Se afișează postările cu eticheta #Saramago. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta #Saramago. Afișați toate postările

Jose Saramago

⧫ Lucarna


Primul roman scris de Jose Saramago, prin anii '40- '50, Lucarna este o carte cu un destin aparte. Trimis de autor unei edituri, în 1953, respins atunci și aruncat într-un sertar, manuscrisul a fost găsit după 30 de ani, în 1989, în timpul mutării documentelor dintr-un sediu în altul. Sunat de cel care a recunoscut în Lucarna o capodoperă și rugat să o publice, Jose Saramago a refuzat oferta, supărat că nu a primit un răspuns din partea editurii, oricare ar fi fost el, atâta amar de ani. După ce Jose Saramago s-a stins din viață, în iunie 2010, soția sa a publicat romanul pierdut și regăsit, ca un ultim omagiu adus unui scriitor laureat al premiului Nobel.

Plină de tâlc, Lucarna este o fereastră deschisă către o lume mică, cu frustrări uriașe și aspirații minuscule. Cei câțiva locatari ai unui imobil vechi, din Lisabona anilor ’50, supărați pe viață și plictisiți să tot aștepte o minune care nu se mai întâmplă, își târâie nemulțumirile de pe o zi pe alta, înrăiți de compromisuri, hărțuiți de conflicte, victime ale reproșurilor împroșcate cu ură sau ale bârfelor meschine împrăștiate cu talent. Caractere asemănătoare, mănunchiul de nefericiți cu visele strivite de o soartă potrivnică este urmărit cu interes de scriitorul care se strecoară în intimitatea fiecărui personaj, doar pentru a observa și a înțelege, fără a interveni în niciun fel. Libere să se manifeste așa cum cred de cuviință, personajele lui Jose Saramago sunt atât de bine conturate, încât prind viață și se plimbă printre capitole nestingherite, ca lumea bună, în zi de sărbătoare, pe bulevard.

Primul cu care facem cunoștință și cel mai surprinzător personaj este Silvestre, un cizmar bătrân, nemulțumit de propria lui viață, care vorbește din cărți, gândește filosofic și încearcă să-l îndrume discret pe Abel, chiriașul de douăzeci și opt de ani, un tânăr dezamăgit și singur, aflat în căutarea unui rost. La polul opus înțeleptului Silvestre care încerca să nu deranjeze pe nimeni, Justina, consoarta lui Caetano Cunha, aricită de mârlănismele unui bărbat primitiv și distrusă de pierderea singurului copil, neavând la ce să mai spere, își ocupa timpul spionând-o pe Dona Lidia, amanta întreținută a domnului Paulino Morais, care o vizitează de trei ori pe săptămână pentru a se asigura că nu s-a schimbat nimic. Frumoasă și cochetă, deși convinsă că este subiectul preferat al bârfelor vecinilor, Lidia își vede în continuare de jumătatea ei de viață, dependentă de sosirile unui bărbat al altei femei, care își motivează absențele cu bani și cadouri.

O altă familie la fel de nepotrivită ca cea a mitocanului Caetano Cunha este cea a vânzătorului ambulant Emilio Fonseca, soțul donei Carmen și tatăl lui Henrique, un năzdrăvan de șase ani, prea isteț ca să nu priceapă vrajba din familie. Blânduț, blonduț și muncitor, Emilio, un portughez de treizeci de ani, este hărțuit în permanență de o nevastă amară ca pelinul, de origine spaniolă, pe care și-a ales-o cu opt ani în urmă, deși ar fi fost mai bine să i-o lase vărului Manolo, proprietarul unei fabrici de perii din Vigo. Incapabilă să tacă din gură și dornică de un veșnic scandal, Carmen a reușit în primul an după nuntă să-i facă nervii praf lui Emilio, iar bietul om, în pragul disperării, și-a încărcat programul de muncă cu ore suplimentare, preferând clienții în locul scorpiei urlătoare. Bănuind că Emilio vrea să plece de-acasă, Henrigue, copilașul care-și iubește la fel de mult ambii părinți, se simte vinovat de ruptura dintre ei.

Acestor personaje care nu fac nimic extraordinar li se adaugă altele, ale căror vieți neștiute de nimeni se scurg zi după zi către unicul mare final. Fără a le tulbura în niciun fel, Jose Saramago iși privește personajele discret, printr-o lucarnă, și le povestește neîmplinirile, de parcă ar fi singurul spectator dintr-o sală de teatru goală, pe a cărui scenă actorii, toți amatori, își joacă într-o piesă rolul vieții lor.

„Am recitit cărțile pe care mi le lăsase și am început să trăiesc două vieți. În timpul zilei eram cizmarul, un cizmar tăcut care nu vedea mai departe de tălpile pantofilor pe care îi repara. Noaptea, eram eu cel adevărat.” (Jose Saramago, Lucarna, p.189)
Magda Lungu, 12 februarie 2023

Jose Saramago – Lucarna
Editura Polirom, 2022, 344 pagini
Traducere din limba portugheză de Simina Popa

Colecția TOP 10+ ⊰ 1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600


Jose Saramago

⧫ Istoria asediului Lisabonei


Corector de mulți ani la o editură din Lisabona, Raimundo Silva a dus o viață însingurată și modestă. În jur de cincizeci de ani și necăsătorit, în afara drumurilor periodice la editură fie pentru a preda un manuscris terminat, fie pentru a-l ridica pe următorul pe care îl avea de corectat, bărbatul și-a permis, când și când, o masă la un restaurant sau un film la cinematograf. Lucrurile au început să se schimbe în momentul în care Raimundo Silva a introdus într-un manuscris, un cuvânt care a negat un adevăr istoric. Prins de editorul Maria Sara, care a descoperit greșeala intenționată, Raimundo nu a fost obligat să demisioneze datorită activității sale impecabile de până atunci, dar i s-a sugerat, mai în glumă, mai în serios, să rescrie istoria dacă se simte în stare. Supărat în primă fază că este luat în râs, apoi entuziasmat de posibilitatea de a fi autor, corectorul chiar a început să scrie, încurajat de aceeași Maria Sara, care, după câteva întâlniri cu Raimundo la sediul editurii, a început să-l privească cu alți ochi.

Botezat la naștere cu numele nașei, trecut la masculin, Raimundo Benvido Silva nu mai primise și acea parte din averea doamnei, atât de mult așteptată de părinții care și-ar fi dorit ca viitorul fiului lor să fie asigurat. Crescut într-o familie modestă, uitată de nașă imediat după ce botezul s-a terminat, Raimundo Silva a fost nevoit să muncească imediat după ce și-a terminat studiile. Corector la o editură din Lisabona, și-a făcut un program de lucru pe care îl respecta cu strictețe. Trezit de dimineață, citea și corecta volumul primit de la editură până seara târziu, iar a doua zi o lua de la capăt și continua să lucreze în același ritm până când ajungea la punctul de final. După ce își termina treaba, preda manuscrisul editurii și lua la schimb altă carte, și tot așa. Între cele două volume, cel corectat și cel care urma să fie corectat, Raimondo Silva își permitea căteodată să ia masa la un restaurant modest sau să vadă câte un film bun la cinematograf, dar niciodată o premieră.

Burlac modest și mediocru, la cei cincizeci de ani ai săi, Raimundo Silva se putea lăuda cu o activitate constantă, pentru care editura nici nu l-a lăudat, dar nici nu l-a criticat de-a lungul anilor. Și iată că, într-o bună zi, doar așa, de amorul artei, corectorul a introdus în textul volumului de corectat un nu, adică și-a permis să falsifice un adevăr istoric. Descoperită de editură după treisprezece zile lungi și enervante, negația a fost anulată printr-o erată, introdusă în carte cu acordul autorului, care, pus în fața faptului împlinit, s-a amuzat deși ar fi putut să se enerveze. Mult mai strictă decât autorul, editura l-a certat pe corector pentru greșeala comisă, dar, luând în considerare activitatea sa impecabilă de-a lungul zecilor de ani, nu i-a cerut să demisioneze. Singura care și-a permis să fie cinică a fost editoarea Maria Sara, o femei cinică, care i-a sugerat lui Raimundo Silva să scrie o nouă istorie a asediului Lisabonei, în care cruciații chemați în ajutor de rege, refuză să-l sprijine cu arme și armată.

Atrași unul de altul din ziua ședinței în care Raimundo a fost mustrat pentru greșeala strecurată în text, Raimundo și Maria se întâlnesc la editură pentru a discuta despre următorul volum care va trebui corectat, apoi găsesc o cale nostimă de se revedea. Pretextând că are ceva urgent de discutat, Raimundo îi cere secretarei numărul de telefon al editoarei, dar, intimidat de funcția și de lipsa de informații despre viața personală a femeii dorite, amână convorbirea până când, mai puțin răbdătoare, primește un telefon de la însăși Maria Sara. Odată gheața spartă, Maria și Raimundo, cei doi colegi de editură încep să se apropie, să se cunoască mai bine și să se îndrăgostească unul de altul pe măsură ce corectorul se transformă în autor. În paralel cu noul volum primit de la editură pentru corectat, Raimundo se documentează despre asedierea reală a Lisabonei și scrie un roman istoric, pe care îl condimentează cu o poveste de dragoste fictivă dintre o prostituată și un cavaler. Mândră că iubitul său a depășit rolul de corector și este aproape scriitor, Maria Sara îl încurajează pe Raimundo Silva pe măsură ce romanul crește, iar legătura lor devine mai serioasă și mai trainică.

„La mai puțin de cincizeci de metri, deși invizibilă de aici, e casa lui, și pentru prima data are o luminoasă revelație, locuiește exact pe locul unde, odinioară, se deschidea poarta Alfofa, dacă în interior sau în afară, azi nu mai putem afla, fiind imposibil să știm dacă Raimundo Silva este un asediat sau un asediator, un viitor învingător sau un învins fără scăpare.” (Jose Saramago, Istoria asediului Lisabonei, p.84)
Magda Lungu, 29 ianuarie 2021

Jose Saramago – Istoria asediului Lisabonei
Editura Polirom, 2018, 395 pagini
Traducere din limba portugheză de Mioara Caragea

Colecția TOP 10+ ⊰ 1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600


Jose Saramago

⧫ Eseu despre luciditate


În urma unui scrutin general, în capitala unei țări imaginare, se numără voturile și, stupoare, șaptezeci la sută din electorat a votat în alb. Duminica următoare, oamenii sunt chemați din nou să voteze, dar și de acestă dată rezultatele sunt nesatisfăcătoare. Nemulțumit de noaptea minții electoratului, guvernul instituie imediat în capitală starea de asediu, solicitând, în același timp, poliției, să înceapă o vastă acțiune de căutare a vinovatului care ar fi putut răspândi în rândurile populației o epidemie inexplicabilă de orbire generalizată.

Descumpăniți și stupefiați de sondajele participării la vot a locuitorilor unei capitale imaginare, membrii guvernului au cerut, în duminica imediat următoare, repetarea scrutinului. Din nefericire, nici a doua oară prezența electoratului din capitală la vot nu a fost mai numeroasă, spre deosebire de provincie, unde absențele sporadice s-au datorat condițiilor meteorologice nefavorabile sau altor motive pe deplin justificabile, cum ar fi înmormântarea unei rude apropiate sau absența unei persoane de încredere care ar fi putut avea grijă de cei mici în timpul deplasării la urne a părinților. Apatici sau pasivi, în cele două duminici consecutive, oamenii capitalei fie nu s-au prezentat la scrutin, fie au votat în alb, refuzând să aleagă una dintre cele trei opțiuni posibile.

Îngroziți de ce ar fi putut scrie ziarele, membrii guvernului s-au adunat într-o ședință de urgență, au discutat cauzele care ar fi putut provoca o asemenea catastrofă și au instituit o măsură excepțională, starea de asediu, explicând lumii că izolarea capitalei viciate are ca efect imediat imposiblitatea răspândirii răzmeliței, sau molimei, lucrurile nu erau foarte clare, în restul provinciilor neafectate. După închiderea aeroportului și a instalarea barierelor la intrările în oraș, guvernul a cenzurat ziarele, dar nu foarte tare, pentru că interesul cititorilor de a se informa din jurnale și reviste scăzuse în ultimii ani atât de drastic încât cenzura devenise o măsură de precauție aproape inutilă. Pe măsură ce zilele treceau, guvernul a înțeles că starea de asediu nu e o glumă, că oamenii de prin împrejurimi care aveau locuri de muncă în capitală, erau opriți să-și facă treaba, și invers, cei din oraș, nu se puteau deplasa în afară.

Nedumeriți în primele zile, salariații au început să se revolte, iar când au priceput că starea de asediu este strâns legată de votul lor în alb, au intrat în panică, evitând să pronunțe cuvântul „alb” sau înlocuindu-l cu sinonime de tot râsul. În ceea ce privește hrănirea populației, cea mai mare problemă într-o stare de asediu, guvernul a considerat că o aprovizionare minimă, atât cât locuitorii capitalei să nu moară de foame, poate fi asigurată, dar nimic mai mult. Speriați de ce li se întâmplă și abandonați de miniștrii care au părăsit capitala cu tot cu familiile lor, orășenii rămași fără autorități au înțeles, în sfârșit, că o țară fără guvern e ca un sat fără câini, în care oricine poate intra după bunul său plac, poate face orice îi trece prin minte, nu dă socoteală nimănui, dar nici nu poate fi protejat, pentru că nu există nici ordine, nici lege.

Nesupravegheată, în doar câteva capitala a devenit tărâmul hoților și a asasinilor, iar un atac cu bombă care a provocat o tragedie colectivă și o scrisoare în care se denunța un asasinat, au demarat o amplă acțiune polițienească, având ca scop prinderea vinovatului sau vinovaților care dețin secretul orbirii colective. Cu patru ani înainte de calamitatea alegerilor albe, în capitală s-a întâmplat o altă nenorocire. Loviți de o molimă fără precedent, toți locuitorii au orbit din senin, cu excepția unei singure femei, care a rămas văzătoare, asasina din scrisoare, dar care a fost internată, ca o măsură de precauție, în vechiul ospiciu. Bănuind că ar putea exista o legătură între femeia văzătoare, orbirea colectivă și alegerile albe, sau dacă nu exista putea fi inventată, prim-ministrul a orgonat unui comando format din trei bărbați să investigheze cazul și să-l informeze direct de rezultaul anchetei.

Profesionist și experimentat, dar fără să bănuiască cum va fi folosit rezultatul anchetei, comisarul-șef al comandoului celor trei găsește denununțătorul și asasina, înțelege din conversațiile avute că femeia a fost în legitimă apărare atunci când a comis asasinatul și că nu are nicio legătură cu alegerile albe și se întoarce împotriva guvernului, încercând, cu ajutorul ziariștilor, să o salveze pe văzătoare de la asasinarea mass-media pusă la cale de prim-ministru. Singur într-un război prea mare și nevinovat, deși este ajutat de jurnaliști, comisarul este ucis după ce recunoaște, în fața prim-ministrului, că obsesia guvernului de a descoperi un vinovat cu orice preț este departe de a justifica votul în alb al locuitorilor capitalei. Înlăturată relativ ușor, răzmelița unui singur individ onest și lucid împotriva opacității unui sistem care inventează vinovați pentru a-și justifica derapajele, lasă romanul neterminat, în aer. Nu știm dacă la următoarele alegeri populația se va prezenta la urne, dacă starea de asediu va fi ridicată ori dacă războiul dintre orbi și văzători continuă sau s-a terminat.

„Da, suntem ca un pește prins în undiță, ne agităm, scuturăm firul, ne zvârcolim, dar nu reușim să înțelegem de ce o simplă bucată de sârmă curbată a fost în stare să ne prindă și să ne țină prinși, poate ne vom elibera, nu zic că nu, dar riscăm ca burta să ne rămână agățată de undiță.” (Jose Saramago, Eseu despre luciditate, p.117)
Magda Lungu, 10 august 2019

Jose Saramago – Eseu despre luciditate
Editura Polirom, 2014, 360 pagini
Traducere din limba portugheză de Georgiana Bărbulescu

Colecția TOP 10+ ⊰ 1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600
Premiul «NOBEL» pentru Literatură
1901 » ... » 2000 » ... »


Jose Saramago

⧫ Călătoria elefantului


După ce s-a gândit câteva zile ce dar ar fi cel mai potrivit pentru nunta vărului său, arhiducele Austriei, regele Dom Juan al treilea al Portugaliei a hotărât să trimită la Viena ce avea mai valoros în tot regatul. Acesta este începutul călătoriei elefantului Solomon și a cornacului Subhro peste munți, mări și țări, o aventură care stârnește imaginația oamenilor de tot rangul și dă povestitorului șansa de a observa reacțiile, obiceiurile și comentariile celor pe care darul de nuntă îi întâlnește în cale.

După ce arhiducele Austriei a fost informat, printr-o scrisoare, că vărul său portughez dorește să-i ofere un elefant asiatic viu, cenușiu, înalt de trei metri și cântărind nu mai puțin de patru tone, regele Juan a dat ordin supușilor să pregătească o expediție demnă de rangul primului om din regat. Spălat bine de cornacul Subhro și indiferent la toată agitația din jurul său, la zece zile după schimbul de scrisori regale, elefantul Solomon a plecat, însoțit de oameni, cai, catâri și boi, fiecare cu pasul său, pe lungul drum către Viena austriacă. Greoi și supraveghet permanent de cornacul care-l cunoaștea foarte bine, Solomon a impus caravanei, chiar din prima zi, ritmul de mers, parcurgând mai mulți sau mai puțin kilometri, în funcție de cât era terenul de accidentat.

După ce a stârnit curiozitatea sătenilor și bucuria copiilor întâlniți în cale, elefantul african a fost considerat de preotul paroh al unei biserici mici un adevărat miracol atunci când, enervat din cine știe ce pricină, a răsturnat căldărușa cu apă nesfințită pe care părintele o adusese pentru a pune la încercare inteligența animalului. Amuzat de coincidența considerată un miracol de părintele bisericii, cornacul Subhro s-a obișnuit repede cu superstițiile oamenilor care puneau pe seama elefantului cele mai fanteziste produse ale propriei imaginații. Într-o zi cețoasă, de exemplu, în care un nefericit a rătăcit drumul către casă, mugetele tunătoare ale lui Solomon au înlocuit busola de care săteanul ar fi avut nevoie pentru a se salva din pâcla deasă, iar înainte de granița spaniolă, soldații care pățeau expediția au fost ferm convinși că elefantul a fost cel care a ținut deoparte lupii flămânzi, preogătiți oricând să atace.

După două săptămâni atât cât a durat traversarea Portugaliei pe soare sau pe ploaie, Spania a primit caravana elefantului african cu surle, trâmbițe și un imens valtrap pregătit pentru spinarea lui Solomon, rebotezat de regentul spaniol, arhiducele Maximilian, Soliman,aidoma cornacului Indian Subhro, care a primit în locul numelui din născare altul nou, Fritz. Destul de puternic încât să schimbe numele unui elefant și al unui om, dar neajutorat în cazul în care ar fi trebuit să-l convingă pe Soliman să urce pe puntea unei corăbii, arhiducere Maximilian al Spaniei a lăsat în grija lui Fritz-Subhro traversarea Mediteranei. Trei zile nesfârșite, cu vânturi puternice și rafale furioase de ploaie, a durat călătoria elefantului pe mare.

Ajuns în sfârșit pe coasta italiană după chinuitoarea traversare a Mediteranei, lui Solomon i s-a cerut de către un reprezentant al clerului genovez să îngenuncheze la ușa bazilicii Sfântului Anton. De teamă să nu fie înlocuit cu un alt cornac, Subhro a învățat elefantul să facă o plecăciune în fața bisericii, un miracol pe care toți cei prezenți și l-au dorit prelungit la ei acasă. Mai de milă, mai de silă, dresorul a început să le vândă localnicilor peri de elefant pentru infuzii vindecătoare, o afacere bănoasă de altfel, întreruptă brutal de arhiducele supărat că indianul profită de credulitatea oamenilor. Înlăturat din afaceri la fel de repede cum a intrat în breaslă, descurcărețul Indian l-a condus mai departe pe Solomon până la poalele Alpilor și sus, pe crestele friguroase, care i-au acoperit spinarea cu o crustă de gheață. Norocul lui Solomon a fost că nu a răcit, ajungând în micul oraș Bolzano nevătămat și cu o poftă de mâncare imediat potolită de fânul pregătit din timp de orășeni.

După ce a dormit, s-a odihnit, a băut apă, a mâncat pe săturate și și-a recăpătat forțele, Solomon a pornit, împreină cu cornacul și caravan către pasul Breneer, apoi spre Innsbruck, Linz și Viena. Așteptat cu nerăbdarea și primit cu strigăte și aplauze, Solomon a fost uitat câteva luni mai târziu, iar după doi ani, a murit de bătrânețe, lăsând în urma sa legendele și poveștile legate de uimitarea sa călătorie peste mări, munți și țări. Simplu și lesne de citit, dar fascinant prin reacțiile oamenilor care văd pentru prima oară un animal exotic, romanul Călătoria elefantului este o poveste care amestecă ficțiunea cu realitatea, strecurând printre rânduri, adversiunea autorului pentru supușenia oamenilor de rând, incapabili să se revolte în fața dorințelor clerului sau a deciziilor mai marilor puterii.

„La primele ore ale dimineții, adunarea generală a lucrătorilor hotărî, fără voturi împotrivă, că întoarcerea la lisabona se va face pe rute mai puțin periculoase decât cele de la venire, pe drumuri mai blânde și mai netede și fără a avea a se teme de ochii galbeni ai lupilor și de meandrele sinuoase care, încetul cu încetul năucesc mințile victimelor.” (Jose Saramago, Călătoria elefantului, p.90)
Magda Lungu, 20 iulie 2019

Jose Saramago – Călătoria elefantului
Editura Polirom, 2014, 200 pagini
Traducere din limba portugheză de Mioara Caragea

Colecția TOP 10+ ⊰ 1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600
Premiul «NOBEL» pentru Literatură
1901 » ... » 2000 » ... »


Jose Saramago

⧫ Peștera


Olar de profesie, trecut de șaizeci de ani, Cipriano Algor trăiește împreună fiica sa, Marta, în apropierea Centrului, un edificiu gigantic, pătrat, înconjurat de mii de hectare agricole și de zeci de instalații industriale de toate dimensiunile, menit să le ofere oamenilor totul, de la alimente, băuturi, produse de igienă, articole de uz casnic și alte bunuri de larg consum, până la senzații tari, emoții și sentimente, induse cu ajutorul unei tehnologii ultrasofisticate. Fascinat de Centru, aidoma locuitorilor care trăiau în afara lui, Cipriano Algor începe să-și schimbe punctul de vedere din momentul în care, obligat să se mute în cetate împreună cu fata și ginerele, decoperă lucruri halucinante despre teribilul oraș.

Născut și crescut într-o familie de meșteșugari, olari din tată în fiu, Cipriano Algor a fost învățat de mic să frământe lutul, să modeleze vasele care i-au fost comandate, să le coacă în cuptor, apoi să le orneze cât mai atractiv și să le vândă. Cât a fost tânăr și în putere, înainte și după ce s-a căsătorit, a trăit modest, din roadele muncii lui, și nu și-a dorit altceva decât să fie lăsat să-și practice meseria care i-a fost atât de dragă. Știa de Centru nu doar din auzite, ci pentru că a fost de nenumărate ori în orașul pătrat, cu furgoneta veche, umplută cu vasele de care era foarte mândru. Văduv la puțin timp după ce soția i-a născut o fată, Cipriano Algor nu s-a mai căsătorit, dar a continuat să-și practice meseria, ajutat fiind și de Marta, singurul său copil. Cu bune și cu rele, anii au trecut cât ai clipi, iar la momentul potrivit, Marta l-a cunoscut pe gardianul Marcal Gacho, cu care s- a și căsătorit, iar când a venit nenorocirea era însărcinată în primele luni.

Într-o zi ca oricare alta, într-o dimineață care n-a prevestit nimic deosebit, Cipriano Algor a încărcat furgoneta cu vasele comandate de Centru, s-a dus vesel și cu încredere în orașul pătrat, dar s-a întors pe înserat acasă, în sat, morocănos și nefericit. Luat la întrebări de Marta, care a rămas surprinsă când a văzut în furgonetă jumătatea nevândută de vase, olaru la recunoscut doar tras de limbă că i s-a spus un adevăr dureros și anume că ceramica nu se mai caută decât de colecționari, iar minunățiile lui lucrate manual, cu migală, vor fi înlocuite de plasticele ieftine, fabricate pe bandă rulandă de coloșii industriali. La fel de mâhnită ca Cipriano, Marta îi spune soțului său de cumplita lovitură a destinului și hotărăsc împreună să se mute, cu tot cu bătrân, în orașul citadelă. Apărut de niciunde, peste noapte, câinele Găsit este martorul frământărilor familiei disperate să găsescă o soluție la fel de bună pentru toată lumea. Cumplit de trist, dar conștient că în câteva luni nu va mai avea din ce trăi, olarul dăruiește un urcior unei vecine văduve, căreia i-l lasă în grijă și pe câinele Găsit, și se mută împreună cu ginerele, cu fata și cu pruncul nenăscut în orașul nenorocit.

Sensibil ca orice artist și curios cum nu ar fi trebuit să fie, după primele zile în care se plimbă aiurea pe străzile orașului, Cipriano Algor începe să se întrebe dacă a nimerit în locul potrivit. Proiectat în așa fel încât să adune oamenii într-un singur loc și, oferindu-le locuințe, magazine, distracții, locuri de muncă și strictul necesar, să îi convingă să nu mai plece, Centrul nu era nimic altceva decât o închisoare virtuală gigantică, permanent monitorizată, care urma să înlocuiască, treptat, natura și umanul cu artificialul fabricat cu ajutorul unei tehnologii ultrasofisticate. Speriat să nu fie preschimbat într-un robot umanizat sau, mai rău, să nu fie convins că tot ce a trăt până în prezent a fost greșit, Cipriano Algor fuge din orașul alienat, însoțit și de ceilalți doi tineri, Marta și Marcal, nu foarte convinși de argumentele olarului, dar intuind că ceva nu este cum ar fi trebuit să fie. Reîntors în sat, după o aventură care ar fi putut să-l coste viața, olarul își reia vechile îndeletniciri, ajutat, de această dată, de vecina cu urciorul și câinele Găsit, femeia iubită și blănosul adoptat, care l-a întâmpinat cu hămăieli vesele și dând fericit din coadă.

Surprinzător prin decorul apocaliptic, acest oraș gigantic numit Centru, care joacă rolul unei autorități supreme ce își permite să cumpere orice, să vindă orice și să controleze totul, oameni și mașini, și curajos prin tema abordată, înlocuirea treptată a naturalului cu artificialul, romanul inspirat de mitul peșterii lui Platon atrage atenția asupra pericolului unui univers virtual, pe care omenirea, din disperare sau în numele progresului, și-l dorește fără a ține seama de primejdia că ar putea deveni sclava confortului, a obișnuinței și a surogatelor.

„Te obișnuiești, o spunem sau ni se spune cu o seninătate care pare autentică, pentru că, într-adevăr nu există, sau încă nu s-a descoperit, un alt mod de a ne mărturisi rsemnările cu demnitate, ce nu întreabă nimeni este căt de greu te obișnuiești.” (Jose Saramago, Peștera, p.247)
Magda Lungu, 11 mai 2019

Jose Saramago – Peștera
Editura Polirom, 2013, 352 pagini
Traducere din limba portugheză de Mioara Caragea

Colecția TOP 10+ ⊰ 1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600
Premiul «NOBEL» pentru Literatură
1901 » ... » 2000 » ... »


Jose Saramago

⧫ Intermitențele morții


Într-o țară fără nume de pe un continent necunoscut, în prima zi a unui an nou, moartea s-a decis să-și suspende activitatea pentru o perioadă nedeterminată. Și pentru că nu mai murea nimeni, oamenii au începu să se simtă zei, după care, în doar câteva săptămâni, a început haosul. Pus în fața unui fenomen fără precedent și presat de reprezentanții bisericii, ai spitalelor și ai serviciilor funerare, guvernul a fost nevoit să adopte soluții extreme, care de care mai fanteziste, iar când, în sfârșit, a găsit-o pe cea mai potrivită, moartea a renunțat să o mai facă pe interesanta și și-a reluat activitatea. Dar nu integral. Deși a fost planificat să moară, un artist de cincizeci de ani s-a încăpățânat să trăiască până când moartea însăși s-a decis să se ocupe personal de caz. După ce moartea și artistul se întâlnesc și, culmea!, se îndrăgostesc unul de altul, lucrurile încep să se complice.

Absolut contrar regulilor vieții, de la ora zero a Nopții unui An Nou, cetățenii unei țări fără nume au încetat să mai moară. Cea mai afectată de decizia fără precedent a doamnei cu coasa de a-și lua, pe neanunțate, o vacanță, a fost familia regală, care, veghind în noaptea dintre ani în jurul patului reginei-mame foarte bolnave, a constatat cu stupoare că bătrâna continuă să trăiască în ciuda discretelor pregătiri pentru odihna sa veșnică. Următoarele persoane la fel de uimite ca membrii familiei regale au fost medicii și asistentele spitalelor de gardă, care au primit toți accidentații grav în prima noapte din an și care, operați de urgență sau lăsați să aștepte din cauza lipsei de personal, au supraviețuit în ciuda faptului că jumătate dintre ei pășiseră deja, cu un picior, în lumea de dincolo.

După primele zile în care omenirea nu știe ce să creadă, cetățenii țării necunoscute se dezmeticesc și încep să priceapă că moartea și-a luat pentru prima oară în viață, o vacanță care a nefericit pe majoritatea. Biserica, disperată că dacă nu mai există moarte, nu va mai fi nici învierea de după, a început să protesteze împotriva absurdului situației. Reprezentanții pompelor funebre și-au pierdut obiectul muncii și pentru a evita falimentul breslei s-au decis să se reprofileze, iar căminele pentru persoanele vârstei a treia, și cu bătaie lungă a patra, și spitalele au început să schimbe regulamentele de ordine interioară pentru a putea face față avalanșei de persoane aflate la jumătatea drumului dintre viață și moarte. Presat din toate direcțiile, guvernul țării necunoscute a căutat soluții, care de care mai fanteziste, în timp ce cetățenii țării necunoscute au încercet și ei să găsească o rezolvare.

După un an în care toată lumea, de la mic la mare, a experimentat extazul nemuririi și agonia conviețuirii alături de morții vii, iată că moartea își schimbă pentru a doua oară starea de spirit și revine asupra deciziei, doar că, de acestă dată, nu mai omoară oamenii pe nepusă masă, ci le trimite un preaviz de șapte zile, scris de mână și semnat, într-un plic de culoare mov. Mult mai așezată decât începutul, apocaliptic, în care haosul și mafia își fac de cap, această parte a doua a romanului, cu tentă romantică, personifică moartea și o trimite în calea unui violoncelist de cincizeci de ani, care, din motive necunoscute, nu primește plicul mov obligatoriu, cu tichetul de călătorie gratuit către lumea de dincolo. Feminină, nehotărâtă și atrasă irezistibil de bărbatul care se îndrăgostește, din prima clipă, nebunește de ea, moartea încearcă să lupte cu emoții pe care nu le înțelege, dar cedează după câteva întâlniri și îi oferă artistului o prelungire a vieții în schimbul unei interpretări magice și a unei mari iubiri.

Fantezist, dar nu la ani lumină de realitate, Intermitențele morții aduce în prim plan un subiect care secole de-a rândul a pus pe jar omenirea: viața veșnică. Numai că, de această dată, în loc să ofere darul neprețuit al nemuririi câtorva aleși, genii sau demoni, Saramago îl împarte lumii cu generozitate, știind că provocarea este mult prea mare și că îi va fi mult mai bine fără ea. Iar după ce în prima parte a reușit să convingă că viața lipsită de moarte nu este nimic altceva decât un chin, în cea de-a doua parte a romanului șterge granița dintre a exista și a muri cu ajutorul unei unice, imense iubiri. Departe de a fi în totalitate macabru, deși subiectul, pe alocuri, o cere, romanul este incitant și plin, ca să zic așa, de un umor fin și, bineînțeles, negru.

„Nu puține au fost sticlele de șampanie care s-au băut la miezul nopții pentru a sărbători nemaisperata revenire la normalitate, ceea ce, părând să constituie culmea indiferenței și a disprețului pentru viața altora, nu era, în cele din urmă, decât alinarea firească, ușurarea legitimă a cuiva care, pus în fața unei uși închise și având cheia pierdută, o vedea acum larg deschisă, dată de perete, cu soarele de partea cealaltă.” (Jose Saramago, Intermitențele morții, p.131)
Magda Lungu, 16 martie 2019

Jose Saramago – Intermitențele morții
Editura Polirom, 2013, 240 pagini
Traducere din limba portugheză de Georgiana Bărbulescu

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600 » ... »

Premiul «NOBEL» pentru Literatură
1901 » ... » 2000 » ... »


Jose Saramago

⧫ Eseu despre orbire


Într-o intersecție din centrul unui oraș anonim, în timp ce așteaptă culoarea verde a semaforului, un șofer orbește dintr-odată, fără niciun avertisment. Șocat de nenorocirea care l-a lovit din senin, bărbatul cere ajutorul trecătorilor, iar un suflet milos se oferă să-l însoțească până acasă. În așteptarea soției care urrma să vină de la serviciu, dezorientat, încearcă să-și aducă aminte ce-ar fi putut din tot ce-a făcut în ultimul timp să declanșeze pierderea vederii. După sosirea soției, din ce în ce mai disperat, aproape isteric, orbul îi cere femeii să caute cabinetul unui oftalmolog, singurul medic în măsură să îl consulte și să stabilească diagnosticul corect. Primiți cu amabilitate de specialistul sunat cu iuțeală, cei doi soți vor afla cu stupoare că pentru ciudata orbire nu există nici diagnostic, nici tratament. La scurt timp după apariția acestui prim caz nemaîntâlnit în oftalmologie, rând pe rând, locuitorii orașului blestemat se vor molipsi de o boală misterioasă care le va stinge lumina ochilor înlocuind-o cu o mare lăptoasă care acoperă lumea cu o prelată de alb.

După primul orb, șoferul, la cabinetul medicului oftalmolog, va mai urma un caz identic primului. Contrariat ca om, dar curios ca specialist, oftalmologul va încerca să descopere cauzele și tratamentul straniei orbiri. Căutând prin cărți, apoi sunându-și colegii medici, oftalmologul va stârni interesul ministerului care va alerta autoritățile anunțându-le apariția unei presupuse epidemii care se exinde rapid, orbind subit populația. Depășite de calamitatea fără precedent, autoritățile au instituit, în primă fază, carantina. Priimii sechestrați într-o fostă clădire a unui spital de nebuni au fost șoferul-orb și alte cinci persoane printre care oftalmologul, orb și el, și soția oftalmologului, perfect sănătoasă, intrată în carantină de dragul soțului rămas fără vedere. Primilor internați în spitalul păziț de armată, le vor urma alte victime al flagelului, după care numărul orbilor va crește exponential, iar situația va scăpa de sub control. Inchiși în secțiile unui fost spital, primii nevăzători vor suferi de foame și de sete, de frig și de inconfort, de lipsa condițiilor unei igiene minime personale și de toate ororile de care sunt capabili oamenii atunci când se simt stăpânitori ori foarte puternici sau, dimpotrivă, extrem de fragili sau amenințați. Loviți, umilați, abuzați sau chiar împușcați, orbii și oarbele vor plăti un preț inuman pentru o vină care n-a fost a lor.

Unica sănătoasă în tot acest infern alb lăptos, soția medicului oftalmolog va privi neputiincioasă jocurile foamei și ale puterii, va ajuta discret, se va lăsa umilită de bunăvoie, va ucide pentru a pune capăt abuzurilor, va evada din carantina-închisoare și își va conduce grupul de orbi dispuși să o urmeze, înapoi, în lumea din care fusese alungată, dar pe care o va găsi complet schimbată, de nerecunoscut. Rămas al nimănui după alungarea orbilor, orașul părăsit de umanitate decăzuse de la civilizație la cocină. Foarte murdar, cu trotuare îmbâcsite de dejecții umane urât mirositoare și cadavre oarbe aflate în descompunere, cu străzi pline de mașini abandonate devenite adăpost pentru animalele fără stăpân, cu locuințe părăsite în grabă și magazine devastate de furia populației înfometate și înfricoșate, orașul părăsit arăta ca după război. Aici, în fostul loc atât de drag numit acasă, soția medicului se va orienta rapid printre străzi, va găsi un apartament pentru odihnă, un supermarket cu ceva alimente și își va salva grupul de orbi de la o moarte sigură și lentă. După câteva zile liniștite și odihnitoare, îmbăiați și hrăniți, conduși cu blândețe și neumiliți, orbii își vor recăpăta pofta de viață și vor începe să-și facă planuri și să schimbe impresii discutând fără sfială între ei. Capacitatea incredibilă a orbilor de a-și reveni treptat după ce au fost abandonați în infern va fi încununată în cel mai surprinzător mod de autorul eseului care le va reda tututor personajelor supraviețuitoarea, vederea, mai puțin soției medicului care, în contrabalans cu toți ceilalți, va orbi.

Parabola orbirii misterioase este răscolitoare și plină de învățăminte. Nefericiți și egoiști înainte de boală, orbii, și mai nefericiți, și mai egoiști, în loc să găsească o cale de se ajuta între ei, nu fac decât să mintă, să fure, să umilească și să își sporească chinurile. Iar cea care vede, soția medicului, stupefiată de dezumanizarea la care va fi obligată să asiste, va spera cât va spera, dar, dezamăgită, după ce își va îndeplini rolul și își va vedea în siguranță grupul de orbi, își va pierde și ea vederea, dar nu ca o pedeapsă, ci pentru a nu mai fi martora unei lumi sălbăticite, abrutizate, dezolante.

„Dacă nu vom fi în stare să trăim pe de-a-ntregul ca oamenii, cel puțin să facem totul ca să nu trăim pe de-a-ntregul ca animalele, de atâtea ori a repetat-o, încât restul salonului a ajuns să-i transforme în maximă, în sentință, în doctrină, în regulă de viață cuvintele în fond simple și elementare.” (Jose Saramago, Eseu despre orbire, p.101)
Magda Lungu, 12 ianuarie 2019

Jose Saramago – Eseu despre orbire
Editura Polirom, 2013, 280 pagini
Traducere din limba portugheză de Mioara Caragea

Premiul «NOBEL» pentru Literatură
1901 » ... » 2000 » ... »

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600 » ... »


Jose Saramago


⧫ Evanghelia după Isus Cristos

Reluând o legendă veche de 2000 de ani, păstrând eroul zeu și personajele importante, dar schimbând, pe ici pe colo, în punctele esențiale, povestea, Jose Saramago a reușit cu incredibilul săi roman să scandalizeze atât de mult opinia publică, încât Evanghelia lui Isus Cristos a fost imediat interzis, apoi publicat și devorat de critică și de cititorii din întreaga lume, măcar din curiozitate dacă nu din plăcerea de a participa la discuții contradictorii, stârnite de un subiect atât de controversat.

Legenda spune că părinții pruncului Isus au fost tâmplarul Iosif și Maria, un tânăr de douăzeci de ani și o tânără de șaisprezece, soț și soție, căsătoriți în cătunul Nazaret, un loc sărac și cu puțini locuitori, din ținutul Galileii. La fel ne spune și controversatul roman, dar amestecă în zămislirea copilului, dorința pământeană a tatălui Iosif pentru trupul soției, Maria, cu harul dumnezeiesc, coborât în Nazaret din înalturi și întrupat într-un cerșetor zdrențăros care va veghea sarcina femeii și nașterea fiului mult dorit. Obligat de legea romană să participe la recensământ, Iosif va părăsi Nazaretul și va porni către Betleemul natal, însoțit de Maria, însărcinată în ultima lună și îngândurată din pricina drumului lung și anevoios.

Când au ajuns, în sfârșit, în Betleem, Iosif și Maria nu au găsut binevoitori să-i găzduiască într-o casă caldă și primitoare, dar au fost îndrumați către un fost staul de vite, ascuns într-o peșteră, departe de oraș. După nașterea pruncului, vestită lumii de trei ciobani, nu magi ca în Biblie, Iosif va fi nevoit să-și găsească ceva de muncă. Colindând zi și noapte prin Betleem, tâmplarul va auzi de pruncuciderea pusă la cale de Irod și va alerga într-un suflet să își salveze fiul. Chinuit de remușcări după fuga din Betleem, Iosif va retrăi, iar și iar, coșmarul uciderii celor douăzeci și cinci de copii sub trei ani, din porunca lui Irod, în noaptea măcelului, un vis urât care nu-l va lăsa să doarmă, dar care nu-l va împiedica să aducă pe lume alți nouă copii, două fete și șapte băieți.

Primul născut într-o familie simplă și numeroasă, Isus va avea o copilărie și o adolescență în care se va face remarcat de dascăli și de părinți prin cumințenie, curiozitatea pentru cărțile sfinte și râvna cu care memora toate lecțiile de la școală. După moartea îngrozitoare a tătălui său, nevinovat, crucificat împreună cu alți treizeci și nouă de bărbați, prizonieri prinși de soldații lui Irod, Isus va pleca din Nazaret și îl va întâlni pe Păstor, un cioban ciudat, apărut de niciunde în calea lui și încântat să îl ia cu el, ca ajutor la păzitul turmei de oi și capre. Ucenic pentru următorii patru ani, Isus va fi supus de Păstor la fel de fel de teste de inteligență și moralitate și ispitit, în fel și chip, să-și lepede credința. Din ce în ce mai matur și mai sigur pe el, tânărul se va convinge că enigmaticul Păstor nu este un înger trimis de Dumnezeu să îi arate calea spre Templu, ci Lucifer cel izgonit din Rai pentru că și-a dorit să fie una cu Domnul.

Alungat de Păstor, după patru ani în care l-a slujit cât a putut de bine, Isus o va cunoaște pe Maria din Magdala, o femei ușoară, de care se va îndrăgosti și la care nu va mai renunța până la sfârșitul zilelor lui pământene. Martoră a minunilor săvârșite de Isus, Maria din Magdala își va însoți iubitul în toate călătoriile, mai puțin în cea inițiatică, acele 40 de zile în care Isus, singur, plecat cu barca pe mare, va intra într-o pâclă deasă care îl va separa de restul lumii. Acolo, în centrul norului plumburiu, Isus se va întâlni cu Dumnezeu-tatăl și cu Păstor-Lucifer- izgonitul și va participa la un dialog șocant, dus la extrem, care răstoarnă cu susul în jos concepțiile creștinismul și amestecă binele cu răul într-un melanj din care nu mai pot fi separate. Mai bun decât Dumnezei, uman și asumat, Păstor-Satana devine aproape simpatic, cu relele lui cu tot, în timp ce Dumnezeu-tatăl, crud și însetat de putere, se folosește de moartea propriului fiu pentru a cuceri întreg pământul și se transformă din zeu într-un antizeu violent și antipatic.

După acest dialog cutremurător, cheia romanului-șaradă, Saramago reia povestea și îl va însoți pe Isus până la crucificare. Botezat de Ioan în apa Iordanului, adorat de poporul uimit de miracolele înfăptuite, urmat de discipoli și însoțit de Maria din Magdala, Isus se va înălța prin cuvânt, va cădea în capcana întinsă cu șiretenie de Dumnezeu-tatăl și va fi ucis de oameni, dar nu știm dacă va mai renaște pentru că aici, în acest punct, se termină povestea. O poveste originală, curajoasă și melodioasă, mai mult umană decât îngerească sau demonică, nerecomandată acelora care confundă ficțiunea cu realitate.

„Se întîmplă asta de multe ori, nu punem întrebările, pentru că nu sîntem încă pregătiți să auzim răspunsurile sau pentru că, pur și simplu, ne e teamă de ele. Și cînd ne adunăm curajul să le punem, nu e rar să nu ni se răspundă.” (Jose Saramago, Evanghelia după Isus Cristos, p.214)
Magda Lungu, 13 mai 2018

Jose Saramago – Evanghelia după Isus Cristos
Editura Polirom, 2012, 420 pagini
Traducere din limba portugheză de Mioara Caragea

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600 » ... »
Premiul «NOBEL» pentru Literatură
1901 » ... » 2000 » ... »