⧫ Strada Sardinelor
La periferia orașului Monterey, California, se petrec lucruri ciudate. În diminețile în care flota se întoarce în golf, încărcată cu pește, sirenele fabricilor din oraș încep să șuiere, iar pe Strada Sardinelor încep să curgă mașini lucitoare, care îi aduc la birouri pe cei din clasele de sus, și un potop de femei și bărbați, cu halate de cauciuc și șorțuri de pânză cerată, care aleargă să curețe, să taie, să pregătească și să pună peștele în conserve. Toată această harababură infernală durează până la cel de-al doilea sunet al sirenelor, care anunță sfârșitul zilei de muncă, după care strada, redevenită liniștită și magică, se transformă într-un un mic paradis terestru al băcanului Lee Chong, al fetelor Dorei și al câtorva nemernici și cartofori, care trăiesc de pe o zi pe alta. Singurul locuitor al Străzii Sardinelor care nu se încadrează nici în decorul dimineților, nici în cel al după-amiezilor este Doc, biolog marin de profesie și protagonistul acestei povești, un personaj care, deși este catalogat drept excentric, este adorat de cei din jurul său.
Mică și înghesuită, băcănia lui Lee Chong avea o singură încăpere în care găseai orice ar fi putut face un om fericit, iar singura marfă care nu era disponibilă se găsea peste drum, la Dora și fetele ei. Scund, grăsun și exagerat de politicos, Lee Chong vedea în orice client care îi trecea pragul o afacere pe termen scurt sau lung, oricum profitabilă, și încerca să mulțumească pe toată lumea în timp ce învârtea în minte calcule complicate. Așa a devenit, peste noapte, proprietarul clădirii Abberville, o clădire lungă, joasă, cu o singură încăpere, folosită mult timp ca depozit pentru făina de pește, primită de la Horace Abberville în schimbul datoriilor adunate la băcănie. Ce nu a calculat Lee Chong, a fost grupul de chiriași instalat în fostul depozit, botezat nu se știe de cine, „Palatul azil de noapte și grătar.”
Prieteni la cataramă, Mack și băieții s-au oferit să-i păzească proprietatea în schimbul unei chirii de cinci dolari pe săptămână, pe care Lee Chong era convins că n-o va primi niciodată, dar le-a cedat bucuros clădirea știind că ori de câte ori aveau bani, chiriașilor nici nu le trecea prin cap să-i cheltuiască în altă parte decât în băcănia chinezului. În plus, îi putea chema în ajutor ori de câte ori vreun client nemulțumit făcea scandal sau îl amenința că îi va sparge geamurile, un lucru deloc de neglijat dat fiind faptul că băcănia se învecina cu maidanul, care avea în prelungire bordelul auster al Dorei Flood. Trecută de cincizeci de ani, masivă și cu părul portocaliu aprins, Dora și-a numit stabilimentul „Restaurantul Steagul cu Urs”, apoi a angajat doisprezece fete, tinere și bătrâne, un bucătar grec și un paznic, pe William, care pune capăt bătăilor, dă afară bețivii, calmează istericalele fetelor și servește la bar.
Când Mack, Hazel, Eddie, Hughie și Jones s-au mutat în „Palatul azil de noapte”, singura lui încăpere era lungă, goală și nu prea le plăcea, dar după ce au Hughie și-a adus un pat pliant furat, au început să apară fel de fel de obiecte necesare sau de decor, care au culminat cu o mașină de gătit nichelată, mândria băieților, care au început să se simtă că fostul depozit ca la ei acasă. Stupefiat, Lee Chong a înghițit și poveastea cu mașina de gătit și i-a pus cruce depozitului, ferm convins că nu-i va mai scoate de acolo pe băieți niciodată. Mult mai încântat decât el, Doc biologul a aflat de mașina de gătit când Mack, veșnic flămând după bani, i-a propus o afacere cu broaște. Știind că primea des comenzi de la universități, muzee și laboratoare de pe întregul continent, care îi cereau pentru studiu diferite creaturi marine, Mack l-a amețit pe Doc cu povești nemuritoare despre Palat și fetele Dorei, după care s-a oferit să-i adune câțiva saci cu broaște, plătite cu cinci cenți bucata.
Neplanificată cum ar fi trebuit, dar dusă până la capăt de cinci bărbați care îl adorau pe Doc, vânătoarea de broaște s-a dovedit a fi un succes și ar fi rămas așa, dacă băieților nu le-ar fi trecut prin cap să-i organizeze biologului o petrecere surpriză. Bine intenționați, dar stângaci și nepricepuți, din nou, Mack și prietenii se îmbată înainte de venirea biologului acasă, apoi se ceartă cu câțiva musafiri nepoftiți, cearta degenerează într-o bătaie generalizată care devastează laboratorul, iar către broștele evadează din saci, toate adunate exasperându-l pe biologul care nu că s-ar fi așteptat la un final fericit, dar măcar la unul în care n-ar fi trebuit să repare uși, să înlocuiască ferestre și dea declarații la poliție. Hilare, mobilarea Palatului cu obiecte desperecheate, vânătoarea de broaște, petrecerea eșuată și criza de nervi a biologului sunt doar câteva dintre aventurile memorabile ale locuitorilor de pe Strada Sardinelor, povestite cu vervă și un haz nebun de Steinbeck, în acest volum care va fi urmat, nouă ani mai târziu, de celebrul roman cu aceiași protagoniști, Joia dulce.
„E în regulă să spui «timpul le vindecă pe toate, trece și asta, lumea uită» și altele de felul acesta când nu ești implicat, dar când ești, timpul parcă nu trece, lumea nu uită, iar tu rămâi în mijlocul a ceva care nu se schimbă.” (John Steinbeck, Strada Sardinelor, p.188)
Magda Lungu, 06 iunie 2020
John Steinbeck – „Strada Sardinelor”
Editura Polirom, 2016, 264 pagini
Traducere din limba engleză de Ioana-Miruna Voiculescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu