⧫ Intermitențele morții
Într-o țară fără nume de pe un continent necunoscut, în prima zi a unui an nou, moartea s-a decis să-și suspende activitatea pentru o perioadă nedeterminată. Și pentru că nu mai murea nimeni, oamenii au începu să se simtă zei, după care, în doar câteva săptămâni, a început haosul. Pus în fața unui fenomen fără precedent și presat de reprezentanții bisericii, ai spitalelor și ai serviciilor funerare, guvernul a fost nevoit să adopte soluții extreme, care de care mai fanteziste, iar când, în sfârșit, a găsit-o pe cea mai potrivită, moartea a renunțat să o mai facă pe interesanta și și-a reluat activitatea. Dar nu integral. Deși a fost planificat să moară, un artist de cincizeci de ani s-a încăpățânat să trăiască până când moartea însăși s-a decis să se ocupe personal de caz. După ce moartea și artistul se întâlnesc și, culmea!, se îndrăgostesc unul de altul, lucrurile încep să se complice.
Absolut contrar regulilor vieții, de la ora zero a Nopții unui An Nou, cetățenii unei țări fără nume au încetat să mai moară. Cea mai afectată de decizia fără precedent a doamnei cu coasa de a-și lua, pe neanunțate, o vacanță, a fost familia regală, care, veghind în noaptea dintre ani în jurul patului reginei-mame foarte bolnave, a constatat cu stupoare că bătrâna continuă să trăiască în ciuda discretelor pregătiri pentru odihna sa veșnică. Următoarele persoane la fel de uimite ca membrii familiei regale au fost medicii și asistentele spitalelor de gardă, care au primit toți accidentații grav în prima noapte din an și care, operați de urgență sau lăsați să aștepte din cauza lipsei de personal, au supraviețuit în ciuda faptului că jumătate dintre ei pășiseră deja, cu un picior, în lumea de dincolo.
După primele zile în care omenirea nu știe ce să creadă, cetățenii țării necunoscute se dezmeticesc și încep să priceapă că moartea și-a luat pentru prima oară în viață, o vacanță care a nefericit pe majoritatea. Biserica, disperată că dacă nu mai există moarte, nu va mai fi nici învierea de după, a început să protesteze împotriva absurdului situației. Reprezentanții pompelor funebre și-au pierdut obiectul muncii și pentru a evita falimentul breslei s-au decis să se reprofileze, iar căminele pentru persoanele vârstei a treia, și cu bătaie lungă a patra, și spitalele au început să schimbe regulamentele de ordine interioară pentru a putea face față avalanșei de persoane aflate la jumătatea drumului dintre viață și moarte. Presat din toate direcțiile, guvernul țării necunoscute a căutat soluții, care de care mai fanteziste, în timp ce cetățenii țării necunoscute au încercet și ei să găsească o rezolvare.
După un an în care toată lumea, de la mic la mare, a experimentat extazul nemuririi și agonia conviețuirii alături de morții vii, iată că moartea își schimbă pentru a doua oară starea de spirit și revine asupra deciziei, doar că, de acestă dată, nu mai omoară oamenii pe nepusă masă, ci le trimite un preaviz de șapte zile, scris de mână și semnat, într-un plic de culoare mov. Mult mai așezată decât începutul, apocaliptic, în care haosul și mafia își fac de cap, această parte a doua a romanului, cu tentă romantică, personifică moartea și o trimite în calea unui violoncelist de cincizeci de ani, care, din motive necunoscute, nu primește plicul mov obligatoriu, cu tichetul de călătorie gratuit către lumea de dincolo. Feminină, nehotărâtă și atrasă irezistibil de bărbatul care se îndrăgostește, din prima clipă, nebunește de ea, moartea încearcă să lupte cu emoții pe care nu le înțelege, dar cedează după câteva întâlniri și îi oferă artistului o prelungire a vieții în schimbul unei interpretări magice și a unei mari iubiri.
Fantezist, dar nu la ani lumină de realitate, Intermitențele morții aduce în prim plan un subiect care secole de-a rândul a pus pe jar omenirea: viața veșnică. Numai că, de această dată, în loc să ofere darul neprețuit al nemuririi câtorva aleși, genii sau demoni, Saramago îl împarte lumii cu generozitate, știind că provocarea este mult prea mare și că îi va fi mult mai bine fără ea. Iar după ce în prima parte a reușit să convingă că viața lipsită de moarte nu este nimic altceva decât un chin, în cea de-a doua parte a romanului șterge granița dintre a exista și a muri cu ajutorul unei unice, imense iubiri. Departe de a fi în totalitate macabru, deși subiectul, pe alocuri, o cere, romanul este incitant și plin, ca să zic așa, de un umor fin și, bineînțeles, negru.
„Nu puține au fost sticlele de șampanie care s-au băut la miezul nopții pentru a sărbători nemaisperata revenire la normalitate, ceea ce, părând să constituie culmea indiferenței și a disprețului pentru viața altora, nu era, în cele din urmă, decât alinarea firească, ușurarea legitimă a cuiva care, pus în fața unei uși închise și având cheia pierdută, o vedea acum larg deschisă, dată de perete, cu soarele de partea cealaltă.” (Jose Saramago, Intermitențele morții, p.131)
Magda Lungu, 16 martie 2019
Jose Saramago – Intermitențele morții
Editura Polirom, 2013, 240 pagini
Traducere din limba portugheză de Georgiana Bărbulescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu