⧫ Bătrînul și marea
Deși a fost publicat la mijlocul unui alt secol (1952), romanul «Bătrânul și marea» și-a păstrat neștirbit farmecul până în zilele noastre. Curajul bătrânul Santiago de a pleca singur pe mare, credința sa de nezdruncinat că într-o zi va prinde un pește uriaș, apoi lupta disperată a pescarului cu oboseala, cu peștele și cu rechinii galanos sunt cuprinse toate într-o poveste profundă și emoționantă, care te convinge că viața merită trăită chiar și atunci când pare că totul s-a terminat.
Sărac și bolnav, slab și ciolănos, brăzdat de cicatrici adânci și bătrân ca veacul, Santiago trăia într-o colibă de la marginea unui mic sat pescăresc. Uitat de oameni, bătrânul devenise un sihastru după moartea soției, iar singurul care-i mai trecea pragul colibei era Manolin, un puști pe care bătrânul îl învățase să pescuiască și care-l adora. Un timp, Santiago și copilul au ieșit împreună în larg, dar pentru că bătrânul nu a mai pescuit nimic câteva săptămâni la rând, părinții și-au trimis băiatul la o altă barcă, mai norocoasă. Despărțit de bătrân, Manolin îi ducea dorul și ori de câte ori avea răgaz, trecea și pe la Santiago pentru a-i duce ceva de îmbrăcat, ziare sau mâncare. Înveselit de prezența puștiului, mâncau împreună ce aveau, apoi bătrânul depăna amintiri din tinerețe sau, cu un optimism de invidiat, își făcea planuri de viitor.
Într-una din zile, trezit în zori de Manolin, Santiago a ieșit cu barca din port pe întuneric și a vâslit înainte în timp ce se gândea că, pentru el, marea a fost întotdeauna la mar, la feminin, și o asemăna cu o femeie neasemuit de frumoasă, dar capricioasă, care oferea favoruri sau făcea ticăloșii după bunul ei plac, sau după fazele lunii care o influențau negreșit. După ce a ieșit în larg, bătrânul a dat drumul momelilor și n-a mai vâslit, doar a plutit în voia curentului, cu ochii ațintiți la cele patru undițe pregătite pentru a prinde ceva. Primul banc de dorade l-a ratat, meduzele le-a ocolit și când a băgat de seamă că o undiță se mișcă, a tras. A fost primul pește prins, un ton alb, de vreo cinci kilograme. Încântat, Santiago a început să-și rostească gândurile cu voce tare. Se împlinea a optzeci și cincea zi de când nu mai prinsese nimic și se părea că norocul îi revedea.
A doua oară, când a văzut că s-a scufundat bățul ce slujea de plută, a și pus mâna pe undiță. Peștele pe care l-a prins în după-amiaza primei zile, un uriaș, a fost mai mult decât și-ar fi putut un pescar bătrân ca el, imagina. Puternic și mare, cu toate că Santiago și-a trecut sfoara peste spinare, peștele l-a tras după el cu tot cu barcă. Dorindu-și să-l aibă pe Manolin alături, bătrânul s-a lăsat remorcat de pește toată seara, întreaga noapte, iar a doua zi, peștele s-a smucit brusc, păvălindu-l pe bătrân în barcă și l-ar fi rostogolit peste bord dacă n-ar fi dat drumul puțin la sfoară deși știa că va fi rănit. Obosit după o noapte nedormită și cu mâna dreaptă rănită, Santiago mâncă puțin din tonul alb pentru a prinde puteri, apoi așteptă ca peștele să obosească și să iasă la suprafață. Când în sfârșit a ieșit, bătrânul a rămas uimit de cât era de mare.
Încântat de peștele uriaș și folosindu-și toată experiența adunată în zecile de ani pe mare, Santiago s-a luptat încă o zi și o noapte cu gingaticul pește argintiu și a reușit cu greu să-l aducă aproape de barcă, să-l omoare cu harponul și să-i treacă o funie prin branhii, apoi să-l lege de barcă. De tras înăuntru, în barcă, nu s-a putut pentru că peștele n-ar fi încăput. Rănit la mână, nemâncat și epuizat după două nopți nedormite, bătrânul s-a bucurat doar câteva ore de peștele de incredibila captură, un pește de șapte sute de kilograme. Atrași de mirosul sângelui proaspăt și veniți în număr din ce în ce mai mare, rechinii galanos vor ataca prețioasa captură și vor smulge bucăți din peștele bătrânului până când nu va mai rămâne aproape nimic din el. După încă o noapte petrecută pe mare, Santiago ajunge în port doar cu scheletul și coada peștelui, dovada capturii sale incredibile de care nu s-a putut pe deplin bucura.
Apocaliptică, lupta bătrânului pescar cu natura, cu soarta potrivnică și cu el însuși, este de-o profunzime care înfioară și de-o sensibilitate care inspiră. Deși are în centru un singur personaj într-o barcă, iar de jur împrejurul său cerul și marea, romanul se deschide în evantai și atinge episoade memorabile din tinerețea lui Santiago, acele frânturi de viață care l-au ajutat să devină bătrânul blând și omenos cu cei din jur, dar oțelit pe dinăuntru. Plin de cicatrici, pe trup și în suflet, bolnav de cancer de piele, însingurat și umilit, bătrânul pescar, un personaj memorabil, este simbolul învingătorului care nu a abandonat niciodată lupta, trăindu-și viața până la capăt.
„Norii se adunau pe cer, vestind venirea alizeului, iar cînd pescarul se uită drept înainte, văzu un cîrd de rațe sălbatice care zburau în formație pe fundalul cerului, deasupra apei, după care se împrăștiau și se adunau iar în formație, și își dădu seama că nici un om n-a fost vreodată singur pe mare.” (Ernest Hemingway, Bătrînul și marea, p.79)
Magda Lungu, 07 octombrie 2018
Ernest Hemingway – Bătrînul și marea
Editura Polirom, 2014, 176 pagini
Traducere din limba engleză de Radu Pavel Gheo
| Serie de autor ⊰ «Ernest HEMINGWAY» |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu