De vorbă cu tine

⧫ De vorbă cu tine

Pentru că a venit momentul să răspund întrebărilor Cine? Ce? Unde? Când Cum? și De ce?, am ales o variantă pe care o consider cea mai potrivită și care, chiar dacă nu va pune capăt tuturor neînțelegerilor, vrea să convingă că nu am nimic de ascuns și sunt deschisă oricărui dialog constructiv.

Ideea acestui blog de carte mi-a venit în iarna anului 2004. Tânăr inginer pe atunci, absolventă magna cum laude a Facultății de Inginerie Chimică din Iași, promoția 1997, mamă a doi băieți frumoși și deștepți, fără părinți sau alte rude apropiate și cu șapte locuri de muncă schimbate în tot atâția ani m-am întrebat, pe bună dreptate, ce vreau eu de la viață și ce mă împlinește cu adevărat. O carieră? Desigur. O familie în mijlocul căreia să mă simt acasă? Da, fără doar și poate. Sau altceva, o pasiune care să mă provoace În permanență să învăț lucruri, să cunosc persoane sau personalități marcante și care să mă ajute să mă dezvolt și să mă țină în priză? Răspunsul a fost ușor de găsit: câte puțin din toate. Iar cum primele două au avut prioritate, am trecut la nivelul următor. Pasionată din copilărie de literatură, lectură și matematică, iar mai târziu, în adolescență, de informatică, mi-am imaginat cum ar arăta un blog de carte pe care l-am denumit, deloc întâmplător, Lumea mea în culori. Lumea mea pentru că mi s-a dat mie și în culori pentru că viața este, între cele două extreme, agonia și extazul, o shaorma mare, colorată, cu de toate.

Zece ani mai târziu, în 2014, după alți trei ani de facultate, Informatică la Bacău, promoția 2010, ideea unui blog de carte era tot acolo, în mintea mea, nu îi dădusem drumul să zboare pentru că îmi lipseau resursele necesare. Ocupată până peste cap, de luni până vineri, cu un serviciu foarte solicitant, în care zi de zi aveam de învățat lucruri noi, iar acasă mamă pentru cei mici și angajată non-stop în fel de fel de treburi gospodărești consumatoare de timp și de nervi, mi-au trebuit alți trei ani să schițez, pe hârtie, aidoma oricărui administrator de platformă online, un proiect de blog de carte atractiv, care să conțină informații utile cititorilor, scriitorilor și publicului interesat de lectură și literatură. În tot acest timp am încercat să găsesc voluntari care să muncească cot la cot cu mine la un proiect ambițios, despre care știam exact de unde pleacă, dar nu aveam nicio idee unde ar fi putut să ajungă sau în cât timp.

În 2018 am pornit la drum singură, entuziasmată pe dinăuntru, dar domol pe dinafară, adică pas cu pas, onorând invitațiile primite la lansările de carte și câteva evenimente literare unice în România, despre care auzisem sau citisem pe alte bloguri, în ziare sau în revistele literare. În paralel, am început să colaborez cu scriitori renumiți, cunoscuți în țară și peste hotare, cu distinși critici literari, bloggeri de carte cu o vastă experiență în spate, jurnaliști culturali, traducători din engleză, franceză, rusă, chineză etc. în limba română sau redactori de reviste literare și să scriu mici recenzii, nu critică de întâmpinare sau critică literară, despre cărțile citite ca simplu cititor, nu ca un critic sau ca un scriitor, și cumpărate de mine, online sau offline, cu banii puși deoparte din salariul ce mi se cuvinea pentru munca începută la 18 ani și continuată exemplar, fără absențe nemotivate și cu două concedii medicale pe deplin justificate în toți acești ani, deși sufăr din copilărie de astm, de alergii la praf, polen, alimente și venin, plus de o parodontoză netratabilă, stârnită la douăzeci și patru de ani și ținută sub control cu un regim alimentar strict și un stil de viață pe care mi-l doresc liniștit și echilibrat, nu zbuciumat.

În 2022, după cinci ani de muncă într-un ritm nebunesc, timp în care am citit și recitit de mai multe ori aceeași carte, după care am scris și am rescris minirecenziile publicate pe blog, ambele activități ocupându-mi tot timpul liber, adică toate după-amiezile libere sau serile, eventual și nopțile, sfârșiturile de săptămână și zilele de sărbătoare, de care mă mir sincer pentru că nu mă credeam în stare, am atașat blogului Lumea mea în culori, cum e și normal, conturile de instagram și de facebook/meta, cândva personale, care au căpătat automat profil de Blogger, încadrat ca atare de algoritmul facebook/meta, ambele dedicate exclusiv autorilor și promovării de carte. Am făcut acestă precizare pentru că, deși am scris de nenumărate ori pe facebook/meta, pe instagram și pe blog sau am spus în interviuri sau în alte discuții non-literare că nu sunt membru de partid, nici simpatizant, și mă interesează politica doar ca simplu cetățean cu drept de vot, nu scap nicicum de agasantele cârâieli, scârțâieli, ghionturi, îmbrânceli, a propos-uri, hămăieli, miorlăieli, injurii pe față sau voalate, mesaje cu amenințări nejustificate și telefoane aiurea, diurne sau nocturne, de la numere private.

Pentru că am primit o mulțime de mesaje de încurajare (vă mulțumesc!) și de rugăminți să spun „povestea cârâielilor” de la cap la coadă (deși nu acesta a fost scopul articolului, ci cum mi-a venit ideea blogului) sau, dimpotrivă, mesaje de minimalizare a situației, ironii ieftine sau alte amenințări („nu știi ce-ai scris?”), redau, pe scurt, istoricul dezolantei perioade în care am ajuns de la „Bună, ce faci?” la „Ce-ți mai fac animalele?”, iar mai departe la intimidări, amenințări și telefoane de la numere private. Totul a pornit de pe facebook/meta, instagram și blog, aceasta fiind și cauza pentru care am ales să scriu tot pe facebook/meta și pe blog. Agasată de mesajele primite de la persoanele din spatele conturilor false, le-am blocat conturile fără să mă gândesc că sunt urmărită constant de alte persoane, care nu reacționează la postările mele, dar care mi-au citit blogul de la cap la coadă, sunt direct interesate despre ce și cum scriu, îmi numără postările, și greșelile, și care au impresia, greșită de altfel, că am ceva cu nu știu cine. N-am, serios că n-am, nu am nimic de împărțit cu nimeni și respect micile pasiuni sau plăceri ale altora, cum ar fi pescuitul, covrigăreala sau dragostea necondiționată pentru câini, papagali, pisici sau porumbei. Așadar, neînțelegând despre ce vorbesc pentru că nu au citit cartea sau cărțile la care fac referire, am fost luată la întrebări de oarecine sau pusă în situații de genul „viața bate filmul”.

Dar să începem cu începutul. Excesul de diminutive îl consider deranjant auzului și nu-l folosesc în vorbirea curentă, iar atunci când mă adresez unei persoane, indiferent de vârstă, pregătire, funcție sau sex, folosesc o formulă de politețe. E de la sine înțeles că apelativele „fetiță, mami, copilu’, Măgduț sau Măgduța”, aruncate din toate direcțiile peste mine, m-au iritat. Idem agasantele „Bonjour” ori „Hello”, după caz, folosite în locul românescului „Bună dimineața/ziua/seara”, sau mai birjărescul „Salut”, care, fie vorba între noi, se practică cu succes în cartierele mărginașe sau între prietenii foarte apropiați. Aceste ridicole tatonări introductive au fost urmate de ciorbăială. Înființat de no name, clubul ciorbelor sau al ciorbițelor a început să crească, pe nesimțite, adunând laolaltă din ce în ce mai multe persoane pasionate, nu de lectură, ci de felul întâi al meniurilor clasice, adică de ciorbă, o coincidență 1:1 cu numele fostului meu soț și al copiilor mei, firește. Când două persoane vorbesc, nu cu tine, ci pe lângă tine, de ciorbă de pește, de vită, de găină etc. și mai e și ora prânzului, e ok, okay sau în regulă. Dar când auzi, iar și iar, fel de fel de discuții cu referire la ciorbă, devine deranjant. Variantele alternative ciorbei au fost lungu/scurtu, „Alexandria”, librăria nu orașul, „Cărturești”, ultimele două sunt exagerări evidente, „câinele”, „mama lui Sasha” sau „generalul” (pe asta n-am înțeles-o de unde vine).

Deși citesc în timpul liber, nu sunt șoarece de bibliotecă, îmi plac oamenii cu care am despre ce vorbi și ieșirile în natură, concertele, expozițiile, muzeele și, bineînțeles, dialogurile civilizate dintre doi sau mai mulți oameni care vorbesc pe rând, unul cu altul, nu unul peste altul, conversând din dorința de a se cunoaște, de a face schimb de informații, de a clarifica o situație incomodă sau de a găsi o rezolvare de tipul win-win. Ei bine, după ce am încercat zadarnic să mă feresc din calea potopului de a propos-uri, jigniri nemeritate sau exagerări cărora nu le-am văzut rostul, toate imposibil de ignorat, mi-am cumpărat dopuri de urechi pe care nu le-am folosit, dar pe care le păstrez ca amintire. Etapa ciorbăielilor fierbinți sau reci, în funcție de ce postam pe facebook/meta și instagram, a continuat cu etapa cârâielilor, cea în care capul unui om aflat în dreptul cercevelei unui geam, adică ascuns, scotea un zgomot aidoma cârâitului unei ciori, asta în timp ce o altă gură a altui cap mă întreaba dacă stau la soare, dimineața, la o oră la care încă nu se luminase de ziuă. Au urmat scârțâielile, acea etapă în care un pantof sport este hâșcâit ostentativ pe podea cu scopul de a transmite un mesaj nonverbal explicit celei pe lângă care se trece, adică mie. După cârâieli, scârțâieli și ciorbăieli au urmat îmbrâncelile, acele pălmuțe, coate, genunchi sau tălpițe trântite, ca din greșeală, în scaun sau în spate, și înjurăturile în rafale, adresate nu se știe cui, dar rostite clar și răspicat pentru a mă intimida sau a întrerupe o conversație. După care m-am trezit cu non-cititorul venit peste mine în parcare, în fața blocului, în scara blocului sau în maxi-taxi, el foarte încântat că ne-am intersectat în casa mea, sau în drumul meu, eu perplexă, întrebându-mă de unde până când și mai cu seamă de ce.

Aceste întâlniri ocazionale neanunțate din vreme și neplăcute, care mi-au dat senzația că sunt hăituită ca un animal, au fost urmate de monologuri interminabile despre flori, despre culori, despre taxiuri, - pusesem la un moment dat un taxi Bold surprins în Piața Unirii din Iași -, despre câini etc., adică despre orice altceva în afară de cărți, monologuri pe care le-am ascultat cu interes de dragul de a auzi o concluzie sau o cerință concretă. Atenție! Nu vorbesc despre mediul online, cel cu conturi ale unor medici sau ofițeri inexistenți, ci despre viața de zi cu zi, cea din mijlocul oamenilor alături de care am copilărit, am crescut, am învățat, am muncit sau muncesc și trăiesc. Deși urăsc clișeul „dar, stai, asta nu e tot”, acum e momentul să spun dar, stai, asta nu e tot. Înfuriat la culme din motive independente de mine, non-cititorul absent din sălile de lectură ale bibliotecilor, de la șuetele literare nepretențioase, de la lansările de carte oficiale sau de la evenimentele literare care fac obiectul blogului Lumea mea în culori, a început să-mi trimită mesaje de intimidare („nu te mai da deșteaptă, că nu ești!” sau „te crezi deșteaptă că ai două facultăți?” sau „oricine poate avea un blog de carte, nu ești nici prima, nici ultima”), de amenințare („ai grijă ce scrii!”), să-mi blocheze drumul așezându-se în fața mea în așa fel încât să ocupe tot spațiul unui hol îngust și să nu am pe unde trece, nici prin stânga, nici prin dreapta, să sară la bătaie că nu-l primesc în lista de facebook/meta și/sau instagram și să mă sune ziua sau în miez de noapte, cu numere private. Stresată la culme de hărțuiala interminabilă, nedormită și nemâncată, pentru că tot ce înghițeam îmi intra pe gât cu noduri, am început să am crampe, migrene și insomnii. Cu nervii întinși la maximum și cu tot corpul în stare de alertă, am devenit din ce în ce mai atentă la cum mă comport vis-a-vis de ceea ce mi se întâmplă, după care, am încercat să clarific situația, convinsă că o discuție relaxantă la o cafea poate fi un prim pas către o înțelegere sau o viitoare colaborare. Eroare! Eu am vorbit, eu am auzit. După câteva încercări nereușite, continuate cu alte șicane sau amenințări, m-am simțit obligată să aleg între ce vreau eu și ce vor alții de la mine. Ei bine, pentru prima oară în viață m-am pus pe mine pe primul loc și, drept urmare, nu m-am oprit. The end!

Depășind cu eleganță aceste mici neajunsuri, deși, recunosc, am fost tentată, și nu doar o dată, să renunț la blog din cauza hărțuielilor care mi-au pus în primejdie sănătatea și pentru că nu-mi place ca altcineva, oricine ar fi, să-și bată joc de munca mea, insist iar și iar, pentru clarificarea neînțelegerilor, că blogul de carte Lumea mea în culori este proiectul meu de suflet, care începe să capete contur după ani de muncă plăcută, dar istovitoare, și că nu datorez nimănui, vă rog să mă scuzați, nici timp, ziua are 24 de ore și pentru mine, nici explicații, blogul Lumea mea în culori este public, dar viața mea, până când îmi voi publica memoriile, dacă le voi publica, este privată. Și ca să închei acestă mică prezentare, cu de toate, într-o notă optimistă, le mulțumesc doamnelor, domnișoarelor și domnilor care mi-au fost alături de la începutul începuturilor cu un sfat, o sugestie, un zâmbet sau o mână de ajutor întinsă la momentul potrivit, atunci când, din neatenție, oboseală sau prea multă presiune adunată, m-am poticnit.

Magda Lungu, 01-20 martie 2026

Tweet