⧫ Eseu despre orbire
Într-o intersecție din centrul unui oraș anonim, în timp ce așteaptă culoarea verde a semaforului, un șofer orbește dintr-odată, fără niciun avertisment. Șocat de nenorocirea care l-a lovit din senin, bărbatul cere ajutorul trecătorilor, iar un suflet milos se oferă să-l însoțească până acasă. În așteptarea soției care urrma să vină de la serviciu, dezorientat, încearcă să-și aducă aminte ce-ar fi putut din tot ce-a făcut în ultimul timp să declanșeze pierderea vederii. După sosirea soției, din ce în ce mai disperat, aproape isteric, orbul îi cere femeii să caute cabinetul unui oftalmolog, singurul medic în măsură să îl consulte și să stabilească diagnosticul corect. Primiți cu amabilitate de specialistul sunat cu iuțeală, cei doi soți vor afla cu stupoare că pentru ciudata orbire nu există nici diagnostic, nici tratament. La scurt timp după apariția acestui prim caz nemaîntâlnit în oftalmologie, rând pe rând, locuitorii orașului blestemat se vor molipsi de o boală misterioasă care le va stinge lumina ochilor înlocuind-o cu o mare lăptoasă care acoperă lumea cu o prelată de alb.
După primul orb, șoferul, la cabinetul medicului oftalmolog, va mai urma un caz identic primului. Contrariat ca om, dar curios ca specialist, oftalmologul va încerca să descopere cauzele și tratamentul straniei orbiri. Căutând prin cărți, apoi sunându-și colegii medici, oftalmologul va stârni interesul ministerului care va alerta autoritățile anunțându-le apariția unei presupuse epidemii care se exinde rapid, orbind subit populația. Depășite de calamitatea fără precedent, autoritățile au instituit, în primă fază, carantina. Priimii sechestrați într-o fostă clădire a unui spital de nebuni au fost șoferul-orb și alte cinci persoane printre care oftalmologul, orb și el, și soția oftalmologului, perfect sănătoasă, intrată în carantină de dragul soțului rămas fără vedere. Primilor internați în spitalul păziț de armată, le vor urma alte victime al flagelului, după care numărul orbilor va crește exponential, iar situația va scăpa de sub control. Inchiși în secțiile unui fost spital, primii nevăzători vor suferi de foame și de sete, de frig și de inconfort, de lipsa condițiilor unei igiene minime personale și de toate ororile de care sunt capabili oamenii atunci când se simt stăpânitori ori foarte puternici sau, dimpotrivă, extrem de fragili sau amenințați. Loviți, umilați, abuzați sau chiar împușcați, orbii și oarbele vor plăti un preț inuman pentru o vină care n-a fost a lor.
Unica sănătoasă în tot acest infern alb lăptos, soția medicului oftalmolog va privi neputiincioasă jocurile foamei și ale puterii, va ajuta discret, se va lăsa umilită de bunăvoie, va ucide pentru a pune capăt abuzurilor, va evada din carantina-închisoare și își va conduce grupul de orbi dispuși să o urmeze, înapoi, în lumea din care fusese alungată, dar pe care o va găsi complet schimbată, de nerecunoscut. Rămas al nimănui după alungarea orbilor, orașul părăsit de umanitate decăzuse de la civilizație la cocină. Foarte murdar, cu trotuare îmbâcsite de dejecții umane urât mirositoare și cadavre oarbe aflate în descompunere, cu străzi pline de mașini abandonate devenite adăpost pentru animalele fără stăpân, cu locuințe părăsite în grabă și magazine devastate de furia populației înfometate și înfricoșate, orașul părăsit arăta ca după război. Aici, în fostul loc atât de drag numit acasă, soția medicului se va orienta rapid printre străzi, va găsi un apartament pentru odihnă, un supermarket cu ceva alimente și își va salva grupul de orbi de la o moarte sigură și lentă. După câteva zile liniștite și odihnitoare, îmbăiați și hrăniți, conduși cu blândețe și neumiliți, orbii își vor recăpăta pofta de viață și vor începe să-și facă planuri și să schimbe impresii discutând fără sfială între ei. Capacitatea incredibilă a orbilor de a-și reveni treptat după ce au fost abandonați în infern va fi încununată în cel mai surprinzător mod de autorul eseului care le va reda tututor personajelor supraviețuitoarea, vederea, mai puțin soției medicului care, în contrabalans cu toți ceilalți, va orbi.
Parabola orbirii misterioase este răscolitoare și plină de învățăminte. Nefericiți și egoiști înainte de boală, orbii, și mai nefericiți, și mai egoiști, în loc să găsească o cale de se ajuta între ei, nu fac decât să mintă, să fure, să umilească și să își sporească chinurile. Iar cea care vede, soția medicului, stupefiată de dezumanizarea la care va fi obligată să asiste, va spera cât va spera, dar, dezamăgită, după ce își va îndeplini rolul și își va vedea în siguranță grupul de orbi, își va pierde și ea vederea, dar nu ca o pedeapsă, ci pentru a nu mai fi martora unei lumi sălbăticite, abrutizate, dezolante.
„Dacă nu vom fi în stare să trăim pe de-a-ntregul ca oamenii, cel puțin să facem totul ca să nu trăim pe de-a-ntregul ca animalele, de atâtea ori a repetat-o, încât restul salonului a ajuns să-i transforme în maximă, în sentință, în doctrină, în regulă de viață cuvintele în fond simple și elementare.” (Jose Saramago, Eseu despre orbire, p.101)
Magda Lungu, 12 ianuarie 2019
Jose Saramago – Eseu despre orbire
Editura Polirom, 2013, 280 pagini
Traducere din limba portugheză de Mioara Caragea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu