⧫ Pășunile Raiului
Descoperită pe la 1776, de un caporal spaniol pornit în căutarea unor indieni fugari, încântătoarea vale dintre colinele Californiei centrale a primit numele de Las Pasturas del Cielo și l-a păstrat peste veacuri, mult timp după ce primele familii de coloniști și-au împărțit între ele pământul mănos. Copiii coloniștilor au uitat de ciorovăiala primilor veniți pe Pășunile Raiului și, având pământ lesne de lucrat, au ridicat mici ferme și au sădit pomi roditori. Copiii copiilor lor au ajuns să trăiască din tihnă și bună înțelegere, iar urmașii urmașilor lor, oamenii zilelor noastre, se nasc în oaza de verdeață, își întemeiază familii și rămân pentru totdeauna sau doar vin, stau puțin și pleacă, lăsând în urma lor povești vesele sau triste, incredibil de frumoase și nemuritoare.
Una dintre cele mai vechi ferme ridicate pe Pășunile Raiului, nu departe de mijlocul văii înguste, a fost lăsată în paragină vreme de cinci ani. După ce două generații Battle au trăit în bunăstare în casa pătrățoasă și impunătoare, cândva văruită în alb, localnicii au ajuns să creadă că ferma este blestemată pentru că toate familiile care o cumpărau, dispăreau după câteva luni fără să se mai întoarcă niciodată.După mai bine de zece ani în care casa nimănui a ajuns o paragină, ultimul proprietar, Bert Munroe, a cumpărat ferma blestemată de la o agenție de imobiliare din Monterey și a schimbat ruina de casă într-o așezare senină și prosperă. După ce omul a sfințit locul și i-a uimit pe fermierii din valea pășunilor, întrebat într-o doară dacă nu se teme de duhuri și blesteme, Bert Munroe, cu un zâmbet șăgalnic în colțul gurii, a răspuns că în clipa în care a ajuns pe Pășunile Raiului, blestemul lui și blestemul fermei s-au luat la bătaie și n-au contenit până când nu s-au ucis unul pe altul.
Într-o căsuță mohorâtă de la marginea unui drum lăturalnic, Edward Wicks Shark, a trăit într-o sărăcie lucie până când și-a găsit o mireasă, pe Katherine Mullock, pe care a ales-o nu pentru că ar fi fost ruptă din soare, ci pentru că era urâțică și liberă. Tânăr însurățel, Shark Wicks a împrumutat bani de la bancă, și-a cumpărat un tractor vechi, a pus pe picioare o afacere cu legume proaspete și a devenit run negustor respectat de săteni ca un om cu judecata dreaptă și dispus să ajute pe oriciine cu un sfat potrivit sau cu o vorbă bună. Când s-a născut Alice, femeile de la Pășunile Raiului au alegat să vadă pruncul pentru a avea ce povesti, dar au rămas mute de admirație. Din ce în ce mai frumoasă pe măsură ce creștea, fetița atrăgea toate privirile fermierilor și-i provoca dureri de cap lui taică-său, singurul care știa că Alice rămăsese neterminată. Pesemne că Dumnezeu, înzestrând copila cu atât de multă drăgălășenie și un chip angelic, uitase că-i mai trebuie și-un dram de minte. Frumoasă ca o zeiță și incredibil de proastă, Alice a fost pentru Sharck Wicks motivul de renunța la viața tihnită de la fermă și de a pleca în lumea largă pentru a-și încerca norocul.
Nu foarte departe de casa lui Blake, la ferma lui Franklin Gomez, un bebeluș găsit de un slujitor indian, aruncat într-un luminlș, va fi crescut ca un copil de suflet și va uimi toată școala cu sculpturile sale incredibile și cu desenele cu păsări și animale atât de vii, încât păreau că se vor desprinde de pe tablă și vor începe să zboare sau să alerge. Înzestrat de la naștere cu o forță extraordinară a trupului și cu niște degete lungi și subțiri, Tularecito – Broscuță -, un copil urât și diform, va uimi fermierii de la Pășunile Raiului cu talentele sale nebănuite în timp ce Hilda, fetița familiei Hubert și Helen Van Deverter, îi va înfricoșa cu urletele sale înfiorătoare și cu temperamentul său distructiv, datorat unei boli psihice căpătate în copilărie. Rând pe rând, fiecare dintre familiile acestei părți edilice de lume își deapănă poveștile începute sau terminate cu o tragedie, care le-a schimbat pentru totdeauna cursul vieții. Deși se cunosc între ei și chiar schimbă câteva vorbe atunci când se întâlnesc din întâmplare, familiile de pe Pășunile Raiului sunt ca niște insulițe plutitoare, pline de viață, într-un ocean de verdeață.
Început cu o descoperire și terminat cu excursia unui grup de turiști entuziaști, miniromanul Pășunile Raiului publicat de John Steinbeck în 1932, după Cupa de aur (1929), deși nu s-a bucurat nici de laudele cititorilor, nici de atenția criticii, este al doilea pas al scriitorului pe drumul către succesul absolut, pe care-l va obține cu Fructele mâniei (1939), cel mai bun roman al său, inspirat dintr-o călătorie către vest, împreună cu un grup de fermieri săraci din Oklahoma izgoniți de pe pământurile lor și disperați să găsească un loc de muncă.
„Și pe când întunericul amurgului se lăsa peste vale, stătu întins în patul acela al lui și privi în jos către Pășunile Raiului ce aveau să fie locul lui de statornicie.” (John Steinbeck, Pășunile Raiului, p.218)
Magda Lungu, 22 ianuarie 2021
John Steinbeck – Pășunile Raiului
1962 - Premiul Nobel pentru Literatură
Editura Polirom, 2018, 264 pagini
Traducere din limba engleză de Dumitru Mazilu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu