Se afișează postările cu eticheta #Paraschivescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta #Paraschivescu. Afișați toate postările

Radu Paraschivescu

⧫ Recviem vesel pentru tata


Recviem metaforic, compus dintr-o lămurire plină de surprize, opt povestiri vesele, în care rememorarea amintirilor din copilăria, studenția și perioada în care autorul a fost profesor de engleză sunt pretextele unor reverențe adânci în fața portretului unui tată care, nefiind o celebritate, a plecat dintre cei vii la fel de discret cum a trăit, și un rămas bun nostalgic, volumul Recviem vesel pentru tata este balsamul mângâierii unei cicatrici rămase într-un suflet de om după o pierdere dureroasă.

Prima amintire este un salt înapoi în timp, în tinerețea unui tată care povestește râzând de perioada în care, fiind elev al Liceului militar din Cernăuțiul Bucovinei românești, apoi tânăr locotenent, a avut parte de șefi, colegi și întâmplări reluate peste ani de dragul amuzamentului și care, scuturate bine de corvezi și umiliri, confirmă bine cunoscuta expresie viața bate filmul. Prezent la șueta de familie cu experiențele proprii, adunate în cele nouă luni de armată dobrogeană, nici fiul nu se lasă mai prejos, venind în completarea tatălui și animând dialogul dintre generații până ce zâmbetele întrerupte de gustărici, dulciurele sau cafele se transformă în cascade de hohote de râs.

A doua amintire are un titlu bizar, Șed. cu păr., care, citit la repezeală sau nedeslușit cum ar trebui, lasă imaginația să zburde pe un tăpșan alunecos. În realitate, titlul buclucaș n-are nici urmă de promiscuitate, fiind de fapt dubla prescurtare, neinspirată, a textului ședință cu părinții. Prezent în școala primară, gimnaziu și liceu la toate ședințele cu învățătorii și diriginții fiului, tatăl diplomat se salută cu toată lumea la venire și la plecare, ascultă cu stoicism reproșurile sau cu optimism laudele rare și sărace în vorbe mari ale profesorilor, și comentează moderat în clasă, pentru a nu stârni o furtună dudactică cu răzbunări îndreptate împotriva elevului, dar foarte supărat acasă, toate șotiile sau derapajele semnalate de zeii și zeițele educației. Episodul în care, peste doar unsprezece ani, fostul școlar devenit între timp profesor are la clasă elevi asemenea lui, este memorabil.

În Istoria face totuarul pe străzi se schimbă calimera, pentru că fiul, un plimbăreț prin Bucureștiul anilor 1970, îi cere tatălui explicații referitoare la oamenii care au dat numele străzilor. Cu o sinceritate apreciată de puștiul doritor să afle ce-l interesează, dar apostrofată de doamna Paraschivescu cu Ionuț! Dragă, zău așa!, domnul Paraschivescu, transformat cât ai clipi în ghid turistic pentru a satisface curiozitatea copilului și bun cunoscător al istoriei de altădată, îl lămurește pe Radu, în stilul său caracteristic, de ce străzile au primit acele nume proprii. Peste ani, în timpul studenției, după ce orașul a căpătat o altă identitate, iar străzile și-au schimbat vechile nume cu altele noi, Radu își amintește de discuția de odinioară cu tatăl său, cea despre oameni și suine.

Zgârâie-Geam și Estropică este amintirea care elucidează misterul conflictului dintre generații. Profesor de engleză în Banat și musafir în casa părinților în vacanțele școlare, fiul aduce cu el pomana porcului și răchie, dar și muzica pop și rock a anilor 1980, fundamental diferită de cea înregistrată pe vinilurile de colecție cu simfonii și recviemuri ale compozitorilor preferați ai tatălui său. Stârnit de comentariile voit provocatoare ale fiului și enervat de partidele de rummy pe care le pierde una după alta, nu pentru că nu ar fi știut să joace, ci pentru că juca riscant, pe principiul totul sau nimic, tatăl lansează niște păreri critice la adresa preferințelor muzicale ale tinerei generații și pune niște etichete cântăreților de pop sau de rock care sunt, pentru participanții la joc, mult mai distractive decât jocul în sine.

Titi Șmotru din Uranus este din nou o punte peste timp. Dorind să-i întoarcă bucuria unui meci de fotbal urmărit din arenă și comentat pe stadion, fiul își învită tatăl la o partidă de Divizia B, în care spectatorii din tribune, cu nervii întinși ca un elastic, sunt pregătiți să sară bătaie dacă echipa preferată n-ar fi câștigat meciul. Vecin de coloană, apoi de rând cu Titi Șmotru, un nămiloi fără cămașă și cu un coif de ziat în cap, domnul Paraschivescu își păstrează cu greu diplomația sa proverbială, mai ales atunci când ciudatul personaj i se adresează cu apelativele birjărești „bre” și „nea”, folosite din plin în timpul discuțiilor în contradictoriu. După un nesperat 4-0 pentru Rapiduleț și o despărțire cam abruptă de Titi Șmotru și semințele lui de bostan chiar la ieșirea de pe stadion, tatăl și fiul, din nou în lumea lor, pornesc pe jos spre casă, însoțiți de poveștile despre străzi și monumente ale domnului Paraschivescu.

The Facts of Life sau cum să vorbești cu tatăl tău despre sexualitate și sexul opus, fără berze sau verze, este una dintre cele mai candide amintiri. Conștient că folosirea unui limbaj anatomic adecvat ar fi ofensat nepermis sensibilitatea fiului adolescent și, în același timp, el însuși timorat de statutul de adult care se simte obligat să-și inițieze fiul în arta amorului, fără a-și însoți teoria de practica absolut necesară, tatăl evită subiectul, înlocuind dialogul cu eschive și aluzii. Să nu uităm că discuția niciodată purtată ar fi trebuit să aibă loc în perioada 1970-1980 când sex-ul era un subiect tabu, spre deosebire de anii 2020 când dex-ul e aproape tabu. Deși aflat față în față cu un subiect delicat, mulțumită unei scene din romanul Rămășițele zilei (Kazuo Ishiguro), Radu Paraschivescu găsește resursele trebuincioase pentru a descrie, cu eleganță și umor, o etapă în care s-a descurcat cum a putut, de unul singur, fără busola sfaturilor părintești.

Hei, bunic, cu proteză erai șic este preferata mea. Cuprinzând descrieri inedite ale tuturor membrilor familiei Paraschivescu, sau ale majorității, povestirea ne plimbă de la Constanța în nordul Moldovei și de la Oradea, prin Lugoj, la București, făcându-ne cunoștință cu unchi, mătuși, verișori și bunicul Vasile, tatăl mamei, un supererou până la lămurirea dilemei proteză sau dinți, cel mai supărăcios și cel mai parfumat dintre bunici. Personaj secundar în toată acest amalgam de rude de toate vârstele, cu toate profesiile și cu caractere findamental diferite, împrăștiate prin toată țara, doamna Parashivescu își joacă dublul rol de soție și mamă cu un rafinament pe care copilul de-atunci, totuna cu scriitorul de mai târziu, o va rezuma în câteva cuvinte memorabile:mama și tata au o căsnicie exemplară.

Cum să-ți placă, domnule ... ăștia? este revanșa fără stop de ranchiună a fiului care pierde toate meciurile discuțiilor în contradictoriu, începute prin școala primară, și care, la terminarea liceului, profitând din plin de jocurile în doi, de sfaturile, poveștile, albumele de pictură, biblioteca, fototeca, muzicoteca și tehnica tatălui său de a-și explica simpatiile nu prin ceea ce fac, ci prin ceea ce reprezintă, îi închide gura părintelui adorat cu aceeași replică pe care a auzit-o de zeci de ori în copilărie. Iar Ultimul catren, povestirea care încheie volumul, este în loc de bun rămas. La nouăzeci și trei de ani, după o zi în care în care doamna Paraschivescu a tușit și a strănutat, soțul poet îi scrie soției, pe un petic de hârtie, un mărțișor în versuri, ultimul catren. Dincolo de acest ultim rămas bun nu mai e nimic. Ba da, mai e, sunt amintirile celor care l-au cunoscut și care-l poartă în suflet până la magazinul de peste drum sau în cine știe ce colț de lume.

„Ca vrednică întruparea a Balanței, mama reușește să împărtășească simultan punctul de vedere al meu și pe cel al tatei, deși ne situăm destul de des pe poziții opuse. Iar uneori ireconciliabile. E nevoie de o flexibilitate aparte ca să fii concomitent de partea tunsorii de tip pierdut și a celei cu bordură. A muzicii clasice și a rock-ului.” (Radu Paraschivescu, Recviem vesel pentru tata, p.152)
Magda Lungu, 09 decembrie 2023

Radu Paraschivescu – Recviem vesel pentru tata
Editura Humanitas, 2023, 192 pagini


Radu Paraschivescu

⧫ Podul Diavolului


Podul este o construcție impunătoare, care impresionează prin mărime, trăinicie și complexitate, iar denumirea lui este adeseori legată de recunoașterea extraordinarelor dificultăți întâmpinate de arhitecții și zidarii tocmiți să ridice o asemenea operă de artă. Desăvârșite și gradioase, celebrele poduri din Franța, de la Valentre (Cahors) și Saint-Cloud (Paris), au dat naștere numeroaselor superstiții și legende legate de convingerea fiecare pod are blestemul lui, aruncat de Lucifer asupra oamenilor, drept răsplată pentru umilința îndurată din cauza arhitectului care i-a nesocotit contractul satanic negociat și a încercat să-l păcălească. Fără să aibă habar de podurile blestemate, un cuplu de îndrăgostiți se aventurează în Saint-Cirq-Lapopie, pentru a petrece câteva zile de vacanță, pe care le sperau, minunate. Cine s-ar fi gândit că o carte rară, furată de un necunoscut din libăria micului oraș, și o crimă oribilă, pusă la care de o confrerie cu un nume straniu, îi va amesteca pe Anne Dobret și Bertrand Eno într-o aventură periculoasă, plină de mistere și neprevăzut

Fermecați de ideea unei vacanțe în doi, în pitorescu târg Saint-Cirq-Lapopie, aflat la nici douăzeci de kilometri de Cahors, orașul care se laudă cu magnificul său Pont Valentre, construit în secolul al paisprezecelea și cunoscut localnicilor sub denumirea de Podul Diavolului, franțuzoaica Anne Dobret și englezul Bertrand Eno și-au rezervat o cameră la pensiunea expansivei Laurie, cu bucuria îndrăgostiților care își lasă acasă grijile, înlocuindu-le cu câteva câteva zile de răsfăț. Fostă sportivă de performanță medaliată olimpică, Anne și-ar fi umplut vaacanța cu plimbări lungi, minim șapte-opt kilometri pe jos, zilnic, în timp ce Bertrand ar fi vrut să lâncezească în cameră sau în curte, cu o carte bună în față și un pahar în mână. Ar fi vrut, dar, pentru a nu-și supăra iubita atletă, a preferat să o însoțeasă în susul dealului, la librăria care nu prea avea ce căuta într-un sat cu circa două sute de suflete.

Stârnit de întrebările amorezilor și de prezența baronului Narbo de Rent, proprietarul unui conac aflat la marginea comunei, după un cot al râului Lot, Laurent Doucet, proprietarul librăriei cu un nume neobișnuit, La Rose Impossible, le povestește celor prezenți printre rafturi toată istoria prăvăliei cu cărți, de la înființare până în prezent, timp în care un puștan pistruiat, cu căștile pe urechi, răstoarnă de pe raft din greșeală albumul lui Rene Bondrat, Arcade din Arcadia, cu o poezioară cu acrostih pe pagina a cincea, o carte rară, care dispare fără urmă în ziua în care este găsit cadavrul librarului, exact în același loc în care era grămăjoara din desenul cu Podul Diavolului. Îngroziți că un criminal s-ar putea afla chiar lângă ei, turiștii și locuitorii din Saint-Cirq încep să se suspecteze reciproc în timp ce asasinul, nebănuit încă, ține un jurnal care începe apocaliptic cu cuvintele Ziua-ntreagă mă pătrunde, noaptea-ntreagă mă ascunde.

În toată perioada în care comisarul Durcis anchetează, apoi pune cap la cap lucrurile, în Saint-Cirq se petrec lucruri stranii: Anne și Bertrand vizitează o peșteră cu două niveluri, veche de douăzeci și cinci de mii de ani, descoperită în 1922 de doi adelescenți cu simțul aventurii în sânge, baronul Narbo de Rent continuă să bea numai din paharele de-acasă, pe care le ia cu el atunci când trebuie să meargă în oraș, pictorul mort cu trei ani în urmă de cancer reînvie și se mută la soră-sa, iar cadravrele se înmulțesc. Și ca un făcut, pentru a intensifica și mai mult suspansul, fragmentele extrase din cartea Podurile, legende și blesteme de Agathe Labeouf-Desvilliers ne provoacă la un salt înapoi în timp, în vremurile în care arhitecți celebri semnau contracte luciferice, care cereau la schimb, în ziua inaugurării podurilor, un suflet nevinovat. Criminal de fermecător, scris într-un limbaj dezinhibat, excelent documentat – capitolele ample despre poduri, presărate cu lămuriri fanteziste, dar și cu explicații veritabile și amănunțite, strecurate abil printre legende și blesteme, mi-au mers la suflet - și unicat, pentru că Radu Paraschivescu nu este un autor de cărți polițiste, Podul Diavolului aparține acelor romane care conving cititorul că, în literatură, totul este posibil.

„Zumzetul intrigat al asistenței și muzica de dans care se aude din nou acoperă sunetul unui pahar care alunecă de pe tavă în jos, pe una dintre dalele curții, și se face țăndări. Cel care l-a scăpat nu se apleacă să strângă cioburile. E mai bine să nu atragă atenția ...” (Radu Paraschivescu, Podul diavolului, p.235)
Magda Lungu, 06 noiembrie 2022

Radu Paraschivescu – Podul Diavolului
Editura Humanitas, 2022, 322 pagini


Radu Paraschivescu

⧫ Omul care mută norii


Colecție savuroasă de șapte întâmplări felurite, mari și mici, de ieri și de azi, de aici și de dincolo, Omul care mută norii este un volum alcătuit dintr-o serie de aventuri îndrăznețe sau riscante ale unor personaje inspirate din realitate sau pur fictive, care stârnesc râsete, stupoare sau compasiune

Un bărbat de treizeci și patru de ani, Gabriel din București, pasionat de numerologie și convins că întrega sa viață este guvernată de cifra șapte, se împrietenește cu vecinul de palier, Michael Kieft din Aarhus, pripășit în România de dragul Carmelei Toașcă din Iași, plecată singură la muncă în Danemarca și întoarsă acasă după ceva ani de muncă la o fabrică de înghețară, cu un soț danez și un copil urlător. După șase lui în care pămpălăul a răbdat ca un stoic istericarele fiului Carmelo și nazurile soției, a venit și clipa cea mare. Într-un moment de luciditate de care nu se credea în stare, danezul a aprobat tacit plecarea soției și a copilului din apartament, după o ceartă cu urlete și injurii. Aerisit și eliberat după plecarea vijelioasă a mamei li a copilului, apartamentul lui Michael Kieft, de la etajul șapte al blocului supravegheat de administartorul Șoptelea, a devenit sursa de inspirație a șeptiliciului Gabriel, admiratorul tuturor iubirilor pasagere ale danezului și susținătorul dezinteresat al despărțirilor răvășitoare. Abia la cea de-a șaptea iubită, cu tot cu Carmela, a nefericitului bărbat, Gabriel își expune teoria șeptenariană într-o după-amiază de joi, la el acasă, în fața proaspetei perechi, spre stupoarea lui Michael și a Claudiei.

David Goliat, un nume asociat unui prenume care stânește râsul la fel ca asocierile nefericite, dar distractive, Venerus Popa, de profesie dermatolog, sau Bianca Roșu, căsătorită Negru, este personajul celei de-a doua povestiri neștiințifico-fantastice, în care cântărețul amator de aproape patruzeci de ani, cu chef de lălăială în parcul cu lac și lebede Alexandru Ioan Cuza, fost I.O.R., este invitat de doi necunoscuți, un el și-o ea, la hotelul Matador, la conferința contelui Adolf Iosif von Schlieb Ignorenko. Întâi din curiozitate, apoi din alte motive mai practice, David Goliat acceptă invitația și rămâne stană de piatră în fața unui conte cu o statură și o înfățișare identice. Angajat imediat de Ignorenko pentru a-i fi sosie și plătit generos, David este nevoit să asculte motivul pentru care contele pusese la cale o asemenea năzdrăvănie. Unic în România, poate și în străinătate, Ignorenko, un fenomen planetar, avusese cu doi ani un urmă un discipol ambițios, care învățase câte ceva de la maestru, după care, ros de viermele celebrității, începuse să organizeze de unul singur spectacole de astrocoaching vocațional și căpătase o oarece notorietate, nu și credibilitate, pe care contele voia să i-o anuleze făcându-l de râs în public. Invitat el însuși să susțină o conferință în ziua fatidică, Ignorenko avea nevoie, pentru a-și duce planul la bun sfârșit, de o sosie. Pus la punct până la cele mai mici detalii, matrapazlâcul ia o întorsătură puțin pus bizară, dar care nu-l păgubește pe David de uriașa recompensă promisă.

Bisericos până la psihoză și disperat ca echipa sa de fotbal, Astrul Creștin, să câștice și ea ceva, măcar un meci, patronul Grigore Varnali l-a angajat pe fostul preot devenit arbitru Teo Păpădie pe post de mediator între cer și gazon, după care, gândindu-se că micul gest de omenie este insuficient, a chemat un sobor de preoți să sfințească echipamentul și, eventual, să aducă pe calea cea dreaptă jucătorii plus rezervele, care, ce-i drept, nu prea erau duși pe la biserică. Exploatând la maximum comicul de situație bașca perplexitatea sportivilor, seniori și juniori deopotrivă, autorul ne delectează cu o pățanie monumentală, aiuritoare, inspirată din realitate și scrisă cu un haz nebun. La polul opus veseliei din Cățui, plase, Doamne-Ajută, în cea de-a patru povestire, Un nas și-o gură, de întâlnim cu amarul unei familii de surdomuți din Provence, Annette Dupuy și Fabien Boitel, ea parfumieră, el patiser, care se răzbună, cu o farsă stilată făcută contelui de Graveche, gentilomul ținutului Cabris, pentru toate umilințele îndurate din partea localnicilor, mai ales în primii patru ani în care vecinii cârcotași și căpoși, au încercat să-I alunge din sat pe cei doi străini.

Scrise pentru adolescenți, următoarele trei povestiri au farrnecul sfătos al poveștilor spuse iarna, la gura sobei, cu glasul limpede și domol al unui bunic înțelept și statornic, trecut prin multe vremuri, întâmplări și experiențe, care au devenit lecții valoroase de viață. Jurnalul de impresii al unui Damian, care urmărește o nălucă mutată în apartamentul de vis-à-vis ce capătă formă umană pentru doar câteva zile, după care dispare prematur, lăsând în urmă un gol imens și amintirea câtorva melodii ascultate împreună, un comando juvenil de furăcioși francezi, care lasă în casa celui prăduit acrostihuri cu câte șapte versuri și visul unei sculpturi italiene celebre, Bocca della Verità din Roma, de a-și câștiga singură banii necesari pentru restaurare, sunt doar pretextele unor texte inedite, cu temă de lucru dată, urzite în jurul unei perechi de cuvinte sau în care personajul poate fi orice altceva în afară de o ființă omenească. Oricare ar fi fost pretextul, pricina acestor povestiri sau capriciul literar, a ieșit un deliciu, tot literar, firește.

„Într-o bună zi, moș Dupuy, bunicul care-i ținea loc de dascăl lui Annette și-o învăța să scrie, să citească și să socotească, o pofti să se încumete la un joc pentru care o legă la ochi cu o pânză groasă, prin care fata nu putea să vadă nici atâtica.” (Radu Paraschivescu, Omul care mută norii, p.160)
Magda Lungu, 05 noiembrie 2022

Radu Paraschivescu – Omul care mută norii
Editura Humanitas, 2022, 264 pagini


Noul ghid al nesimțitului

⧫ Noul ghid al nesimțitului


Cu un titlu care înlătură orice echivoc legat de întrebarea „ce-a vrut să spună autorul?” și un subtitlu care nu, nu sugerează că, ci demonstrează că o boală acută netratată sau tratată necorespunzător poate deveni cronică, Noul ghid al nesimțitului după 20 de ani este un (nou) tur de forță ghidat de Radu Paraschivescu prin labirintul natural al comportamentului muschetarului autohton, adept al „misecuvenismului” și „pentrucăputismului”.

Ignorând voit, nu din greșeală sau din nepricepere, bunul simț, manierele elegante și, eventual, pregătirea de specialitate, nesimțitul ia cu asalt urechile celor din jur cu o coloană sonoră agresivă, și imposibil de ignorat pentru că nu are buton de reglare a volumului, sau invadează spațiul tuturor cu gesturi revoltătoare sau disprețuitoare menite să-i convingă pe cei care n-au înțeles foarte bine că lumea este numai a lui, iar ceilalți pământeni, intrușii, s-au născut în secolul greșit.

Pentru o mai bună înțelegere a formelor nesimțirii, ajunsă în doar două decenii la cote alarmante, este indicat, nu și obligatoriu, să se înceapă studierea fenomenului cu primul volum al seriei, Ghidul nesimțitului, în care, cu o ironie la fel de fină și un umor debordant, Radu Paraschivescu își familiarizează cititorii cu limbajul nesimțitului, convingerile și teritoriile în care acesta acționează, neapărat în public, cu dezinvoltura celui ce are o școală a vieții care îl ajută se descurce admirabil în jungla cotidiană, lăsându-și „adversarul” fără grai, eventual și fără aer, în doar câteva minute.

Deși în ambele volume abordează același subiect spinos, Ghidul inițial se distinge de cel de-al doile prin cel puțin trei lucruri. În primul Ghid, autorul și-a ales exemplele cele mai reprezentative din imediata realitate, blocul în care locuia pe atunci și împrejurimile lui, în timp ce în Noul ghid, și-a lărgit sfera de interes, inspirându-se din întâmplări petrecute aievea în gările, autogările, aeroporturile, sălile de spectacole sau pe stadioanele din oraș, județ, țară sau dincolo de hotarele ei, neuitând să amintească și de mediul online, mai precis de Facebook-ul / Meta cel/cea de toate zilele, conceput(ă) ca un produs public de divertisment și reclamă, dar transformat în teatru de război de grupurile invazive care pătrund în teritorii în care nu au ce căuta și împroașcă cu venin oameni pe care nu-i cunosc și puțin probabil că-i vor întâlni vreodată. Greoi în exprimare și absenți de la discuțiile pe diferite teme, online sau offline, dar experți în insulte și atacuri în grup pe rețelele de socializare, acești războinici ai tastaturii ascunși, de obicei, în spatele conturilor fake, apar când ți-e lumea mai dragă, aruncă cu zoaie, după care pleacă senini de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Perplexă sai doar oripilată, victima nevinovată se consolează, vorba autorului, că alții au pățit-o și mai rău.

În al doilea rând, în Ghidul din 2006 nu apar nume, deși comportamentul și exemplele concludente înlătură orice dubiu, în timp ce în Noul ghid apar nume de politicieni, reprezentanți ai clerului, medici, vindecători, jurnaliști, sportivi, actori, influenceri, oameni de televiziune etc. Ba chiar îl regăsim și pe celebrul Albert von Kloss-Ignatenko, alias Adolf Iosif von Schlieb Ignorenko sau omul care mută norii din cartea cu același nume, publicată de Radu Paraschivescu la Humanitas, în 2019. Invitat la o emisiune TV de la un capăt al grilei, omul care norii este prezentat de către moderatorul inventiv drept o oază de genialitate, ceea ce nu e un lucru neapărat greșit pentru că granița dintre genialitate și nebunie este mai subțire decât un fir de păr și se poate rupe oricând, iar oameni dispuși să creadă în tot felul de bazaconii pseudoștiințifice sau științifico-fantastice au fost, sunt și vor fi până în veacul vecilor. Unul dintre capitolele Noului ghid, Ce mai impostura-vura?, se ocupă, pe larg și pitoresc, taman de subiectul în cauză, impostura, o formă aparte de nesimțire, care a intrat cu botul, nu cu totul, în diferite domenii cum ar fi literatura, medicina, muzica, pictura etc., a hăpăit bucăți din munca artiștilor sau specialiștilor și a eliminat, pe nedigerate, plagiate grosolane, lipsite de credibilitate.

În al treilea rând, așa cum aflăm din prefața generoasî, Ghidul din 2006, ispirat din viața de zi cu zi a autorului, are o tentă puternic confesivă, în timp ce Noul ghid are și tentă, și detentă. Bazat pe întâmplări la care autorul a fost martor cu voie sau fără voie, dar care l-au umplut de milă, silă sau revoltă nu doar pe el, ci și o seamă de celebrități din diferite domenii, Noul ghid urmărește reacțiile câtorva personalități la mitocănisme sau defăimare și ni le dezvăluie respectând cronologia evenimentelor. După care, Radu Paraschivescu își îndreaptă atenția către sălile de spectacole, unde ar fi de presupus că noblesse oblige, către tribunele stadioanelor și peluzele unde se adună galeriile de suporteri înfocați care scandează în versuri, mai rar spre deloc în proză, ceva ce seamănă a poezie, dar, clar, nu e, și către tragedia din 30 octombrie 2015 de la Colectiv, cel mai grav accident din istoria postdecembristă a României.

Prezenți în număr mare la concertul trupei Goodbye to Gravity și atenți la ce se întâmplă pe scenă, tinerii n-au sesizat că artificiile au aprins buretele poliuretanic inflamabil, folosit pentru antifonare, de pe un stâlp al fostei hale, iar după ce incendiul a izbucnit, n-au reușit să iasă pe ușa îngustă a clubului blestemat și să se salveze. Au murit atunci, în noaptea groazei, intoxicați cu monoxid de de carbon, asfixiați sau călcați în picioare, și în următoarele luni, din cauza arsurilor, 65 de tineri până în 40 de ani, artiști, fotografi, jurnaliști, olimpici, studenți români și străini, care au plătit cu viața plăcerea de a asculta muzică rock. Reacțiile de după tragedia de la Colectiv? O parte dintre ele, cele mai halucinante, sunt prinse această carte.

„Să spun totuși că, în ciuda valurilor de ură și de nesimțire de pe Facebook, discuțiile pe care le purtăm cu publicul pe diverse teme sunt vii, utile, punctate de ironii benigne și desfășurate sub semnul unei curtoazii fără cusur. Exitsă divergențe de opinii, există puncte de vedere opuse, există toate ingredientele unei dezbateri autentice. Însă mojicia și grobianismul nu-și fac loc nicăieri.” (Radu Paraschivescu, Noul ghid al nesimțitului după 20 de ani, p.76)
Magda Lungu, 27 iunie 2026

Radu Paraschivescu – Noul ghid al nesimțitului după 20 de ani
Editura Humanitas, 2026, 248 pagini


Radu Paraschivescu

⧫ Ghidul nesimțitului


Scris cu o ironie fină și un umor debordant, Ghidul nesimțitului este o cronică a vieții de zi cu zi în care nesimțitul, indiferent de vârstă, sex, ocupație, studii, clasă socială, religie, vicii, pasiuni etc. se insinuează în viețile celorlalți și se comportă de parcă ar fi stăpânul cerului și al pământului, iar toți ceilalți pământeni, intrușii, s-ar fi născut în secolul greșit. Familiarizându-și cititorii cu limbajul nesimțitului, convingerile și teritoriile în care acesta acționează, neapărat în public, cu dezinvoltura celui ce are o școală a vieții, care îl ajută să se descurge admirabil în jungla cotidiană, Radu Paraschivescu ne invită să-l cunoaștem pe nesimțit în mediul său natural, adică peste tot, la bloc, pe stradă, în mijloacele de transport în comun, ba chiar și la teatru sau operă, locuri în care nu te-ai fi așteptat, câtă candoare!, să dai nas în nas cu zeul prostului gust mai sus amintit.

Deși este ușor să dai cu basca de pământ atunci când ai de-a face cu un nesimțit autohton, autorul nu-și pierde uzul rațiunii, studiind fenomenul sfidării cu temeinicia unui cercetător conștient că tema aleasă prezintă o doză mare de risc, dar și că dusă la bun sfârșit devine un izvor nesecat de amuzament sănătos. Pentru că da, Ghidul nesimțitului vrea în primul rând să amuze și abia pe urmă să tragă un semnal de alarmă pe care nesimțitul, preocupat să-și șicaneze victimele cum știe el cel mai bine, puțin probabil că-l va auzi, iar dacă îl va auzi, și mai puțin probabil că-l va băga în seamă. Desigur că există și posibilitatea ca acest Ghid să încapă pe mâinile unui nesimțit care citește și care, neînțelegând încotro bate autorul, îi va aprecia caracterul formativ și-l va ține la îndemână, pentru reîmprospătarea periodică a cunoștințelor dobândite dintr-o pură întâmplare.

Deși este universală, nesimțirea de dincolo de granițele țării, cu care te întâlnești doar în călătorii și pe o perioadă destul de limitată, poate fi tolerată mult mai ușor decât nesimțirea autohtonă, care te stropește zi de zi cu noroiul gesticulațiilor luxuriante și al discursurilor zgomotoase, menite să atragă atenția, dar care nu se adresează cuiva anume, ci numănui și tuturor. Cel care ripostează sau se amuză de limbajul non-verbal agresiv însoțit de o coloană sonoră gratuită și ostentativ agresivă va deveni, în foarte scurt timp, fie victima nesimțitului, fie un membru de nădejde al galeriei colecționarilor de glume proaste și momente penibile. În „decalogul nesimțitului” care prefațează zonele de interes ale zeului sfidării regăsim cele zece porunci pe care nesimțitul le respectă cu sfințenie și de la care nu se abate nici dacă-l pici cu ceară.

Călătorul din autobuzul arhiplin care dă din coate sau se împinge pentru a năvăli în mijlocul de transport în comun, tânărul împrăștiat pe două scaune în timp ce o femeie însărcinată abia stă în picioare, iar doi bătrâni se chinuie să-și mențină echilibrul, fițosul care urlă la telefon deși nu interesează pe nimeni unde și cu cine a fost aseară, grupul de prieteni la cataramă care se împrăștie prin tot autobuzul și cântă, la unison, cea mai recentă melodie descărcată de pe net, nespălatul atârnat de bară, fanul claxoanelor și al flash-urilor cu farurile, feroviatul descălțat și cu ciorapii găuriți care își întinde picoarele pe bancheta din față și puiul de nesimțit, care își șterge mâinile unse cu ciocolată de pantalonii albi ai nefericitului de la geam, sunt doar câteva exemple care stârnesc hohote atunci când sunt citite într-o carte, dar care aduc în pragul disperării chiar și pe cele mai calme și mai răbdătoare persoane.

După ce ni-l prezintă pe nesimțitul călător prin apropiere sau la distanță, cu același comportament respingător indiferent de destinație, autorul își întoarce privirile către scandalagiul de acasă, cel care își perpelește micii, și nervii vecinilor, pe iarba verde din spatele blocului, care ascultă meciul de noapte cu sonorul dat la maximum, înfinge bormașina în peretele de beton în a doua zi de Crăciun, întinde mese în scara blocului, bate covoare la ore matinale sau pornește mașini hârbuite ce se încăpățânează să nu iasă din parcare până când nu s-a trezit tot cartierul, și ni-l descrie pe îndelete, fără exagerări nesănătoase, dar ironizând cu talent și luciditate absurdul, spre deliciul cititorului care apreciază umorul de calitate și satira inteligentă.

După ce l-am cunoscut pe blocatarul dezinhibat, certat cu moravurile și bunacuviință, posesorul unui mic apartament de bloc, dar mogulul întregului cartier, ne mutăm interesul în viața mondenă, unde regăsim același comportament insolent indiferent dacă vorbim despre un vernisaj, o lansare de carte, o piesă de teatru, un film sau un concert, locuri în care foșnetul napolitanelor, bipurile telefoanelor mobile, tușitul excesiv și suflatul zgomotos al nasului însoțesc artiștii, scriitorii, moderatorii și actorii de parcă le-ar fi umbre, nu spectatori. Deranjați de gesturile intime săvârșite în public, de folosirea excesivă a telefoanelor mobile sau de zumzetul conversațiilor șoptite, moderatorii și invitații de onoare, puși de nenumărate ori în situații penibile, găsesc puterea de a merge mai departe, știind prea bine că este inutil să corijezi purtarea unui nesimțit care nu înțelege sau nu vrea să înțeleagă, că deranjează.

Iar dacă nesimțitul anonim pe care-l întânești într-o zi nefastă reușește să te uluiască, să te sperie sau să te umple de nervi, nesimțitul VIP, fie el sindicalist, politician, traseist, prezentator media, moderator etc. este exemplul concludent că nesimțirea plutește printre oameni și oriunde găsește un teren propice pătrunde nestingherită în gazdă, după care se dezvoltă împreună cu aceasta, ambele părți având de câștigat din această asociere.Trecând dincolo de tonul glumeț al volumului, pentru că este greu de strunit și de evitat, nesimțitul și nesimțirea lui, indiferent de locul în care își fac apariția, îi afectează pe cei din jur sau, și mai rău, îi îndepărtează. Retragerea studentului din autobuz din fața nesimțitului care răcnește la telefon, închiderea radioului sau alegerea unui alt post atunci când apare VIP-ul care aberează sau refuzul unui invitat de a participa la o emisiune la care vorbește doar moderatorul sunt doar câteva din exemplele care demonstrează că nesimțirea este imposibil de tolerat.

„Viața de zi cu zi și experiența curentă dovedesc că nesimțitul nu ocupă un areal bine delimitat. El nu are o vârstă predilectă sau o profesie anume, e de ambe sexe și nutrește convingeri diverse Poate fi bărbat sau femeie, democrat sau liberal, adolescent sau bătrâior, arhitect sau tinichigiu, bețiv sau abstinent ...” (Radu Paraschivescu, Ghidul nesimțitului, p.152)
Magda Lungu, 14 octombombrie 2022

Radu Paraschivescu – Ghidul nesimțitului
Editura Humanitas, 2019, 192 pagini


Radu Paraschivescu

⧫ Garoafe la bordel


Picanterii televizorale nocturne care devin sursă de inspirație pentru o nouă emisiune, o dezbatere inflamată a cursanților invitați la un seminar despre aplicarea eurocerințelor în agroindustrie, o farsă cazonă în timpul vizitei la o unitate militară a unui grup internațional de experți, loteria vertjului, salata romgleză cea de toate zilele care, consumată în exces, produce obrinteală neuronală și nedumeririle căpeteniilor de suporteri, care sunt luate la rost de mai-marii fotbalului autohton, sunt doar câteva din sursele de amuzament ale acestui volum menit să smulgă hohote, să provoace surâsuri sau, în cel mai fericit caz, să ridice semne de întrebare.

Știindu-l pasionat de prestația juriului și de entorsele de exprimare ale concurentelor unui show televizat, redactorul-șef al unei publicații pentru care Ionuț Rovența scria cronică TV, a venit cu o idee nai degrabă uluitoare decât sclipitoare. Păstrând formatul deja consacrat al show-lui urmărit de Rovența, Laurențiu Trestior s-a gândit la o emisiune-concurs cu scriitori, în care, în prezența unui juriu format din trei persoane, cei șapte invitați urmau să fie puși în tot felul de situații inedite, spre amuzamentul spectatorilor din platou și a telespectatorilor așezați comod pe canapeaua de acasă. Imposibil de convins să se răzgândească, Trestior, secondat de coordonatorul de programe Petru Horvath, lansează pe sticlă episodul pilot, în care patru scriitori și trei scriitoare se iau la întrecere pentru a câștiga marele premiu, alcătuit dintr-un cec în valoare de 25.000 de lei și publicarea unui singur manuscris, la alegere, din cele aflate în așteptare. Încântați de premiul pus la bătaie de organizatori, dar fără nici cea mai vagă idee despre ce va urma, invitații sunt puși să compună în cinci minute, un acrostih pornind de la prenumele propriu, iar în timp ce proba decurge cu poticneli și pauze de publicitate, camera de pe masa juraților, lăsată pornită de operatorul care plecase să-și ia apă sau cafea, înregistrează un episod neliterar, în care doi dintre cei trei membri ai juriului se încălzesc cu săruturi din ce în ce mai pasionale.

Hotărât să respecte normativele stabilite de Uniunea Europeană, Marin Gârjoabă din satul Spârchița a început să participe, la început cu sfială, apoi plictisit de atâta insistență, dar consecvent, la seminariile, cursurile și simpozioanele la care era invitat de fel de fel de organizatori hotărâți să-i învețe pe țărani cum să solicite fonduri sau să-și încropească un plan de afaceri. Împins de la spate de nevastă-sa și profund nemulțumit că s-a născut în epoca schimbărilor prea rapide, Gârjoabă ascultă cu răbdare prelegerile experților, se scarpină în cap atunci când nu înțelege termenii tehnici sau întrebările savante ale colegilor, ia notițe, dezbate problemele întâmpinate pe parcurs, după care se întoarce acasă, la Spârchița, în satul său natal înțepenit în timp, în care nu se întâmplă nimic. Iar dacă viitorul fermier Marin Gârjoabă vrea să învețe și este deschis la noutate, locotenent-colonelul Clement Lilian Chișleag, comandant de unitatate, este total împotriva militarilor cu termen redus, viitori studenți, majoritatea la filologie, care-i făceau zile fripte cu aerele lor de intelectuali în devenire și pe care nu reușea să-i cumințească indiferent de cât de mult îi plimba prin iadul umilințelor. Îndărătnici și cu mintea brici, TR-iștii află de vizita unui grup de experți trimis de Minister și pun la cale o farsă cazonă, care îi spulberă comandantului visul de a fi avansat general.

Dat afară din redacția postului tv la la lucra pentru că i s-a făcut rău în platou și a fost filmat în timp ce își pusese hodoronc-tronc capul pe masă, Marius Romero, autorul savuroaselor texte din Absoluft a început să primească invitații peste invitații de la realizatori și producători de la diferite posturi TV, care nutreau în secret speranța că fostul angajat va putea fi din nou filmat în timp ul unui vertij. Peste măsură de obosit după o perioadă în care a avut un program infernal, mirat, dar nu din cale-afară, Romano a acceptat să participe la emisiuni ca invitat, începând să câștige chiat mai mulți bani decât atunci când era angajat ca realizator de emisiuni. Paradoxal, a fost din nou invitat la postul TV care l-a concediat, iar leșinul, nu vertijul, din care și-a revenit după trei ore, l-a ajutat nesperat, neetic și paroxal să-și recapete locul de muncă. La fel de pararoxală este și prima zi de muncă a absolventului de management Alin Dumitriu, care, după o întâlnire cu staff-ul și două ședințe cu colegii, în care toți anagajații prezenți în firmă i-au pus creierul la grea încercare cu limbajul lor aiuritor, o romgleză delirantă ca un vinil zgâriat pe care acul gramofonul nu reușeșete să-l citească, redând iar și iar, la nesfârșit, ultimul vers, se duce la primul ghișeu al micului oficiu poștal din centru, unde-și scrie demisia.

Urmează Smirdanul și Bulbucul, istorioara căpeteniilor de suporteri, care sunt luate la rost de mai-marii fotbalului autohton pentru că provoacă prea multă violență pe stadioane, Șapticemie, în care Gabriel, un tânăr de treizeci și patru de ani, este convins că destinul său este guvernat de cifra 7, Filoclub-ul studentelor care transformă garsonierele văduvelor din bloc în bordel de lux, în care clienții au parte, contra cost, nu doar de plăceri ale trupului, ci și de conversații adânci sau de dezbateri care înlăturau dilemele culturale, și alte trei povestiri, la fel de inedite și de efervescente, de parcă ar fi fost scrise dintr-o suflare. Desprinse din viața de zi cu zi, deși unele par de domeniul fantasticului, toate cele unsprezece povestiri satirico-umoristice ale acestui volum conving cititorul că în România, indiferent de veacul sau de locul în care te-ai născut, n-ai timp să te plictisești.

„Bârfa era sosul dens al vieții lor de zi cu zi, curgând leneș printre câteva repere inconturnabile: cafeluța de la zece, compotul de după prânz, calupul de seriale de după-amiază și știrile serii. Astăzi ca și ieri, mâine ca și azi.” (Radu Paraschivescu, Garoafe la bordel, p.203)
Magda Lungu, 08 decembrie 2023

Radu Paraschivescu – Garoafe la bordel
Editura Humanitas, 2023, 328 pagini


Radu Paraschivescu

⧫ Fluturele negru


Roman al predestinării, Fluturele negru reîntregește din imagini și cuvinte destinul unuia dintre cei mai controversați artiști ai lumii. În Roma începutului de secol șaptesprezece, printre prostituate și marchize, cârciumari și cardinali, Michelangelo Merisi, alias Caravaggio, își scrie povestea vieții chinuite de obsesia fluturelui cap-de-mort, când cu pensula, când cu pana, când cu spada.

La trei ani și ceva după ce a ajuns în Roma, un zvon dintre acelea pe care le auzi din întâmplare, când ți-e lumea mai dragă, și care nu-ți mai dau pace l-a determinat pe pictorul clarobscurului să se întrebe dacă este cu adevărat băiatul lui Fermo Merisi sau doar un biet copil din flori al unei femei seduse de un nobil de stirpe aleasă, urmașul vechii familiei Sforza ai cărei duci și marchizi stăpâniseră peste Milano cu un secol în urmă. Nedumerit, Michelangelo Merisi a cercetat registrul bisericesc de la Basilica di San Stefano din Milano, în care era scris negru pe alb că a fost botezat acolo, iar în dreptul părinților erau trecute numele Luciei Oratoria și a lui Fermo Merisi, singurul tată pe care l-a cunoscut, dar pe care l-a pierdut la vârsta de unsprezece ani. Fără temei, zvonul s-a stins ca orice pălălaie care izbucnește brusc și piere la fel, iar Michelangelo Merisi și-a văzut mai departe de picturi și sfădeli, chinuit de amintiri și de vizunea fluturelui negru.

După o copilărie grea, plăcându-i de mic culorile, nu toate, doar cele închise, în 1584, la treisprezece ani, Carravaggio a intrat în atelierul pictorului milanez Simone Peterzano, maestrul care, în următorii patru ani, cu vorbe de duh, scaltoace peste scăfârlie și munci de tot felul, de la pregătirea culorilor până la negocierea prețului unei picturi, l-a învățat toate tainele unui meșteșug cumplit de greu, dar în care își dorea să răzbată și să ajungă mai cunoscut ca Buonarotti. Plecat din atelierul pictorului Simone în 1588, din dorința de a se studia îndeaproape picturile maeștilor florentini și venețieni, Miche Merisi ajunge, după alți patru ani și multe peregrinări, la Roma celor șase sculpturi vorbitoare, orașul în care destrăbălarea dansurilor cărnurilor din cartierele rău famate se învecina fără rușine cu logia poeților latini, locul cu vedere la fluviu în care se vorbea despre teologie sau se făcea filozofie, cu ospețele opulente ale iluștrilor duci și marchizi sau cu neprihănirea Sfântul Scaun.

Lucrând intens ziua și hălăduind noaptea prin cârciumi sau locuri de o decadență înfiorătoare, Miche Merisi cunoaște scandalagii și prostituate, dintre care își alege modele pentru picturi și fresce bisericești. Luat în râs de pictorii cumsecade și neînțeles de mai marii bisericii, deși arta sa devenise cunoscută colecționarilor și personalităților de seamă ai Romei, lombardul este salvat de cardinalul Del Monte care, în 1956, îl invită la curtea sa, oferindu-i protecție și comenzi importante până în 1606, anul fatidic în care, de la o banală ceartă cu pictorul Ranuccio Tommasoni se ajunge la bătaie, duel, răniți, morți, arrest, închisoare. Mândru și îndărătnic, în loc să-și ispășească pedeapsa cuvenită, Merisi evadează din închisoare și fuge la Napoli, dar doi ani mai târziu, în 1608, se sfădește cu un alt cavaler și ajunge iar după gratii. Acești ani ai izbucnirilor necontrolate, ai închisorilor scârboase și ai evadărilor teribiliste, în care a împărțit și a primit pedepse, coincid, culmea, cu cea mai rodnică perioadă a artistului.

Maturizat pe deplin și conștient de originalitatea artei sale, Merisi pictează copleșitor, adunând în jurul său o mână de artiști care nutreau pentru el o admirație ce ajunsese la forme aproape nebunești. La finele anului 1609, singur pe lume deși etern îndrăgostit de Lide Melandroni, ispita păcătoasă și modelul preferat al pictorilor Romei, Merissi se îmbarcă către Napoli, dar nu mai ajunge acolo, un an mai târziu este arestat din greșeală, apoi eliberat, și din ce în ce mai bolnav de frigurile care nu-i mai dădeau pace, în mijlocul verii, pe 18 iulie 1610, înainte a a împlini 40 de ani, moare din cauza unei crize grave de malarie. Uluitor și nonconformist, destinul acestui artist unic, pătimaș, cu emoții și sentimente vii, contradictorii, reale, pentru care fluturele misterios a fost o obsesie, iar negrul o nonculoare menită să pună în lumină măreția celorlalte culori, este descris în acest roman de un povestitor fără asemănare, care adună în jurul lui Caravaggio, toată Roma, cu istoria, arta, grandoarea și decadența ei.

„Forța picturii se vedea de la o poștă. Pe chipurile oamenilor se oglindea bucuria întâlnirii cu ceva ce nu se mai făcuse până atunci. Și într-adevăr, dacă te opreai și te uitai mai bine, te așteptai să-i vezi pe cei patru bărbați din tablou începând să se miște. Poate chiar să vorbească.” (Radu Paraschivescu, Fluturele negru, p.83)
Magda Lungu, 08 octombrie 2022

Radu Paraschivescu – Fluturele negru
Editura Humanitas, 2019, 312 pagini


Radu Paraschivescu

⧫ Cu inima smulsă din piept


Hărăzită de regele Afonso al IV-lea al Portugaliei fiului său Pedro, din rațiuni politice, Constancia, o făptură anemică și fără chef de viață, este repede înlocuită în inima prințului de Ines de Castro, domnișoara de companie și prietena din copilărie a infantei. Vinovată și interzisă, dragostea dintre Pedro și Ines, în primele luni ascunsă curtenilor, apoi prea năvalnică pentru a mai putea fi ținută secretă, stârnește mânia regelui Afonso, care, nemulțumit că Pedro își neglijează îndatoririle de stat, o închide pe Ines într-o mănăstire și departe de ochii lumii, poruncește să fie asasinată. Scos din minți de moartea lui Ines, prințul Pedro stârnește un război civil împotriva tatălui său, dar este înfrânt și luat prizonier. După ce regele Afonso, bolnav și chinuit de remușcări, se prăpădește, Pedro urcă pe tron, devenind al optulea rege al Portugaliei și Algarvelor, și, setos de răzbunare, îi urmărește până în pânzele albe pe cei trei asasini care i-au omorât iubita.

Născut cu sânge albastru și crescut sub privirile tăioase ale unui rege puternic și orgolios, Pedro a fost lipsit și de afecțiunea reginei Beatriz, care s-a supus fără să crâcnească obligațiilor sau dorințelor regale. Violent din copilărie și impertinent în adolescență, prințul s-a revoltat împotriva tiraniei tatălui, dar nu pe față, ci înșelându-i așteptările și nesocotindu-i poruncile, iar mai târziu, umilindu-l cu escapadele prin hanurile rău famate sau prin așternuturile femeilor singure sau văduve, care nu țineau cont de rangul celui care cumpăra câteva ore de plăcere. Știind prea bine ce-i în capul moștenitorului tronului, Regele Afonso al IV-lea al Portugaliei, care avea ochi și urechi prin tot regatul, s-a gândit că o căsătorie cu o tânără căreia regele Castiliei îi amărâse sufletul, avea oarece șanse să-l mai potolească. Sensibilă și delicată, mireasa hărăzită de rege prințului, deși abia împlinise șaptesprezece ani, se simțea de patruzeci.

De curând ieșită dintr-o căsătorie nenorocită cu Afonso al Castiliei, fragilă și roasă în permanență de o mâhnire fără leac, singura fiică a prozatorului don Juan Manuel își pierduse curajul de a mai spera că-i va fi bine cândva. Cu doi ani mai mică decât Constancia, Ines de Castro, prietena din copilărie, domnișoara de companie și confidenta viitoarei regine a Portugaliei, era veselă, inepuizabilă și doldora de viață. Blondă și îndrăzneață, în timp ce mireasa era în pragul leșinului, Inesita îi fură inima mirelui, promițându-i, din gesturi și din priviri, că îi va aparține trup și suflet dacă binevoiește s-o cucerească. Stârnită în timpul ceremoniei religioase, în văzul tuturor, dragostea dintre Pedro și galițiana Inesita de Castro, departe de a fi o toană care se uită repede sau e înlocuită cu alta, ajunge în scurtă vreme un motiv de îngrijorare pentru curteni și părinții prințului.

Reciprocă și din ce în ce mai profundă, iubirea interzisă dintre moștenitorului tronului și domnișoara de companie a prințesei rezistă împotriva tuturor piedicilor, este binecuvântată cu patru copii, Afonso care nu trăiește decât câteva zile, blonda Beatriz, titirezul de Joao și Dinis cel alintat și nimicită de regele Afonso după decesul Constanciei, care a plătit cu viața nașterea unui băiat, Fernanodo. Supărat la culme că Pedro refuză o altă căsătorie deși a rămas văduv, regele o izgonește pe Ines de Castro împreună cu cei trei bastarzi la mănăstirea Santa Clara de Coimbra, iar într-un moment de smintire, poruncește să i se taie capul. Scos din minți la aflarea teribilei vești că femeia vieții lui a fost ucisă într-un loc unde era mai ocrotită decât oriunde, prințul stârnește un război civil împotriva tatălui său, dar nu apucă să-și detroneze părintele pentru că este prins și aruncat în temniță.

La câteva luni după ce războiul civil s-a încheiat, măcinat de boală și chinuit de remușcări, regele Afonso al IV-le al Portugaliei a închis ochii vegheat de regina Beatriz, de Pedro și de câțiva curteni care i-au rămas credincioși. Moștenitor al tronului, noul rege mai face o ispravă. Căsătorit în taină cu Ines de Castro, după moartea infantei Constancia, Pedro așează rămășițele pământești ale iubitei pe tron și le cere curtenilor, în ciuda spaimei și a silei, să-i pupe mâna descărnată, în timp ce în curtea bisericii, doi dintre asasinii galițieii, pentru că cel de-al treilea fusese prins și omorât între timp, albi la față și muți de groază, își așteptau, legați de pari cu funii groase, sentința și apoi sfâșitul. Deși a stârnit un război civil și s-a terminat cu o răzbunare de o cruzime inimaginabilă, iubirea dintre Pedro al Portugaliei și Ines de Castro a fascinat milioane de oameni din întrega lume și ar putea fi lesne inclusă printre iubirile celebre, alături de faimoasele povești de dragoste dintre Marc Antoniu și Cleopatra, Franz Joseph și Sissi sau Grace Kelly și prințul Rainier.

„Lângă ușă, regina își lăsă lacrimile să i se prelingă pe obraji și se îndepărtă tiptil, cu sufletul gârbovit de povara morții. Nu avea cui să-i spună grozăvia aflată și chiar dacă ar fi vrut, ar fi fost zadarnic. Nici cel mai influent sfetnic de la curtea Portugaliei n-ar fi avut cum să întoarcă porunca regelui.” (Radu Paraschivescu, Cu inima smulsă din piept, p.106)
Magda Lungu, 06 decembrie 2025

Radu Paraschivescu – Cu inima smulsă din piept
Editura Humanitas, 2025, 216 pagini


Radu Paraschivescu

⧫ Brațara pe glezna ta


Filip Aronescu a fost realizatorul unei emisiuni de noutăți literare. Sonia Ispravnic este scriitoare. Prima lor întâlnire a fost pe platoul de filmare, dar nu s-a legat nimic atunci. Abia după patru ani, dintr-o pură întâmplare, Sonia și Filip s-au reîntâlnit la Libreria Tasso din Sorrento, unde prozatoarea își lansa cea mai recentă carte, iar omul de televiziune, deși citise romanul, a intrat mai mult de dragul scriitoarei decât al beletristicii. După lansare, Filip și Sonia au stat pe Teresa de la Insolito, vorbind vrute și nevrute, până la miezul nopții, ca doi prieteni care nu s-au văzut de ceva vreme și au o grămadă de lucruri de spus. Atrași irezistibil unul de altul, la fel de celebri și de buni povestitori amândoi, dar pentru că nu pot rămâne împreună, Filip și Sonia încep o superbă poveste de dragoste epistolară, întreruptă abrupt de neprevăzutul care schimbă decorul și planurie cei doi.

Eliminat din joc de postul TV la care avea emisiunea în care a invitat-o pe Sonia Ispravinic și faultat la cel de-al doilea post TV, care s-a dovedit a fi la fel de aservit ca primul, Filip și-a luat lumea în cap, la propriu, și a pornit să străbată Europa în lung și în lat, profutând de avantajul celor zece ediții filmate în avans. În cele două luni și jumătate de vacanță italiană, întâmplarea a făcut ca el și Sonia să se afle în același timp, în același loc, dar tot ce s-a întâmplat după prima cafea în doi pe terasa de la Insolito nu a mai fost o întâmplare, ci o alegere. La fel de îndrăgostiți ca doi adolescenți care visează cu ochii deschiși, Filip și Sonia s-au întors la București ca o pereche de amorezi, dar n-au rămas împreună în adevăratul sens al cuvântului, continuându-și fiecare viețile după pofta inimii și întâlnindu-se, când aveau amândoi niscaiva timp liber, pentru câteva ore de plimbări prin Centrul Vechi, vizionări de filme sau spectacole de teatru, mese la restaurante pe placul ambilor sau gustări acasă, sporovăieli neutre sau destăinuiri plăcute și neplăcute, dar toate până la un punct.

Motivând ori de câte ori era întrebată că are nevoie de spațiu intim și timp nelimitat pentru viitorul roman, Sonia l-a exasperat pe Fili, nelăsându-l că doarmă la ea nici măcar în iarma în care a rămas fără căldură și a clănțănit de frig singur, în apartamentul de lângă Piața Rosetti, aproape a săptămână. Neplăcut surprins de această barieră peste care nu reușea să treacă, având depuși în bancă și banii câștigați din procesul cu primul postul TV, Filip și-a dat demisia și a început să călătorească prin Europa, trimițându-i Soniei scrisori de dragoste încărcate cu declarații înflăcărate, comentarii docte despre cărți și autorii sau autoarele lor, amintiri, istorioare picante și descrieri pitorești ale orașelor vizitate. Rămasă în București, singură în turnul ei de cleștar pe care a refuzat să-l părăsească și mult mai închisă decât Filip cel slobod la vorbă, dintr-un motiv pe care ori nu-l știe, ori nu vrea să-l spună, Sonia îi scrie iubitului descre orice, mai puțin despre sentimentele pe care le are pentru bărbatul care nu înțelege dacă a reușit cu adevărat să o cucerească.

Stilată și rafinată, deși dă impresia unei conversații sincere și spontane, corespondența celor doi este, pe de o parte, cum e și normal atunci când se întâlnesc doi parteneri de același calibru intelectual, literatură de cea mai bună calitate, asezonată cu motto-uri și citate în română, engleză și franceză, iar pe de altă parte, confesiunea dureroasă a unui cuplu damnat să se prăbușească chiar de la primul zbor în doi. Purtând în suflet rănile trecutului, Sonia, deși îl iubește pe Filip, nu reușește să-i îndeplinească toate așteptările, iar după ce se îmbolnăvește grav și moare, îl lasă pustiit pe dinăuntru și chinuit de regretul că, dacă s-ar fi întors în țară, chiar și împotriva voinței ei, ar fi putut-o salva. Dar cum un necaz nu vine niciodată singur, după ce că a rămas distrus și nepereche, complicând și mai mult situația, câteva vorbe aruncate în grabă de o necunoscută îl îndeamnă pe Filip să răscolească trecutul familiei Ispravnic, dând astfel de urma celor doi bărbați care i-au nenorocit tatăl cu douăzeci de ani în urmă.

Ca cititor, nu ai cum să nu te întrebi ce s-ar fi întâmplat dacă Filip s-ar fi întors în țară înainte de a fi prea târziu, ar fi ajutat-o pe Sonia să învingă boala, iar ea ar fi depășit momentul de cumpănă și ar fi trăit, nevinovată, dar bântuită de fantomele trecutului. Pe lângă stilul inconfundabil , umorul debordant, profunzimea mesajului și verva molipsitoare, Radu Paraschivescu mai are și această rară calitate: de a stârni în mintea celor care-i citesc romanele, o seamă de întrebări care-și caută răspunsul.

„Când nu mai ai cu cine să râzi, e semn limpede că viața nu merge într-o direcție bună. Și că de fapt îi spui în continuare „viață” doar fiindcă nu găsești un termen potrivit.” (Radu Paraschivescu, Brățară pe glezna ta, p.165)
Magda Lungu, 07 decembrie 2024

Radu Paraschivescu – Brățară pe glezna ta
Editura Humanitas, 2024, 216 pagini


Radu Paraschivescu

⧫ Balul fantomelor


Trecut de patruzeci de ani, cvadruplu divorțat și profesor de ILU la un liceu bucureșten din anii nouăzeci, Virgil Mihalcea își dorește cu disperare să fie fericit și împlinit sau măcar să câștige la loto pentru a se putea muta din garsoniera de la parterul blocului arhaic în care locuiește într-un apartament ceva mai acătării, dar foarte rar reușește să coboare cu picioarele pe pământ și să se mobilizeze pentru ceva anume. Lucrurile se schimbă brusc și radical atunci când superba Carla Bracci dă buzna în viața sa anostă și i-o transformă într-un coșmar cu polițiști, dealeri de droguri, lichidatori, mafioți și traficanți.

Romantic incurabil, vorbitor redutabil de vrute și nevrute și cumsecade în felul său, Virgil Mihalcea se visa cel mai modern profesor din istoria școlii românești, dar diferența dintre vis și realitate era ca de la cer la pământ. Predând de ani buni istoria literaturii universale la un liceu bucureștean, tot modernismul pe care reușise să-l introducă în școală se rezuma la faptul că își înduplecase elevii să răspundă la lecție din bănci și că el, cadru didactic de douăzeci de ani, fuma nestingherit în cancelarie, pe holuri și în clase. Predând pe pilot automat unor liceeni absenți sau interesați mai mult de viața personală a scriitoriilor decât de opera lor, cu câteva excepții care confirmau regula, Virgil Mihalcea ajunsese de râsul elevilor și ciuca bătăilor colegilor, care fie îl priveu de sus, fie îl ignorau cu desăvârșire.

Nici pe plan profesional lucrurile nu stăteau tocmai bine. Pe Claudia Șopterean, prima soție, a cunoscut-o la o petrecere din casa unei cunoștințe comune. Amețiți amândoi de licorile bahice și fără chef de dans, după ce au sporovăit în voie toată noaptea, descoperind că nu au nimic în comun, s-au căsătorit pentru nouă luni, după care au divorțat pentru că ea, medic pediatru, și-ar fi dorit un copil, iar el, nu și nu. A urmat Alina Vornic, diavolul blond, profesor de biologie, cu care a fost căsătorit trei ani, Sonia Nicoară, bugetară, profesor de educație fizică la același liceu și Simona Procopiu, artist plastic și o celebritate în devenire, de care s-a îndrăgostită fulgerător și a divorțat la fel de rapid. Cu o experiență la fel de vastă în cununii și divorțurii, singur, sărac și nefericit, Mihalcea devine o pradă ușoară pentru Carla, fata mafiotului Gaetano Bracci, numit secretar trei al Ambasadei Italiene la București cu sprijinul prietenului din copilărie, Corrado Sanguinetii, renăscut Aldo Casteli, atașat cultural al aceleiași Ambasadei.

Căsătorită pentru câteva luni cu traficantul de cocaină Manfredoni și văduvă după ce soțul a fost ucis într-o răfuială între bande, Carla a redevenit Bracci, și-a însoțit tatăl în România și nu i s-a părut nimic ieșit din comun să se înscrie în ultima clasă de liceu deși împlinise douăzeci și cinci de ani. Frumoasă ca o zeiță și cu apucături de vedetă, Carla se strecoară în garsoniera și în viața profesorului Virgil Mihalcea, îl invită la o petrecere privată cu muzică, alcool și droguri, unde profesorul este filmat, apoi șantajat de mafioți să devină dealer de droguri și luat la întrebări de polițiștii de la Combaterea Crimei Organizate despre rețeaua de distribuție clandestină. Urmărindu-l de ceva timp pe Aldo Casteli, pe lângă poliția română și jurnaliștii se implicaseră în descoperirea rețelei, luând interviuri câtorva consumatori sau distribuitori de droguri.

Chiar dacă sunt pură ficțiune, interviurile reporterilor sub acoperire și dezvăluirile din culisele rețelei mafiote, incluse în roman printre capitolele hilare cu aventura profesorului distrat Virgil Mihalcea pe tărâmul stupefiantelor, ne ajută să înțelegem ce înseamnă dependența și care sunt riscurile consumului de droguri pe termen lung. Dependent și el după un an în care a dansat cum i s-a cerut și internat în centrul pilot pentru toxicomani, Virgil Mihalcea se zbate între viață și moarte, delirând în versuri albe sau ritmate. După șase luni de instituționalizare obligatorie, cu pază permanentă și tratament specific, profesorul distrat revine la viața lui amărâtă și plictisitoare, dar de un infinit de ori mai bună decât alternativa oferită de fermecătoarea Carla Bracci.

„La un asemenea bal al fantomelor, e greu să te decizi pe cine să inviți la dans. Contururile se estompează, siluettele se întrepătrund, formele își pierd consistența și se recompun din tablouri pe care atunci le vezi pentru prima oară.” (Radu Paraschivescu, Balul fantomelor, p.191)
Magda Lungu, 10 septembrie 2022

Radu Paraschivescu – Balul fantomelor
Editura Humanitas, 2009, 308 pagini
Colecția Râsul lumii