⧫ Iarna decanului
În timpul unui proces răsunător al unui tânăr de culoare acuzat că ar fi ucis un student alb, Albert Corde, implicat în elucidarea presupusei crime prin publicarea a două articole care au incitat cititorii și au iritat rectoratul, este obligat să părăsească Chicago pentru o scurtă vizită în București. Bătrână și bolnavă, mama soției fusese internată în stare gravă într-un spital din România și-n fiecare zi cerea, cu o voce din ce în ce mai slabă, să-și vadă, măcar o singură dată și, poate, pentru ultima dată, copilul strămutat într-un alt colț de lume. Deși avea în spate o vastă experiență de jurnalist, completată cu încă cinci ani de carieră universitară, americanul va rămâne consternat de realitatea trăită, împreună cu soția sa, în cele două săptămâni de coșmar aievea într-o capitală sărăcită de comunism și distrusă de ultimul cutremur.
În noaptea oribilei crime în care se implicase decanul, Rick Lester a ieșit în oraș cu soția, apoi a condus-o acasă și s-a aventurat, de unul singur, într-un bar în care, amețit și cu chef de ceartă, a reușit să enerveze pe toată lumea. După ce s-a săturat de băutură și de scandal, Rick Lester a părăsit barul însoțit de Lucas Ebry și Riggie Hines, doi necunoscuți care s-au oferit să-l conducă acasă. Ajunși în apartamentul studentului alb, cei doi tineri au încercat să-l jefuiască, lucrurile au degenerat, și jaful s-a transformat într-o tragedie. Ca decan al facultății la care învăța studentul, Albert Corde a fost nevoit să dea o declarație, iar articolele lui, publicate într-un ziar de mare tiraj, au stârnit o avalanșă de reacții, nu toate pozitive, din partea studenților și a publicului. Supărat de articolele scrise de decan, dar încântat de publicitatea gratuită ivită pe neașteptate, vicleanul rector a acceptat să finanțeze o recompensă de câteva mii de dolari, oferită martorilor dispuși să aducă orice fel de informații legate de tragedie. Atrași de suma consistentă, martorii au răsărit ca ciupercile după ploaie, iar ancheta împotmolită a prins a se rostogoli înaintând cu repeziciune.
Procesul pe care toată suflarea orașului Chicago, cel de-al treilea oraș ca mărime din Statele Unite, după New York și Los Angeles, îl aștepta cu sufletul la gură tocmai începuse, când, un apel telefonic primit din România i-a adus decanului o veste pe cât de tristă, pe atât de neașteptată. Bătrână și bolnavă, mama distinsei lui soții, suferise un atac de cord urmat de un accident cerebral și se sfârșea într-un salon al singurului spital de București echipat cu aparatura medicală necesară unei duble și riscante intervenții. Îngrijorați de veștile primite și zoriți de rudele neliniștite, după o zi și o noapte de zbor, Albert Corde și doamna lui, Minna, vor părăsi Statele Unite pentru a ateriza în România anilor '70, cu puțin înainte de perioada în care comunismul a atins paroxismul. Pentru un american obișnuit să trăiască într-un Occident, cu bune și cu rele, dar liber să aleagă un anumit stil de viață, regulamentul rigid al spitalului și tablourile lui Ceaușescu afișate pe pereți, în mai toate încăperile, au fost primul semnal că ceva nu este așa cum ar fi trebuit să fie.
Valeria, mama Minnei, psihiatru și fost ministru ce preluase conducerea ministerului după ce soțul murise, a fost un bun specialist și un om cu o sensibilitate aparte. După moartea tatălui Minei și instaurarea regimului comunist, Valeria Rareș și-a dedicat restul de viață rămasă creșterii și educării copilei, iar după ce tânăra l-a întâlnit pe Albert Corde, s-a căsătorit cu americanul și a părăsit România, cu bani puțini și cu voință multă, Valeria a călătorit prin lume adunând impresii și daruri pe care le-a oferit singurei surori și câtorva prieteni rămași după eliminarea ei de la conducerea ministerului. Când zborurile și drumurile au început să o obosească prea tare, decentă și demnă, Valeria a renunțat la călătorii înlocuindu-le cu literatura și studiul revistelor medicale, acasă. An după an, din ce în ce mai suferindă și însingurată, Valeria Rareș s-a văzut nevoită să îndure, pe lângă cumplitul dor de copilul plecat departe, și chinurile provocate de absența căldurii din propria locuință și lipsa alimentelor din rafturile pe jumătate goale. Alături de ea, Gigi, sora mai mică a încercat să-i îndulcească traiul amar procurând, doar ea știa cum, câte ceva mai bun de mâncare și vreo câteva articole de îmbrăcăminte mai altfel decât hainele croite după același tipar din magazinele cu nume identice. Ajunsă la optzeci de ani, bătrâna doamnă Valeria Rareș s-a îmbolnăvit și a fost înternată în spitalul partidului. Măcinată de doruri, slăbită de lipsuri și sleită după cele două intervenții, Valeria mai rămăsese în viață doar pentru a-și mai revedea, măcar o dată, fiica și ginerele.
Minna, astronom, om de știință capabil să înțeleagă logica fenomenelor repetabile și explicabile, profund îndurerată de boala urmată de decesul mamei, se va pierde printre emoțiile prea puternice pentru a le putea cuprinde și prea amestecate pentru a le putea înțelege. Spre marele ei noroc, Albert Corde va fi cel care va prelua o parte din intensitatea trăirilor Minnei și va reuși să o echilibreze lăsându-și deoparte propriile gânduri și niliniștele referitoare la procesul neterminat. Înmormântarea urnei Valeriei, la care Minna va fi prea slăbită pentru a putea participa, îl va impresiona profund pe decan și-l va determina să-și reanalizeze propria viață. Și, ca și cum tragedia personală n-ar fi fost de-ajuns, Albert Corde se va întâlni în București cu Dewey Spangler, un prieten din copilărie, fost coleg, jurnalist ca și el și care, sub pretextul unei seri între prieteni, îi va lua un interviu despre procesul din Chicago și va scrie un articol pe care-l va publica distrugându-i lui Corde reputația și cariera. Întors în Stale Unite, ca o consolare primită după ce-și va da demisia din funcția de decan, Albert Corde va fi invitat de Minna la Observatorul Astronomic, va vedea pentru prima oară în viață și va rămâne uimit de imensitatea unui Univers perfect, guvernat de propriile lui reguli.
Cu răbdarea și finețea unui artist obișnuit să analizeze, să interpreteze și să redea umanitatea și interacțiunile umane, Saul Bellow, contemplativ și echilibrat, reușește o paralelă inedită între o mică istorie, cea personală a decanului Albert Corde, și marea istorie, cea a lumii în care decanul s-a născut, trăiește și pe care este nevoit să o accepte exact așa cum este, cu orânduiri diferite, cu caractere diferite, cu povești de viață diferite, toate cu bune și cu rele. Inspirându-se din realitate – Saul Bellow a locuit în București în ultimele zile de dinaintea decesului soacrei și a fost prezent la înmormântarea doamnei Florica Bagdasar -, scriitorul a reușit să surprindă nu doar două lumi, cea românească și cea americană, ci o mulțime de lumi mai mici, personajele romanului, imperfecte luate separat, dar care împreună nuanțează și dau strălucire magnificului tablou final.
”Cu toții simțim că există forțe care construiesc lumea și forțe care o dezagregă. Și când oamenii varsă lacrimi fără să știe de ce, simt, într-un fel, că exprimă acest adevăr, care, în condițiile noastre, nu ar putea fi exprimat altminteri. Dar e o simțire rară și oamenii nu sunt obișnuiți cu ea, și nu-i duce nicăieri.” (Saul Bellow, Iarna decanului, p.261)
Magda Lungu, 10 februarie 2018
Saul Bellow – „Iarna decanului”
Editura Polirom, 2011, 360 pagini
Traducere din limba engleză: Antoaneta Ralian
———— ❖—————————
———— ❖—————————
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu