Radu Paraschivescu

⧫ Omul care mută norii

Colecție savuroasă de șapte întâmplări felurite, mari și mici, de ieri și de azi, de aici și de dincolo, Omul care mută norii este un volum alcătuit dintr-o serie de aventuri îndrăznețe sau riscante ale unor personaje inspirate din realitate sau pur fictive, care stârnesc râsete, stupoare sau compasiune

Un bărbat de treizeci și patru de ani, Gabriel din București, pasionat de numerologie și convins că întrega sa viață este guvernată de cifra șapte, se împrietenește cu vecinul de palier, Michael Kieft din Aarhus, pripășit în România de dragul Carmelei Toașcă din Iași, plecată singură la muncă în Danemarca și întoarsă acasă după ceva ani de muncă la o fabrică de înghețară, cu un soț danez și un copil urlător. După șase lui în care pămpălăul a răbdat ca un stoic istericarele fiului Carmelo și nazurile soției, a venit și clipa cea mare. Într-un moment de luciditate de care nu se credea în stare, danezul a aprobat tacit plecarea soției și a copilului din apartament, după o ceartă cu urlete și injurii. Aerisit și eliberat după plecarea vijelioasă a mamei li a copilului, apartamentul lui Michael Kieft, de la etajul șapte al blocului supravegheat de administartorul Șoptelea, a devenit sursa de inspirație a șeptiliciului Gabriel, admiratorul tuturor iubirilor pasagere ale danezului și susținătorul dezinteresat al despărțirilor răvășitoare. Abia la cea de-a șaptea iubită, cu tot cu Carmela, a nefericitului bărbat, Gabriel își expune teoria șeptenariană într-o după-amiază de joi, la el acasă, în fața proaspetei perechi, spre stupoarea lui Michael și a Claudiei.

David Goliat, un nume asociat unui prenume care stânește râsul la fel ca asocierile nefericite, dar distractive, Venerus Popa, de profesie dermatolog, sau Bianca Roșu, căsătorită Negru, este personajul celei de-a doua povestiri neștiințifico-fantastice, în care cântărețul amator de aproape patruzeci de ani, cu chef de lălăială în parcul cu lac și lebede Alexandru Ioan Cuza, fost I.O.R., este invitat de doi necunoscuți, un el și-o ea, la hotelul Matador, la conferința contelui Adolf Iosif von Schlieb Ignorenko. Întâi din curiozitate, apoi din alte motive mai practice, David Goliat acceptă invitația și rămâne stană de piatră în fața unui conte cu o statură și o înfățișare identice. Angajat imediat de Ignorenko pentru a-i fi sosie și plătit generos, David este nevoit să asculte motivul pentru care contele pusese la cale o asemenea năzdrăvănie. Unic în România, poate și în străinătate, Ignorenko, un fenomen planetar, avusese cu doi ani un urmă un discipol ambițios, care învățase câte ceva de la maestru, după care, ros de viermele celebrității, începuse să organizeze de unul singur spectacole de astrocoaching vocațional și căpătase o oarece notorietate, nu și credibilitate, pe care contele voia să i-o anuleze făcându-l de râs în public. Invitat el însuși să susțină o conferință în ziua fatidică, Ignorenko avea nevoie, pentru a-și duce planul la bun sfârșit, de o sosie. Pus la punct până la cele mai mici detalii, matrapazlâcul ia o întorsătură puțin pus bizară, dar care nu-l păgubește pe David de uriașa recompensă promisă.

Bisericos până la psihoză și disperat ca echipa sa de fotbal, Astrul Creștin, să câștice și ea ceva, măcar un meci, patronul Grigore Varnali l-a angajat pe fostul preot devenit arbitru Teo Păpădie pe post de mediator între cer și gazon, după care, gândindu-se că micul gest de omenie este insuficient, a chemat un sobor de preoți să sfințească echipamentul și, eventual, să aducă pe calea cea dreaptă jucătorii plus rezervele, care, ce-i drept, nu prea erau duși pe la biserică. Exploatând la maximum comicul de situație bașca perplexitatea sportivilor, seniori și juniori deopotrivă, autorul ne delectează cu o pățanie monumentală, aiuritoare, inspirată din realitate și scrisă cu un haz nebun. La polul opus veseliei din Cățui, plase, Doamne-Ajută, în cea de-a patru povestire, Un nas și-o gură, de întâlnim cu amarul unei familii de surdomuți din Provence, Annette Dupuy și Fabien Boitel, ea parfumieră, el patiser, care se răzbună, cu o farsă stilată făcută contelui de Graveche, gentilomul ținutului Cabris, pentru toate umilințele îndurate din partea localnicilor, mai ales în primii patru ani în care vecinii cârcotași și căpoși, au încercat să-I alunge din sat pe cei doi străini.

Scrise pentru adolescenți, următoarele trei povestiri au farrnecul sfătos al poveștilor spuse iarna, la gura sobei, cu glasul limpede și domol al unui bunic înțelept și statornic, trecut prin multe vremuri, întâmplări și experiențe, care au devenit lecții valoroase de viață. Jurnalul de impresii al unui Damian, care urmărește o nălucă mutată în apartamentul de vis-à-vis ce capătă formă umană pentru doar câteva zile, după care dispare prematur, lăsând în urmă un gol imens și amintirea câtorva melodii ascultate împreună, un comando juvenil de furăcioși francezi, care lasă în casa celui prăduit acrostihuri cu câte șapte versuri și visul unei sculpturi italiene celebre, Bocca della Verità din Roma, de a-și câștiga singură banii necesari pentru restaurare, sunt doar pretextele unor texte inedite, cu temă de lucru dată, urzite în jurul unei perechi de cuvinte sau în care personajul poate fi orice altceva în afară de o ființă omenească. Oricare ar fi fost pretextul, pricina acestor povestiri sau capriciul literar, a ieșit un deliciu, tot literar, firește.

„Într-o bună zi, moș Dupuy, bunicul care-i ținea loc de dascăl lui Annette și-o învăța să scrie, să citească și să socotească, o pofti să se încumete la un joc pentru care o legă la ochi cu o pânză groasă, prin care fata nu putea să vadă nici atâtica.” (Radu Paraschivescu, Omul care mută norii, p.160)

Magda Lungu, 05 noiembrie 2022

Radu Paraschivescu – Omul care mută norii

Editura Humanitas, 2022, 264 pagini

Tweet