⧫ Recviem vesel pentru tata
Recviem metaforic, compus dintr-o lămurire plină de surprize, opt povestiri vesele, în care rememorarea amintirilor din copilăria, studenția și perioada în care autorul a fost profesor de engleză sunt pretextele unor reverențe adânci în fața portretului unui tată care, nefiind o celebritate, a plecat dintre cei vii la fel de discret cum a trăit, și un rămas bun nostalgic, volumul Recviem vesel pentru tata este balsamul mângâierii unei cicatrici rămase într-un suflet de om după o pierdere dureroasă.
Prima amintire este un salt înapoi în timp, în tinerețea unui tată care povestește râzând de perioada în care, fiind elev al Liceului militar din Cernăuțiul Bucovinei românești, apoi tânăr locotenent, a avut parte de șefi, colegi și întâmplări reluate peste ani de dragul amuzamentului și care, scuturate bine de corvezi și umiliri, confirmă bine cunoscuta expresie viața bate filmul. Prezent la șueta de familie cu experiențele proprii, adunate în cele nouă luni de armată dobrogeană, nici fiul nu se lasă mai prejos, venind în completarea tatălui și animând dialogul dintre generații până ce zâmbetele întrerupte de gustărici, dulciurele sau cafele se transformă în cascade de hohote de râs.
A doua amintire are un titlu bizar, Șed. cu păr., care, citit la repezeală sau nedeslușit cum ar trebui, lasă imaginația să zburde pe un tăpșan alunecos. În realitate, titlul buclucaș n-are nici urmă de promiscuitate, fiind de fapt dubla prescurtare, neinspirată, a textului ședință cu părinții. Prezent în școala primară, gimnaziu și liceu la toate ședințele cu învățătorii și diriginții fiului, tatăl diplomat se salută cu toată lumea la venire și la plecare, ascultă cu stoicism reproșurile sau cu optimism laudele rare și sărace în vorbe mari ale profesorilor, și comentează moderat în clasă, pentru a nu stârni o furtună dudactică cu răzbunări îndreptate împotriva elevului, dar foarte supărat acasă, toate șotiile sau derapajele semnalate de zeii și zeițele educației. Episodul în care, peste doar unsprezece ani, fostul școlar devenit între timp profesor are la clasă elevi asemenea lui, este memorabil.
În Istoria face totuarul pe străzi se schimbă calimera, pentru că fiul, un plimbăreț prin Bucureștiul anilor 1970, îi cere tatălui explicații referitoare la oamenii care au dat numele străzilor. Cu o sinceritate apreciată de puștiul doritor să afle ce-l interesează, dar apostrofată de doamna Paraschivescu cu Ionuț! Dragă, zău așa!, domnul Paraschivescu, transformat cât ai clipi în ghid turistic pentru a satisface curiozitatea copilului și bun cunoscător al istoriei de altădată, îl lămurește pe Radu, în stilul său caracteristic, de ce străzile au primit acele nume proprii. Peste ani, în timpul studenției, după ce orașul a căpătat o altă identitate, iar străzile și-au schimbat vechile nume cu altele noi, Radu își amintește de discuția de odinioară cu tatăl său, cea despre oameni și suine.
Zgârâie-Geam și Estropică este amintirea care elucidează misterul conflictului dintre generații. Profesor de engleză în Banat și musafir în casa părinților în vacanțele școlare, fiul aduce cu el pomana porcului și răchie, dar și muzica pop și rock a anilor 1980, fundamental diferită de cea înregistrată pe vinilurile de colecție cu simfonii și recviemuri ale compozitorilor preferați ai tatălui său. Stârnit de comentariile voit provocatoare ale fiului și enervat de partidele de rummy pe care le pierde una după alta, nu pentru că nu ar fi știut să joace, ci pentru că juca riscant, pe principiul totul sau nimic, tatăl lansează niște păreri critice la adresa preferințelor muzicale ale tinerei generații și pune niște etichete cântăreților de pop sau de rock care sunt, pentru participanții la joc, mult mai distractive decât jocul în sine.
Titi Șmotru din Uranus este din nou o punte peste timp. Dorind să-i întoarcă bucuria unui meci de fotbal urmărit din arenă și comentat pe stadion, fiul își învită tatăl la o partidă de Divizia B, în care spectatorii din tribune, cu nervii întinși ca un elastic, sunt pregătiți să sară bătaie dacă echipa preferată n-ar fi câștigat meciul. Vecin de coloană, apoi de rând cu Titi Șmotru, un nămiloi fără cămașă și cu un coif de ziat în cap, domnul Paraschivescu își păstrează cu greu diplomația sa proverbială, mai ales atunci când ciudatul personaj i se adresează cu apelativele birjărești „bre” și „nea”, folosite din plin în timpul discuțiilor în contradictoriu. După un nesperat 4-0 pentru Rapiduleț și o despărțire cam abruptă de Titi Șmotru și semințele lui de bostan chiar la ieșirea de pe stadion, tatăl și fiul, din nou în lumea lor, pornesc pe jos spre casă, însoțiți de poveștile despre străzi și monumente ale domnului Paraschivescu.
The Facts of Life sau cum să vorbești cu tatăl tău despre sexualitate și sexul opus, fără berze sau verze, este una dintre cele mai candide amintiri. Conștient că folosirea unui limbaj anatomic adecvat ar fi ofensat nepermis sensibilitatea fiului adolescent și, în același timp, el însuși timorat de statutul de adult care se simte obligat să-și inițieze fiul în arta amorului, fără a-și însoți teoria de practica absolut necesară, tatăl evită subiectul, înlocuind dialogul cu eschive și aluzii. Să nu uităm că discuția niciodată purtată ar fi trebuit să aibă loc în perioada 1970-1980 când sex-ul era un subiect tabu, spre deosebire de anii 2020 când dex-ul e aproape tabu. Deși aflat față în față cu un subiect delicat, mulțumită unei scene din romanul Rămășițele zilei (Kazuo Ishiguro), Radu Paraschivescu găsește resursele trebuincioase pentru a descrie, cu eleganță și umor, o etapă în care s-a descurcat cum a putut, de unul singur, fără busola sfaturilor părintești.
Hei, bunic, cu proteză erai șic este preferata mea. Cuprinzând descrieri inedite ale tuturor membrilor familiei Paraschivescu, sau ale majorității, povestirea ne plimbă de la Constanța în nordul Moldovei și de la Oradea, prin Lugoj, la București, făcându-ne cunoștință cu unchi, mătuși, verișori și bunicul Vasile, tatăl mamei, un supererou până la lămurirea dilemei proteză sau dinți, cel mai supărăcios și cel mai parfumat dintre bunici. Personaj secundar în toată acest amalgam de rude de toate vârstele, cu toate profesiile și cu caractere findamental diferite, împrăștiate prin toată țara, doamna Parashivescu își joacă dublul rol de soție și mamă cu un rafinament pe care copilul de-atunci, totuna cu scriitorul de mai târziu, o va rezuma în câteva cuvinte memorabile:mama și tata au o căsnicie exemplară.
Cum să-ți placă, domnule ... ăștia? este revanșa fără stop de ranchiună a fiului care pierde toate meciurile discuțiilor în contradictoriu, începute prin școala primară, și care, la terminarea liceului, profitând din plin de jocurile în doi, de sfaturile, poveștile, albumele de pictură, biblioteca, fototeca, muzicoteca și tehnica tatălui său de a-și explica simpatiile nu prin ceea ce fac, ci prin ceea ce reprezintă, îi închide gura părintelui adorat cu aceeași replică pe care a auzit-o de zeci de ori în copilărie. Iar Ultimul catren, povestirea care încheie volumul, este în loc de bun rămas. La nouăzeci și trei de ani, după o zi în care în care doamna Paraschivescu a tușit și a strănutat, soțul poet îi scrie soției, pe un petic de hârtie, un mărțișor în versuri, ultimul catren. Dincolo de acest ultim rămas bun nu mai e nimic. Ba da, mai e, sunt amintirile celor care l-au cunoscut și care-l poartă în suflet până la magazinul de peste drum sau în cine știe ce colț de lume.
„Ca vrednică întruparea a Balanței, mama reușește să împărtășească simultan punctul de vedere al meu și pe cel al tatei, deși ne situăm destul de des pe poziții opuse. Iar uneori ireconciliabile. E nevoie de o flexibilitate aparte ca să fii concomitent de partea tunsorii de tip pierdut și a celei cu bordură. A muzicii clasice și a rock-ului.” (Radu Paraschivescu, Recviem vesel pentru tata, p.152)
Magda Lungu, 09 decembrie 2023
Radu Paraschivescu – Recviem vesel pentru tata
Editura Humanitas, 2023, 192 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu