Se afișează postările cu eticheta #Pulitzer. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta #Pulitzer. Afișați toate postările

Harper Lee

⧫ Să ucizi o pasăre cîntătoare


În micul oraș sudist Maycomb din Alabama, un tânăr de culoare este acuzat pe nedrept că a violat o femeie albă. Deși martorii se contrazic, iar probele sunt în favoarea bărbatului, tribunalul îl găsește vinovat pe Tom Robinson. Curioși de cele întâmplate în sala de judecată, cei doi copii ai avocatului apărării, Scout (Jean Louise) Finch și fratele ei, Jem (Jeremy Atticus) Finch, urmăresc desfășurarea evenimentelor și învață ce înseamnă nedreptatea, rasismul, prejudecățile și ipocrizia, avându-l ca reper, de partea bună a lucrurilor, pe Atticus Finch, un tată răbdător și un simbol masculin de curaj, demnitate și integritate.

Situat în sudul Alabamei, cale de douăzeci de mile de râu, în inima uscatului, Maycombul era un orășel tare vechi, ridicat în jurul tavernei unui oarecare Sinkfield, un hangiu care a ținut morțiș ca hanul său aflat la răspântie de drumuri să rămână exact în locul în care se afla. Gândit ca reședință a ținutului, dar departe de singurul mijloc de transport public la vremea aceea, vaporul fluvial, Maycombul arăta ca o insulă cu străzi largi și arătoase, un tribunal impunător și clădiri solide, înconjurată de un ocean pestriț de câmpuri de bumbac și parchete forestiere. Rămas la fel de o sută de ani, Maycombul n-a avut nimic împotriva medicului și negustorului de blănuri Simon Finch, care, trecând prin ținut și plăcându-i locurile, a renunțat la negoțul cu blănuri, și-a cumpărat o bucată de pământ și trei sclavi și, cu ajutorul lor, și-a ridicat gospodărie pe malurile râului Alabama.

După ce s-a căsătorit, proprietatea lui Simon a căpătat numele de „Debarcaderul lui Finch” și a trecut fără prea mare zarvă în stăpânirea Alexandrei Finch pentru că ceilalți doi moștenitori ai bunicului Finch, băieții Atticus și John Hale, fratele cu zece ani mai mic, au plecat să studieze dreptul la Montgomery și medicina la Boston. După terminarea facultății, Atticus Finch s-a întors în Maycomb și s-a stabilt în oraș, aproape de tribunal, pe strada principală a cartierului cu vile. Ocupat până peste cap cu avocatura, Atticus s-a căsătorit târziu, cu o femei cu cincisprezece ani mai tânără decât el, și a rămas văduv când Scout abia împlinise doi ani. Băiatul, Jem, cu șase ani mai mare decât fata, și-o mai amintea cât de cât pe maică-sa, dar mezina, prea mică atunci când s-a întâmplat nenorocirea, a fost crescută de Calpurnia, bucătăreasa de culoare care a primit și rolul de guvernantă după decesul doamnei Finch.

Isteți și curioși, cei doi copii Finch, Scout și Jem, împreună cu Dill (Charles Baker Harris) din Meridan, satul Mississippi, nepotul domnișoarei Rachel, își petrec vacanțele în Maycomb, jucându-se pe stradă sau urmărind ce se petrece pe proprietatea familiei Radley, ridicată într-o curbă pronunțată din spatele casei lor. Mohorâtă și cu obloanele trase, casa celor patru Radley, bătrânul domn, doamna și cei doi fii ai lor, era locul de joacă preferat al celor trei copii fascinați de poveștile domnișoarei Stephanie Crawford, o vecină bună de gură, care pretindea că Bau (Arthur) Radley, într-o clipă de rătăcire, și-ar fi rănit tatăl cu o foarfecă. An după an, cei doi copii Finch și Dill, prietenul lor din vacanțele școlare, se joacă împreună și descoperă treptat lumea adulților cu ajutorul tatălui lor, Atticus Finch, un bărbat alb, inteligent, calm și demn, și a Calpurniei, o figură maternă, dar fermă, care îi introduce pe cei mici în comunitatea oamenilor de culoare, arătându-le și explicându-le diferențele sociale și prejudecățile transmise de înaintași urmașilor din generație în generație.

Cu bune și cu rele, viața familiei Finch curge fără prea multe incidente până la procesul lui Tom Robinson, un tânăr de culoare, acuzat pe nedrept că ar fi violat o femeie albă. Strecurați în sala de judecată arhiplină cu toți cei veniți să urmărească procesul unui bărbat de culoare apărat de judecătorul Atticus Finch, Scout, Jem și Dill ascultă părerile celor doi Ewell, domnișoara Mayella și tatăl fetei, Robert E. Lee Ewell, ale tânărului Tom Robinson și răspunsurile lor la întrebările judecătorului Finch care demonstrează nevinovăția bărbatului și rămân surprinși de hotărârea tribunalului de a-l declara vinovat pe tânăr. Condamnat pe nedrept și trimis la închisoare, Tom Robinson încearcă să evadeze și este împușcat de paznici.

Foarte impresionați de drama tânărului Tom Robinson, Scout și Jem se întorc la școală, eleva participă la o piesă de teatru care se termină destul de târziu, după ce se întunecă afară, iar pe drumul de întoarcere acasă, cei doi copii Finch sunt atacați de un bărbat care îi sperie îngrozitor și salvați de Bau Radley, vecinul evitat de toată comunitatea. Mult mai maturi după ce au trecut printr-o serie de experiențe din care au învățat, pe pielea lor, ce înseamnă răutatea, intoleranța, rasismul și nedreptatea, dar și bunătatea, îngăduința, empatia și mâna de ajutor oferită celui de lângă tine atunci când are cea mai mare nevoie, cei doi copii Finch încep să privească lumea din jur diferit de cum ar fi făcut-o cu trei ani în urmă.

Foarte puternică, metafora uciderii păsării cântătoare apare de mai multe ori în carte, este explicată celor doi copii de Atticus Finch și sugerează condamnarea la moarte a unei ființe nevinovate de către oameni buni și cinstiți, dar orbiți de răutate și prejudecăți. Pentru că este și personaj principal, și naratoare, întreaga poveste este spusă într-un limbaj accesibil tuturor vârstelor chiar dacă romanul explorează teme complexe cum ar fi corectitudinea, moralitatea și discriminarea. Publicat de Harper Lee în 1960 și considerat de critici și cititori un fenomen literar, romanul a primit, un an mai târziu, pestigiosul Premiu Pulitzer pentru ficțiune.

„Să fii curajos înseamnă să știi că ești pierdut înainte de a întreprinde ceva, totuși întreprinzi oricum, și mergi pînă la capăt, orice-ar fi. Rareori învingi, totuși se întâmplă cîteodată.” (Harper Lee, ...Să ucizi o pasăre cîntătoare, p.147)
Magda Lungu, 07 septembrie 2019

Harper Lee – Să ucizi o pasăre cîntătoare
1961 - Premiul Pulitzer pentru ficțiune
Editura Polirom, 2014, 276 pagini
Traducere din limba engleză de Tatiana Malița

Premiul «PULITZER» pentru ficțiune
1918 » ... » 2000 » ... »

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600 » ... »


Etichete: ,

Jeffrey Eugenides

⧫ Middlesex


Roman al reinventării unei identități pierdute, apoi regăsite, Middlesex este confesiunea unui hermafrodit american, Cal Stephanides, în vârstă de 41 de ani, care suferă de o anomalie genetică atât de rară, încât devine un caz interesant pentru știință. Născut în Detroit, prima oară ca fetiță, Cal descoperă, la 14 ani, într-un spital de urgențe de lângă Petoskey, Michigan, că este băiat. Refuzând să asculte de sfaturile părinților și să se opereze, așa cum i-au recomandat medicii, adolescentul fuge de acasă și decide să-și trăiască drama până la capăt.

Cu trei luni înainte de nașterea copilului hermafrodit, bunica pruncului, Desdemona Stephanides, a legat o sfoară de mânerul unei linguri de argint și, după ce a plimbat-o peste burta umflată a fiică-sii, a strigat în grecește că bebelușul mult așteptat de Tessie va fi băiat. Scundă și îndesată la cei cinzeci și șapte de ani împliniți, bunica Desdemona trecuse oceanul cu mai bine de douăzeci de ani în urmă cu tot cu superstițiile la care nu renunțase pentru nimic în lume. Părinții ei muriseră uciși în războiul în care turcii ocupaseră vechiul teritoriu grecesc al Asiei Mici. În 1919, grecii, încurajați de Aliați, și-au revendicat teritoriile pierdute, dar locuitorii din Bithynios, satul bunicii, deși scăpaseră de dominația turcească, încă se mai simțeau prizonierii trecutului.

Singuri pe lume după moartea părinților, Desdemona și Eleutherios, frate și soră, s-au descurcat cum au putut, trăind din agoniseala câștigată pe seama micii crecătorii de viermi de mătase, o oază personală, urât mirositoare, la care Desdemona ținea ca la ochii din cap. Cu an mai tânăr decât soră-sa, Lefty crescuse născocind versuri și cântând tot felul de cântece, nepăsător de soarta viermilor de mătase ai Desdemonei. Mult mai matură decât Lefty, deși își iubea fratele nespus de mult, tânăra visa din adolescență la ziua în care Lefty urma să se căsătorească și să plece de pe capul ei cu tot cu cântecele care n-o deranjau, dar nici n-o ajutau în gospodărie. Înalt și slab la cei douăzeci de ani, Lefty știa ce gândește Desdemona, dar se ferea de căsătorie dintr-un motiv care nu-i era nici lui foarte clar.

Mai în glumă, mai în serios, tot tachinându-se reciproc pe seama căsătoriei mezonului, Lefty și Desdemona, frați și verișori de-a treia, au început să simtă unul pentru celălalt ceva mai mult decât iubirea de frate. Pe 31 august 1922, după ce turcii și grecii le-au dat de înțeles locuitorilor din Bithynios și din împrejurimi că războiul nu s-a terminat, au fugit împreună din sat cu două gemantane burdușite și cutia cu viermi de mătase a Desdemonei, iar mica lor idilă incestuoasă a continuat și pe vaporul care i-a traversat oceanul. Căsătoriți pe puntea vasului, în prezența pasagerilor și a căpitanului Kontoulis care i-a împrumutat mirelui o cravată, Lefty și Desdemona au ajuns în America soț și soție.

Fără să știe, cei doi însurăței aveau fiecare câte o genă modificată pe cel de-al cincilea cromozom,o anomalie genetică apărută, după cum va demonstra marele sexolog Peter Luce mai târziu, apărută în familie prin 1970, în corpul străbunicii Penelopa Evangelatos, și care s-a transmis sporadic generațiilor următoare, transformând câte-un copil care la naștere părea normal într-un hermafrodit. Găzduiți de verișoara Sourmelina, născută Papadiamandopoulos, în casa soțului ei, Jimmy Zizmo, născut Zisimopoulos, Lefty și Desdemona s-au descurcat în Detroit o lună, cinci, un an, până când Sourmelina și Desdemona au rămas amândouă însărcinate și au născut, în 1923, la diferență de câteva zile, doi bebeluși, pe fetița Theodora și băiețelul Miltiades, cu câte o mutație genetică de căciulă.

Văduvă după ce Jimmy Zizmo a plonjat cu mașina în lacul St. Clair și proaspătă mămică, Sourmelina și-a găsit un loc de muncă la o florăroe și s-a mutat într-o pensiune, spate în spate cu fosta casă, lăsându-i pe Lefty și Desdemona să preia ipoteca. Descurcăreț și răzbătător, bunicul Lefty și-a deschis o bodegă în subsolul casei din Detroitul supranumit Orașul Copacilor, fericit că este tatăl a doi copii, Milton și Zoe, și nefericit că Desdemona, speriată de ginecologul care o prevenise că pruncii cu părinți rude de gradul 1 și 2 pot suferi malformații, nu-l mai primește în patul conjugal. Lipsiți de grijile adulților, Milton clarinetistul și Tessie cea micuță, cârnă și tăcută au crescut împreună, nedespărțiți până la vârsta majoratului când Milton, negru de supărare că Tessie s-a logodit cu preotul Michael Antoniou, se înrolează în Marină.

Departe unul de celălallt, dar foarte aproape datorită scrisorilor și gândurilor îngemănate, Milton și Tessie își deapănă separat povestea de dragoste până când tânăra îi spune Desdemonei că nu se poate căsători cu preotul Mike pentru că îl iubește pe Milton. Deși complotase ani de-a rândul împotriva căsătoriei celor doi verișori, Desdemona își înfrânge durerea, îi dă binecuvântarea nepoatei, iar din dragostea celor doi tineri se ivesc pe lume Capitolul Unsprezece, primul născut, și Calliope Elena Stephanides, o fetiță de o frumusețe stângace și extravagantă, care îl udă pe părintele Mike la botez drept în față, spre amuzamentul invitaților care nu întreabă de ce jetul țâșnise în sus în loc să se curgă în jos pe piciorușele încreștinatei.

Cu creier mascullin și corp de fetiță, Callie parcurge etapele copilăriei sub aripa protectoare a fratelui mai mare, se împrietenește cu fete de vârste apropiate și abia la puberbate, când încep să tropăie hormonii, începe să se întrebe de ce corpul ei nu se dezvoltă asemenea colegelor adolescente. Mutată în cartierul Middlesex din Detroit după ce Milton, un prosper om de afaceri, a cumpărat o casă ciudată, dar încăpătoare, pentru bunicii, părinții și copiii Stephanides, cuminte și isteață, Callie se descurcă cum poate până la paisprezece ani, când un accident rutier stupid îi întoare viața cu susul în jos. Rănită și inconștientă, trasportată de prieteni la Spitalul de urgențe de lângă Petoskey, Michigan, Callie este consultată de un alt medic nu de medicul de familie Nishan Philobosian, care în 1974 avea optzeci și opt de ani, și află, cu stupoare, că este băiat.

Trimis la Clinica de Disfuncții Sexuale din New York, examinat de celebrul savant Peter Luce, considerat cel mai mare expert pe plan mondial în hermafroditism uman, și sfătuit să se opereze, Cal Stephanides, născut Callie, refuză să devină un caz interesant pentru știință și fuge de acasă. Singur printre străini, adolescentul hoinărește dintr-un oraș în altul și trece printr-o serie de experiențe traumatizante care îl maturizează forțat, obligându-l să înțeleagă cine este și ce își dorește de la viață. Paradoxal, după ce este bătut cu bestialitate într-un parc, apoi devine exponat într-un club exclusivist unde va fi și arestat în urma unei razii a poliției, se întoarce acasă, în Middlesex, și este primit cu brațele deschise de toți Stephanides rămași în viață.

Știind prea bine, din experiența proprie, că este considerat un monstru, Cal continuă să studieze, apoi să muncească, ba chiar să se îndrăgostească, dar nu ca bărbat, ci ca hermafrodit, un om suferind de o anomalie genetică foarte rară. Drama lui Cal, născută Callie, foarte bine surprinsă de Jeffrey Eugenides, care se folosește legendele din mitologia greacă și de celelalte personaje pentru a explica cum se transmite gena și de ce apare hermafroditismul, este că știința oferă explicații și soluții, dar nu poate salva un om nici de el însuși, nici de judecata, uneori nedreaptă, a semenilor copleșiți de emoții sau fenomene de neînțeles, care înfricoșează.

„Unii oameni moștenesc case, alții moștenesc picturi sau arcușuri de vioară superasigurate. Iar alții primesc o piesă de mobilier japonez Tansu sau alt nume celebru. Eu am primit o genă recesivă pe al cincilea cromozom și niște bijuterii de familie într-adevăr rare.” (Jeffrey Eugenides, Middlesex, p.499)
Magda Lungu, 31 august 2019

Jeffrey Eugenides – Middlesex
2003 - Premiul Pulitzer pentru ficțiune
Editura Polirom, 2014, 660 pagini
Traducere din limba engleză de Alexandra Coliban

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600 » ... »


Etichete: ,

Edith Wharton

⧫ Vârsta inocenței


Cu câteva săptămâni înainte de a-și anunța logodna cu fermecătoarea May Welland, tânărul avocat Newland Archer o întâlnește pe contesa Ellen Olenska. Sosită pe neașteptate din Europa, nonconformistă, în prag de divorț și de o frumusețe tulburătoare, Ellen Olenska se strecoară în gândurile lui Newland cu fiecare gest și cu fiecare cuvânt rostit, năucindu-l pe tânărul avocat, care ajunge de nu-și mai găsește locul în propria sa viață. Devorat de pasiunea pentru contesa Olenska, dar sclav al moravurilor conservatoare impuse de clasa socială din care face parte, Newland ajunge pe culmile disperării, convins că se află în fața unei decizii care fie îl va face fericit pentru totdeauna, fie îl va neferici pentru tot restul zilelor.

Sincer îndrăgostit de grațioasa May, dar nu cu patimă, Newland Archer bănuia că dragostea adevărată înseamnă ceva mai mult decât admirația pentru o femeie frumoasă și sănătoasă, loială și curajoasă, care îndrăgea sportul, știa să călărească și prinsese gustul de a-și exprima deschis propriile opinii, dar numai ca răspuns la întrebările lui, nicidecum din proprie inițiativă. Tânăr avocat de succes, provenit dintr-o familie cu rădăcini aristocratice și pasionat de literatură, o ocupație pe care societatea newyorkeză a anilor 1870 o privea ca pe o bizanterie, dar o putea trece cu vederea dacă nu depășea granițele bibliotecii personale, Archer era convins că May ar fi putut deveni, sub îndrumarea sa, femeia pe care orice bărbat și-ar fi dorit s-o cucerească.

Sosirea contesei Ellen Olenska din Europa, cu doar câteva săptămâni înainte de anunțarea logodnei celor doi tineri, a căzut ca un trăsnet peste familiile Archer și Welland. Crescută de mătușa Medora Manson după ce rămăsese orfană de ambii părinți, Ellen Mingott căpătase o educație costisitoare, dar dezordonată, crescuse în preajma unei femei care cutreiera lumea în căutarea următorului soț și se căsătorise cu un nobil polonez de o faimă legendară, putred de bogat, după care dispăruse câțiva ani, nu se știe pe ce continent, apoi se zvonise că-l părăsise pe conte după o căsnicie dezastruoasă, iar acum se întorcea la New York, în căutarea odihnei și a uitării lângă cei apropiați.

Uluit de frumusețea contesei Olenska, de dezinvoltura cu care conversa despre literatură și artă, și de naturalețea cu care răspundea comentariilor de orice fel, de la laude exagerate până la critici nefondate, Newland Archer suferă un proces de conștiință. După douăzeci de ani în care a respectat, fără să se împotrivească, toate convențile clasei sociale din care face parte, fiecare întâlnire cu contesa Oleska îi provoacă o revelație, care îi schimbă profund în interior, bărbatul devenind din ce în ce mai conștient de falsitatea moravurilor poleite ale epocii, dar care nu îl ajută cu nimic în viața de zi cu zi. Grăbind logodna și căsătoria cu May Welland, din teama de a nu-și trăda promisiunea făcută familiei, Newland încearcă să se împotrivească atracției irezistibile pentru contesa Olenska, iar de pe cealaltă parte, o caută cu înfrigurare încercând să își aline dorul de femeia visurilor sale.

La fel de zbuciumată ca Newland, Ellen nu înțelege nimic comportamentul unui bărbat căsătorit, dispus oricând să o ajute cu un sfat onest sau să o însoțească într-o plimbare, care îi mărturisește că o adoră, dar care se întoarce acasă spășit, de fiecare dată, și nici nu propune o soluție pentru o posibilă viață în doi. Discretă, dar atentă la schimbările de comportament ale soțului, May Archer este cea care pune capăt zbuciumului celor doi îndrăgostiți nefericiți. După ce îl provoacă pe Newland să recunoască faptul că s-a îndrăgostit de o altă femeie, asigurându-l că, în cazul unui răspuns afirmativ, este dispusă să-i ofere libertatea, dar nu primește nicio confirmare, May îi face o vizită verișoarei Ellen și-i dă de știre, printre altele, că este însărcinată.

Pusă în fața unui fapt împlinit, contesa Olenska părăsește New York-ul, nu înainte de a fi sărbătorită de întreaga familie, cu o cină festivă, la care Newland are din nou o revelație, dumirindu-se în sfârșit că el și Ellen au fost urmăriți cu inteles de toată societatea newyorkeză, care i-a privit cu indulgență, dar cu un viu interes, până în momentul despărțirii. Distrus de plecarea contesei la Paris, tânărul avocat își continuă viața lângă femeia cu care s-a căsătorit, are împreună cu ea trei copii și o viață anostă, dar nu nefericită, iar la doi ani după moartea neaștepată a soției, secerată de o pneumonie, este invitat de primul său născut, Dallas, într-o călătorie în Franța, în care urma să o întâlnească pe femeia pentru care ar fi renunțat la orice pe lume, numai că n-a făcut-o.

Repetând același tipar de comportament care l-a îndemnat de-a lungul timpului să nu riște nimic și să trăiască conform principiilor clasei din care face parte, Newland își imaginează cum ar fi să o întâlnească pe Ellen Olenska după o despărțire de o jumătate de viață, se simte fericit când înțelege că nimeni nu ar mai putea să-i despartă, May și fostul soț al contesei fiind decedați amândoi, dar rămâne pierdut în gânduri, așezat pe o bancă din fața clădirii în care locuiește femeia vieții lui, și nu urcă până la etajul cinci, evitând astfel, pentru ultima oară, să continuie o poveste de dragoste din tinerețe, care a pus pe jar tot New York-ul și care, poate, l-ar fi împlinit.

„Dintr-odată își văzu parcă întregul viitor, desfăruindu-i-se în față: o pustietate nesfârșită, la capătul căreia zări pierzându-se în depărtare figura unui om, căruia nu avea să i se mai întâmple nimic, niciodată.” (Edith Wharton, Vârsta inocenței, p.219)
Magda Lungu, 16 august 2019

Edith Wharton – Vărsta inocenței
1921 - Premiul Pulitzer pentru ficțiune
Editura Polirom, 2014, 348 pagini
Traducere din limba engleză de Sanda Retinschi

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600 » ... »
Premiul «PULITZER» pentru ficțiune
1918 » ... » 2000 » ... »


Etichete: ,

John Steinbeck

⧫ Fructele mâniei


În timpul marii crize economice din perioada 1929-1933, datorată unui colaps financiar din Statele Unite și caracterizată printr-o prăbușire a producției industriale și o scădere dramatică a nivelului de trai, familii întregi din Oklahoma, Texas și New Mexico au rămas pe drumuri. Alungați de sărăcie de pe pământurile și din casele lor, fermierii de altădată au încărcat puținul rămas din agoniseala de-o viață și au luat calea pribegiei, nutrind într-ascuns speranța că la capătul unui drum lung și obositor vor fi poftiți să intre într-un fel de rai al culegătorilor de fructe. Asemenea sutelor de familii americane plecate la drum, pe route 66, către fructele promise de livezile californiene, famiia Joad, întregită de curând cu Tom, care abia s-a întors acasă după patru ani de pușcărie, speră că va găsi pentru membrii săi locuri de muncă plătite îndeajuns încât să le asigure traiul de zi cu zi și, poate, peste ceva timp, o viață mai bună.

Cei doisprezece membri ai familiei Joad sunt reprezentanții a trei generații de americani, chiar patru dacă îl punem la socoteală și pe pruncul încă nenăscut al tinerei Rosasharn Joad, fiica cea mare. Bunul și Buna, seniorii Joad, au fost cei care i-au alungat pe indieni de pe pământurilie lor și le-au luat în stăpânire. Taica, Maica și cu Unchiul John sunt generația următoarea, cea născută în casa ridicată de părinți pe pământul indian, doar că, în timp ce Maica și cu Taica au fost binecuvântați cu șase copii, Noah, primul născut și cam încet la minte, Tom pușcăriațul, Al răzvrătitul, Rosasharn însărcinata și puștimea, Ruthie și Winfield, celălalt fiu, unchiul John, a rămas văduv și fără urmași după ce soția, însărcinată în patru luni, i-a murit pe neașteptate. Datoare vândută băncii agricole de la care s-a împrumutat într-un an sărăcăcios și ademenită de locurile de muncă promise de afișele californiene, familia Joad vinde tot, cumpără o camionetă, iar cu banii câștigați din culesul bumbacului și însoțită de fostul preot Casy și de Connie, soțul tinerei Rosasham, pornește la un drum de trei mii de kiilometri, către o o lume nouă și necunoscută.

Drumul membrilor familiei Joad începe cu așteptări mari, speranțe și mai mari, și un optimism uriaș, care se vor diminua treptat sau vor dispărea, pe măsură ce necazurile și umilințele se vor înmulți și le vor otrăvi sufletele. Primul care va ceda neodihnei și foamei va fi Bunul cel bătrăn și bolnav, urmat îndeaproape de Buna. Deși mult mai tineri și mai în putere, Noah Joad și Connie, soțul tinerei Rosasharn, vor ceda și ei lipsei de bani și a oboselii permanente și vor fugi care încotro. Atenționați de cei care veneau îndărăt din California că visul american este, de fapt, un coșmar, ceilalți membri ai familiei Joad rămași împreună își vor continua cu încăpățânare drumul, dar vor fi păcăliți de negustorii cei vicleni, vor fi descurajați sau vânați de oamenii poliției, iar la final, ajunși în California, vor fi umiliți de fermierii cei bogați, care îi vor numi okie și le va plăti munca grea cu bani puțini. De-a lungul celor trei mii de kilometrii de alergătură către raiul promis de afișe mincinoase, singurul loc în care familia Joad s-a simțit cât de cât omenește, a fost o tabără guvernamentală, cu hrană pe săturate, locuri de dormit decente și dușuri cu apă caldă, dar din care vor fi nevoiți să fugă după incidentul care va fi urmat de arestarea lui Jim Casy.

Deși fiecare membru al familiei Joad are un rol bine stabilit și un destin de urmat, personajul cheie al romanului este Tom Joad. Plecat de acasă de tânăr, onest și bun, dar iute la mânie,Tommy și-a văzut de ale sale până când o banală ceartă cu un prieten bun a degenerat într-o bătaie și s-a terminat cu o crimă. Acuzat de omucidere, Tom a primit șapte ani de închisoare, la McAlester, dar a fost eliberat după parru, pentru bună purtate. În perioda în care a stat după gratii a văzut oameni atât de săraci, încât, la puțin timp după ce erau eliberați, furau doar pentru a putea fiprinși și a se întoarce din nou la închisoare, preferând un pat curat și o masă caldă în locul unei libertăți lipside de un adăpost și fără nimic de mâncare. Întors acasă după cei patru ani în care nu a primit nicio veste de la ai săi, Tom Jones găsește, în locul tihnei mult visate, o familie disperată și pe picior de plecare către o destinașie necunoscută. Neavând de ales, Tom Jones îți însoțește familia în pribegie, împarte foamea, frigul și umilința cu ceilalți membri, dar înnebunit de sărăcie, își pierde pentru a doua oară cumpătul și sare la bătaie. Fugar vânat de poliție după ce Casy este omorât , Tom ajunge un proscris. Destinul său tragic este doar unul dintre sutele de destine frânte ale unor oameni care se tot împiedică și cad, imediat ce au reușit, câtuși de puțin, să se ridice. Fără un final clar, romanul aduce în toată această tragedie a familiei Joad un licăr de speranță atunci când Rosasharn, lehuză după nașterea pruncului mort, acceptă să hrănească cu lapte de la sân un bătrân străin și aprope mort de inaniție, sugerând prin gestul său ieșit din comun că omenia poate salva vieți.

„Șoseaua 66 este calea oamenilor puși pe goană, care au fugit de praf și de pământul mereu avar, de tunetele tractoarelor și de câinoșenia proprietarilor, de năvala treptată a pustiului înspre nord, de vânturile învârtejite ce se năpustesc din Texas, de potopurile care n-aduc nici o bogăție pământului și îi fură și ce brumă mai are. (...) Șoseaua 66 este calea-mumă, calea fugii.” (John Steinbeck, Fructele mîniei, p.154)
Magda Lungu, 02 noiembrie 2018

John Steinbeck – Fructele mîniei
1940 - Premiul PULITZER pentru ficțiune
1962 - Premiul NOBEL pentru Literatură
Editura Polirom, 2013, 600 pagini
Traducere din limba engleză de Dumitru Mazilu

Serie de autor ⊰ «John STEINBECK»
Colecția TOP 10+ ⊰ 1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600

«NOBEL» ⊰ 1901 » ... » 1925 » ... » 1950 » ... » 1975 » ... » 2000 » ... » 2025 » ... »
«PULITZER» ⊰ 1918 » ... » 1950 » ... » 1975 » ... » 2000 » ... » 2025 » ... »


Etichete: ,

Ernest Hemingway

⧫ Bătrînul și marea


Deși a fost publicat la mijlocul unui alt secol (1952), romanul «Bătrânul și marea» și-a păstrat neștirbit farmecul până în zilele noastre. Curajul bătrânul Santiago de a pleca singur pe mare, credința sa de nezdruncinat că într-o zi va prinde un pește uriaș, apoi lupta disperată a pescarului cu oboseala, cu peștele și cu rechinii galanos sunt cuprinse toate într-o poveste profundă și emoționantă, care te convinge că viața merită trăită chiar și atunci când pare că totul s-a terminat.

Sărac și bolnav, slab și ciolănos, brăzdat de cicatrici adânci și bătrân ca veacul, Santiago trăia într-o colibă de la marginea unui mic sat pescăresc. Uitat de oameni, bătrânul devenise un sihastru după moartea soției, iar singurul care-i mai trecea pragul colibei era Manolin, un puști pe care bătrânul îl învățase să pescuiască și care-l adora. Un timp, Santiago și copilul au ieșit împreună în larg, dar pentru că bătrânul nu a mai pescuit nimic câteva săptămâni la rând, părinții și-au trimis băiatul la o altă barcă, mai norocoasă. Despărțit de bătrân, Manolin îi ducea dorul și ori de câte ori avea răgaz, trecea și pe la Santiago pentru a-i duce ceva de îmbrăcat, ziare sau mâncare. Înveselit de prezența puștiului, mâncau împreună ce aveau, apoi bătrânul depăna amintiri din tinerețe sau, cu un optimism de invidiat, își făcea planuri de viitor.

Într-una din zile, trezit în zori de Manolin, Santiago a ieșit cu barca din port pe întuneric și a vâslit înainte în timp ce se gândea că, pentru el, marea a fost întotdeauna la mar, la feminin, și o asemăna cu o femeie neasemuit de frumoasă, dar capricioasă, care oferea favoruri sau făcea ticăloșii după bunul ei plac, sau după fazele lunii care o influențau negreșit. După ce a ieșit în larg, bătrânul a dat drumul momelilor și n-a mai vâslit, doar a plutit în voia curentului, cu ochii ațintiți la cele patru undițe pregătite pentru a prinde ceva. Primul banc de dorade l-a ratat, meduzele le-a ocolit și când a băgat de seamă că o undiță se mișcă, a tras. A fost primul pește prins, un ton alb, de vreo cinci kilograme. Încântat, Santiago a început să-și rostească gândurile cu voce tare. Se împlinea a optzeci și cincea zi de când nu mai prinsese nimic și se părea că norocul îi revedea.

A doua oară, când a văzut că s-a scufundat bățul ce slujea de plută, a și pus mâna pe undiță. Peștele pe care l-a prins în după-amiaza primei zile, un uriaș, a fost mai mult decât și-ar fi putut un pescar bătrân ca el, imagina. Puternic și mare, cu toate că Santiago și-a trecut sfoara peste spinare, peștele l-a tras după el cu tot cu barcă. Dorindu-și să-l aibă pe Manolin alături, bătrânul s-a lăsat remorcat de pește toată seara, întreaga noapte, iar a doua zi, peștele s-a smucit brusc, păvălindu-l pe bătrân în barcă și l-ar fi rostogolit peste bord dacă n-ar fi dat drumul puțin la sfoară deși știa că va fi rănit. Obosit după o noapte nedormită și cu mâna dreaptă rănită, Santiago mâncă puțin din tonul alb pentru a prinde puteri, apoi așteptă ca peștele să obosească și să iasă la suprafață. Când în sfârșit a ieșit, bătrânul a rămas uimit de cât era de mare.

Încântat de peștele uriaș și folosindu-și toată experiența adunată în zecile de ani pe mare, Santiago s-a luptat încă o zi și o noapte cu gingaticul pește argintiu și a reușit cu greu să-l aducă aproape de barcă, să-l omoare cu harponul și să-i treacă o funie prin branhii, apoi să-l lege de barcă. De tras înăuntru, în barcă, nu s-a putut pentru că peștele n-ar fi încăput. Rănit la mână, nemâncat și epuizat după două nopți nedormite, bătrânul s-a bucurat doar câteva ore de peștele de incredibila captură, un pește de șapte sute de kilograme. Atrași de mirosul sângelui proaspăt și veniți în număr din ce în ce mai mare, rechinii galanos vor ataca prețioasa captură și vor smulge bucăți din peștele bătrânului până când nu va mai rămâne aproape nimic din el. După încă o noapte petrecută pe mare, Santiago ajunge în port doar cu scheletul și coada peștelui, dovada capturii sale incredibile de care nu s-a putut pe deplin bucura.

Apocaliptică, lupta bătrânului pescar cu natura, cu soarta potrivnică și cu el însuși, este de-o profunzime care înfioară și de-o sensibilitate care inspiră. Deși are în centru un singur personaj într-o barcă, iar de jur împrejurul său cerul și marea, romanul se deschide în evantai și atinge episoade memorabile din tinerețea lui Santiago, acele frânturi de viață care l-au ajutat să devină bătrânul blând și omenos cu cei din jur, dar oțelit pe dinăuntru. Plin de cicatrici, pe trup și în suflet, bolnav de cancer de piele, însingurat și umilit, bătrânul pescar, un personaj memorabil, este simbolul învingătorului care nu a abandonat niciodată lupta, trăindu-și viața până la capăt.

„Norii se adunau pe cer, vestind venirea alizeului, iar cînd pescarul se uită drept înainte, văzu un cîrd de rațe sălbatice care zburau în formație pe fundalul cerului, deasupra apei, după care se împrăștiau și se adunau iar în formație, și își dădu seama că nici un om n-a fost vreodată singur pe mare.” (Ernest Hemingway, Bătrînul și marea, p.79)
Magda Lungu, 07 octombrie 2018

Ernest Hemingway – Bătrînul și marea
1953 - Premiul PULITZER pentru ficțiune
1954 - Premiul NOBEL pentru Literatură
Editura Polirom, 2014, 176 pagini
Traducere din limba engleză de Radu Pavel Gheo

Serie de autor ⊰ «Ernest HEMINGWAY»

«NOBEL» ⊰ 1901 » ... » 1925 » ... » 1950 » ... » 1975 » ... » 2000 » ... » 2025 » ... »
«PULITZER» ⊰ 1918 » ... » 1950 » ... » 1975 » ... » 2000 » ... » 2025 » ... »


Etichete: , ,

Saul Bellow

⧫ Darul lui Humboldt


Publicat în 1975 și premiat în anul imediat următor cu un «Pulitzer», Darul lui Humboldt este romanul celor doi scriitori, Von Humbold Fleisher și Charles Citrine, maestrul și discipolul, care au foarte multe lucruri în comun, printre care și o vremelnică celebritate. Citrine, cel care povestește, fascinat în tinerețe de talentul excentricului Von Humbold Fleisher se împrietenește cu poetul și începe să descopere în spatele carismei un personaj distrus de insomnii datorate unei nevroze crunte. La rândul său, Humboldt îl apreciază pe Citrine, ba chiar îl ajută în primii ani, apoi se dezice de tânărul său prieten, pe care îl păgubește de o importantă sumă de bani și îl împroașcă cu noroi prin ziare, urmând ca, de dincolo de moarte, să îi lase moștenire un dar care îl va salva pe Charles de la faliment.

Eșuat în partea a doua a vieții, Von Humbold Fleisher s-a născut cu un talent ieșit din comun. Progenitură a unor imigranți nevrotici, un cuplu format dintr-un bărbat extravagant și o femeie smeadă, Von Humboldt Fleisher a publicat prima sa carte de balade la douăzeci și doi de ani. Pure, platonice și impecabile, baladele au fost lăudate cu multă căldură de TS Eliot și Yvor Winters, o confirmare care l-a determinat pe Charles Citrine să împrumute un pumn de dolari pentru drum și să plece la New York pentru a-l întâlni pe poetul devenit celubru peste noapte. Deloc intimidat de imensul succes, Humboldt l-a primit nonșalant pe Citrine și l-a inițiat în tainele literaturii americane și ale criticii literare universale.

Tânăr aspirant la propriul său succes în literatură și, în același timp, uimit de cunoștințele cărturarului Humboldt, copilandrul Charles Citrine s-a simțit onorat să-i fie discipol poetului, iar prietenia celor doi oameni de litere a crescut în ani, în ciuda faptului că Humboldt, bolnav de nervi și copleșit de prea multe responsabilități, s-a retras la țară, într-o vilișoară din New Jersey, împreună cu tânăra sa soție Kathleen, cu care s-a căsătorit la un deceniu de la publicarea baladelor. Liniștit în provincie, dar retras prea de timpuriu din viața publică, Humboldt a început să fie uitat în timp ce Charles Citrine s-a impus ca autorul piesei de teatru Von Trenck. Invidios pe succesul fostului discipol, Humboldt a mers până acolo încât a organizat un pichet de protest ăn fața teatrului Belasco.

Îmbogățit cu ajutorul fratelui mai mare, Julius, un magician al banului, care a făcut de două ori avere și a falimentat o singură data și care îi cerea periodic sume mari de bani, pe care i le returna dublate sau triplate, și însurat cu Denise Vonghel, o femeie superbă și inteligentă, pe care a pierdut-o într-un accident de avion, Charles Citine a fost prea ocupat cu propria sa viață pentru a-și mai face griji și din cauza mitocăniilor lui Humbold, dar care s-a eenervat la culme atunci când a aflat că fostul său maestru a încasat un cec în alb, pe numele său, care aproape la ruinat. Văduv și celebru, apoi căsătorit a doua oară cu Denise, o femeie de care a divorțat imediat după nașterea celor două fetițe și care l-a hărțuit cu procese până când l-a lăsat lefter, Citrine a avut și el parte de suficiente necazuri încât să-l evite pe Humboldt. Ca un făcut, în după-amiaza de dinaintea morții genialului poet, deși l-a zărit pentru o clipă pe Humboldt, murdar și flămând, Citrine și-a văzut mai departe de drum fără să se oprească, un gest pe care îl va regreta tot restul vieții.

Moștenitor al unui scenariu scris împreună cu Humboldt, în tinerețe, mai mult în joacă decât în serios, Charles Citrine dă lovitura cu un film care se bucură de un succes imens la public și care îi aduce peste noapte și faimă, și bani. Recunoscător poetului și prietenului Fleisher pentru flerul său, Citrine își reamintește de urcușurile și coborâșurile vieții sale, în parte parte dictate de toanele genialului Humboldt, de amenințările gangsterului Rinaldo Cantable și de promisiunile aventurierului Pierre Thaxter, un jurnalist pus pe căpătuială. La fel de abrupte, dar fundamental diferite, destinele celor doi oameni de litere, visătorul Von Humbold Fleisher și pragmaticul Charles Citrine, unul strivit din cauza lipsurilor materiale și a bolii, iar celălalt salvat printr-un miracol, sunt reprezentative pentru generațiile de intelectuali peocupați de lupta omului împotriva dezumanizării.

„Unii oameni își îmbrățișează talentele cu gratitudine. Alții n-au ce face cu ele și nu se gîndesc decît cum să-și înfrîngă metehnele. Numai cusururile cu care au fost dotați îi interesează și constituie o provocare pentru ei. Astfel, cei care urăsc oamenii nu fac decît să-i caute. Mizantropii practică adeseori psihiatria. Timizii devin actori. Hoții înnăscuți caută posturi de încredere. Timorații fac acte de temeritate.” (Saul Bellow, Darul lui Humboldt, p.373)
Magda Lungu, 2 septembrie 2018

Saul Bellow – Darul lui Humboldt
1975 - Premiul PULITZER pentru ficțiune
1976 - Premiul NOBEL pentru Literatură
Editura Polirom, 2003, 662 pagini
Traducere din limba engleză de Antoaneta Ralian

Serie de autor ⊰ «Saul BELLLOW»

«NOBEL» ⊰ 1901 » ... » 1925 » ... » 1950 » ... » 1975 » ... » 2000 » ... » 2025 » ... »
«PULITZER» ⊰ 1918 » ... » 1950 » ... » 1975 » ... » 2000 » ... » 2025 » ... »
Colecția TOP 10+ ⊰ 1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600


Etichete: ,

Literatură americană

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600 » ... »


Saul Bellow (10 iunie 1815 - 05 aprilie 2005) a fost unul dintre cei mai cunoscuți prozatori americani și un răsfățat al premiilor literare, fiind primul romancier omagiat cu «NATIONAL BOOK AWARD» de trei ori (1954, 1964, 1970), un record personal neegalat până în prezent. Câștigător al Premiului «PULITZER» pentru ficțiune, în 1975, pentru romanul Darul lui Humboldt, un an mai târziu, în 1976, Saul Bellow a fost laureat al Premiului «NOBEL» pentru Literatură.

≈ Saul BELLOW în colecția «Biblioteca POLIROM»
» Darul lui Humboldt | (1975) ✓ citește despre carte ...

≈ Saul BELLOW în colecția «TOP10+» , Editura POLIROM
Iarna decanului | (1982) Trăiește-ți clipa | (1987) Ravelstein | (2000) Herzog | (1964)



Premiul «NOBEL» pentru Literatură
1901 » ... » 1925 » ... » 1950 » ... » 1975 » ... » 2000 » ... » 2025 » ... »



Ernest Miller Hemingway (21 iulie 1899 - 02 iulie 1961) a fost romancier, nuvelist, prozator și reporter de război. Câștigător al Premiului «PULITZER» pentru ficțiune, în 1953, pentru romanul Bâtrânul și marea, un an mai târziu, în 1954, Ernest Hemingway a fost laureat al Premiului «NOBEL» pentru Literatură.

≈ Ernest HEMINGWAY în colecția «Biblioteca POLIROM»
A avea și a nu avea | (1937) Adio, arme | (1929) Bătrânul și marea | (1952) Dealurile verzi ale Africii | (1935)
Fiesta | (1926) Grădina raiului | (postum) Insulele lui Thomas Hudson | (postum) Moarte după-amiaza | (1932)
Pentru cine bat clopotele | (1940) Puhoaiele primăverii | (1926)
Noaptea dinaintea bătăliei și alte povestiri | (postum) Sărbătoarea continuă | (postum) Zăpezile de pe Kilimanjaro și alte povestiri | (1939)

Premiul «PULITZER» pentru ficțiune
1918 » ... » 1950 » ... » 1975 » ... » 2000 » ... » 2025 » ... »



John Ernst Steinbeck (27 februarie 1902 - 20 decembrie 1968) a fost autorul a 5 colecții de povestiri, 6 volume de non-ficțiune și 16 romane. A fost câștigătorul Premiului «PULITZER» pentru ficțiune, în 1940, pentru romanul Fructele mâniei, iar în 1962, John Steinbeck a fost laureat al Premiului «NOBEL» pentru Literatură.

≈ John STEINBECK în colecția «Biblioteca POLIROM»
» Fructele mâniei | (1939) ✓ citește despre carte ...

≈ John STEINBECK în colecția «TOP10+» , Editura POLIROM
Către un zeu necunoscut | (1933) Pășunile Raiului | (1932) Perla | (1947) Strada Sardinelor | (1945)

Iarna vrajbei noastre | (1961) Joia dulce | (1954) La răsărit de Eden | (1952) Poneiul roșu | (1933)
Șoareci și oameni | (1937)

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600 » ... »


Etichete: ,
Abonați-vă la: Postări (Atom)