⧫ Moarte după-amiaza
Considerate spectacole grandioase ale curajului și îndemânării, în care sportul și arta se întâlnesc și se completează, sau, dimpotrivă, niște reprezentații barbare și prostești, luptele cu tauri au fost de la început și au rămas peste veacuri un subiect delicat și controversat. Intrigat de cruzimea care însoțește, vrei, nu vrei, orice luptă, dar, în același timp, uimit de riscul asumat de cei intrați în arenă și de entuziasmul teribil al spectatorilor care strigă la unison Ole, Hemingway a plecat în Spania pentru a descoperi toate secretele unei coride. Marcat profund de teribila aventură, autorul american a scris Moarte după-amiaza, un documentar inedit despre luptele cu tauri, publicat de Hemingway în 1932 și neegalat până în prezent.
Deși pare un fel de sport, o coridă nu este o confruntare între un om și un taur, ci, mai degrabă, o tragedie, o condamnare la moarte a unui animal masiv și agresiv, crescut pentru a fi omorât în arenă, în fața miilor de spectatori care plătesc bilet pentru a vedea un anumit gen de spectacol. Pentru turiștii străini care urmăresc o coridă pentru prima oară, tot ce se întâmplă între oameni și tauri poate fi acceptabil, greu de înțeles sau, mai rău, macabru, groaznic, dezgustător, dar pentru spaniolii care așteaptă cu sufletul la gură o luptă cu tauri și care știu exact ce să urmărească pentru a putea să aprecieze sau să hulească, acel strigăt la unison, Ole, care însoțește o veronică perfectă, este o recunoaștere a artei matadorului și, în același timp, o descătușare a emoțiilor exacerbate, adunate între două coride.
Deși pare naturală, o coridă adevărată este un spectacol regizat, extrem de bine pus la punct, din momentul alegerii taurului care va intra în arenă și până la lovitura de final a sabiei matadorului. Antrenați din copilărie pentru a face față luptelor cu tauri, toți bărbații din arenă, adică oamenii care își câștigă existența din coride, fie că sunt picadori, peones sau matadori, deși pare că se joacă cu cornutele, sunt conștienți de pericolul la care se expun atunci când se află la mai puțin de un metru de coarnele periculoase ale unui animal care poate cântări și jumătate de tonă. Plătiți de matador pentru a-i asculta comenzile, picadorii întărâtă taurul și îi dau senzația că a câștigat confruntarea, în timp ce peones îi corectează atacurile cu niște bețe de lemn de nouă centimetri, cu cârlige la vârf, numite banderillas.
Deși se expun riscului de a fi luați în coarne și tăvăliți prin arenă, nici picadorii, nici peones nu rănesc animalul și nici nu-i slăbesc puterile, rolul fiind acela de a-i netezi matadorului drumul către marele final. Împărțit și el în trei părți distincte, salutul președintelui de arenă, pasele cu muleta și înfingerea sabiei între omoplați, cel de-al treilea act al coridei este așteptat cu nerăbdare de amatori și profesioniști, fiind considerat de ambele tabere și cel mai spectaculos. Diferența este că, în timp ce amatorii privesc cu uimire pasele cu muleta și se entuziasmează de mișcările matadorului, profesioniștii urmăresc reacțiile animalului și strâmbă din nas atunci când călăul mimează confruntarea sau își chinuie fără rost victima. Trecând în revistă nume mari ale coridelor spaniole sau anonimii lipsiți de glorie, scriitorul american punctează diferențele dintre bâlci și artă.
Firește că într-o asemnea confruntare inegală dintre un animal sălbatic și o trupă de oameni antrenați să ucidă, desfășurată la ea acasă, până și taurii își doresc să fie vedete, și nu de puține ori, într-un moment de neatenție sau de nesiguranță, caii sau oamenii din arenă au căzut pradă coarnelor ucigașe. Obișnuite în Spania și tolerate de public, media și oficialități, aceste pierderi de vieți omenești sau accidente cu urmări foarte grave nu au scăzut nici prețul biletelor, nici interesul amatorilor sau al profesioniștilor pentru coride. La fel cum nici câștigurile exagerat de mici comparativ cu riscurile meseriei nu au reușit să reducă numărul doritorilor de glorie efemeră sau al marilor artiști ai muletei. Tradiționale, luptele cu tauri din Spania, din America Latină și din sudul Franței sunt organizate ca spectacol și reprezintă una dintre cele mai mari atracții pentru turiștii veniți de pretutindeni să asiste, măcar pentru o singură dată în viață, la o coridă adevărată. Pentru toți ceilalți există Moarte după-amiază.
„Cei mai buni tauri de luptă au o calitate căreia spaniolii îi zic noblețe și care e cea mai interesantă parte a întregii povești. Taurul este un animal sălbatic și cea mai parte plăcere a sa este lupta, așa că va accepta orice luptă, sub orice formă i se va prezenta ea, sau va accepta tot ce i se pare lui că este o provocare la luptă.” (Ernest Hemingway, Moarte după-amiaza, p.105)
Magda Lungu, 20 octombrie 2018
Ernest Hemingway – Moarte după-amiaza
Editura Polirom, 2011, 432 pagini
Traducere din limba engleză de Ionuț Chiva
| Serie de autor ⊰ «Ernest HEMINGWAY» |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu