⧫ Podul Diavolului
Podul este o construcție impunătoare, care impresionează prin mărime, trăinicie și complexitate, iar denumirea lui este adeseori legată de recunoașterea extraordinarelor dificultăți întâmpinate de arhitecții și zidarii tocmiți să ridice o asemenea operă de artă. Desăvârșite și gradioase, celebrele poduri din Franța, de la Valentre (Cahors) și Saint-Cloud (Paris), au dat naștere numeroaselor superstiții și legende legate de convingerea fiecare pod are blestemul lui, aruncat de Lucifer asupra oamenilor, drept răsplată pentru umilința îndurată din cauza arhitectului care i-a nesocotit contractul satanic negociat și a încercat să-l păcălească. Fără să aibă habar de podurile blestemate, un cuplu de îndrăgostiți se aventurează în Saint-Cirq-Lapopie, pentru a petrece câteva zile de vacanță, pe care le sperau, minunate. Cine s-ar fi gândit că o carte rară, furată de un necunoscut din libăria micului oraș, și o crimă oribilă, pusă la care de o confrerie cu un nume straniu, îi va amesteca pe Anne Dobret și Bertrand Eno într-o aventură periculoasă, plină de mistere și neprevăzut
Fermecați de ideea unei vacanțe în doi, în pitorescu târg Saint-Cirq-Lapopie, aflat la nici douăzeci de kilometri de Cahors, orașul care se laudă cu magnificul său Pont Valentre, construit în secolul al paisprezecelea și cunoscut localnicilor sub denumirea de Podul Diavolului, franțuzoaica Anne Dobret și englezul Bertrand Eno și-au rezervat o cameră la pensiunea expansivei Laurie, cu bucuria îndrăgostiților care își lasă acasă grijile, înlocuindu-le cu câteva câteva zile de răsfăț. Fostă sportivă de performanță medaliată olimpică, Anne și-ar fi umplut vaacanța cu plimbări lungi, minim șapte-opt kilometri pe jos, zilnic, în timp ce Bertrand ar fi vrut să lâncezească în cameră sau în curte, cu o carte bună în față și un pahar în mână. Ar fi vrut, dar, pentru a nu-și supăra iubita atletă, a preferat să o însoțeasă în susul dealului, la librăria care nu prea avea ce căuta într-un sat cu circa două sute de suflete.
Stârnit de întrebările amorezilor și de prezența baronului Narbo de Rent, proprietarul unui conac aflat la marginea comunei, după un cot al râului Lot, Laurent Doucet, proprietarul librăriei cu un nume neobișnuit, La Rose Impossible, le povestește celor prezenți printre rafturi toată istoria prăvăliei cu cărți, de la înființare până în prezent, timp în care un puștan pistruiat, cu căștile pe urechi, răstoarnă de pe raft din greșeală albumul lui Rene Bondrat, Arcade din Arcadia, cu o poezioară cu acrostih pe pagina a cincea, o carte rară, care dispare fără urmă în ziua în care este găsit cadavrul librarului, exact în același loc în care era grămăjoara din desenul cu Podul Diavolului. Îngroziți că un criminal s-ar putea afla chiar lângă ei, turiștii și locuitorii din Saint-Cirq încep să se suspecteze reciproc în timp ce asasinul, nebănuit încă, ține un jurnal care începe apocaliptic cu cuvintele Ziua-ntreagă mă pătrunde, noaptea-ntreagă mă ascunde.
În toată perioada în care comisarul Durcis anchetează, apoi pune cap la cap lucrurile, în Saint-Cirq se petrec lucruri stranii: Anne și Bertrand vizitează o peșteră cu două niveluri, veche de douăzeci și cinci de mii de ani, descoperită în 1922 de doi adelescenți cu simțul aventurii în sânge, baronul Narbo de Rent continuă să bea numai din paharele de-acasă, pe care le ia cu el atunci când trebuie să meargă în oraș, pictorul mort cu trei ani în urmă de cancer reînvie și se mută la soră-sa, iar cadravrele se înmulțesc. Și ca un făcut, pentru a intensifica și mai mult suspansul, fragmentele extrase din cartea Podurile, legende și blesteme de Agathe Labeouf-Desvilliers ne provoacă la un salt înapoi în timp, în vremurile în care arhitecți celebri semnau contracte luciferice, care cereau la schimb, în ziua inaugurării podurilor, un suflet nevinovat. Criminal de fermecător, scris într-un limbaj dezinhibat, excelent documentat – capitolele ample despre poduri, presărate cu lămuriri fanteziste, dar și cu explicații veritabile și amănunțite, strecurate abil printre legende și blesteme, mi-au mers la suflet - și unicat, pentru că Radu Paraschivescu nu este un autor de cărți polițiste, Podul Diavolului aparține acelor romane care conving cititorul că, în literatură, totul este posibil.
„Zumzetul intrigat al asistenței și muzica de dans care se aude din nou acoperă sunetul unui pahar care alunecă de pe tavă în jos, pe una dintre dalele curții, și se face țăndări. Cel care l-a scăpat nu se apleacă să strângă cioburile. E mai bine să nu atragă atenția ...” (Radu Paraschivescu, Podul diavolului, p.235)
Magda Lungu, 06 noiembrie 2022
Radu Paraschivescu – Podul Diavolului
Editura Humanitas, 2022, 322 pagini

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu