⧫ Călătoria elefantului
După ce s-a gândit câteva zile ce dar ar fi cel mai potrivit pentru nunta vărului său, arhiducele Austriei, regele Dom Juan al treilea al Portugaliei a hotărât să trimită la Viena ce avea mai valoros în tot regatul. Acesta este începutul călătoriei elefantului Solomon și a cornacului Subhro peste munți, mări și țări, o aventură care stârnește imaginația oamenilor de tot rangul și dă povestitorului șansa de a observa reacțiile, obiceiurile și comentariile celor pe care darul de nuntă îi întâlnește în cale.
După ce arhiducele Austriei a fost informat, printr-o scrisoare, că vărul său portughez dorește să-i ofere un elefant asiatic viu, cenușiu, înalt de trei metri și cântărind nu mai puțin de patru tone, regele Juan a dat ordin supușilor să pregătească o expediție demnă de rangul primului om din regat. Spălat bine de cornacul Subhro și indiferent la toată agitația din jurul său, la zece zile după schimbul de scrisori regale, elefantul Solomon a plecat, însoțit de oameni, cai, catâri și boi, fiecare cu pasul său, pe lungul drum către Viena austriacă. Greoi și supraveghet permanent de cornacul care-l cunoaștea foarte bine, Solomon a impus caravanei, chiar din prima zi, ritmul de mers, parcurgând mai mulți sau mai puțin kilometri, în funcție de cât era terenul de accidentat.
După ce a stârnit curiozitatea sătenilor și bucuria copiilor întâlniți în cale, elefantul african a fost considerat de preotul paroh al unei biserici mici un adevărat miracol atunci când, enervat din cine știe ce pricină, a răsturnat căldărușa cu apă nesfințită pe care părintele o adusese pentru a pune la încercare inteligența animalului. Amuzat de coincidența considerată un miracol de părintele bisericii, cornacul Subhro s-a obișnuit repede cu superstițiile oamenilor care puneau pe seama elefantului cele mai fanteziste produse ale propriei imaginații. Într-o zi cețoasă, de exemplu, în care un nefericit a rătăcit drumul către casă, mugetele tunătoare ale lui Solomon au înlocuit busola de care săteanul ar fi avut nevoie pentru a se salva din pâcla deasă, iar înainte de granița spaniolă, soldații care pățeau expediția au fost ferm convinși că elefantul a fost cel care a ținut deoparte lupii flămânzi, preogătiți oricând să atace.
După două săptămâni atât cât a durat traversarea Portugaliei pe soare sau pe ploaie, Spania a primit caravana elefantului african cu surle, trâmbițe și un imens valtrap pregătit pentru spinarea lui Solomon, rebotezat de regentul spaniol, arhiducele Maximilian, Soliman,aidoma cornacului Indian Subhro, care a primit în locul numelui din născare altul nou, Fritz. Destul de puternic încât să schimbe numele unui elefant și al unui om, dar neajutorat în cazul în care ar fi trebuit să-l convingă pe Soliman să urce pe puntea unei corăbii, arhiducere Maximilian al Spaniei a lăsat în grija lui Fritz-Subhro traversarea Mediteranei. Trei zile nesfârșite, cu vânturi puternice și rafale furioase de ploaie, a durat călătoria elefantului pe mare.
Ajuns în sfârșit pe coasta italiană după chinuitoarea traversare a Mediteranei, lui Solomon i s-a cerut de către un reprezentant al clerului genovez să îngenuncheze la ușa bazilicii Sfântului Anton. De teamă să nu fie înlocuit cu un alt cornac, Subhro a învățat elefantul să facă o plecăciune în fața bisericii, un miracol pe care toți cei prezenți și l-au dorit prelungit la ei acasă. Mai de milă, mai de silă, dresorul a început să le vândă localnicilor peri de elefant pentru infuzii vindecătoare, o afacere bănoasă de altfel, întreruptă brutal de arhiducele supărat că indianul profită de credulitatea oamenilor. Înlăturat din afaceri la fel de repede cum a intrat în breaslă, descurcărețul Indian l-a condus mai departe pe Solomon până la poalele Alpilor și sus, pe crestele friguroase, care i-au acoperit spinarea cu o crustă de gheață. Norocul lui Solomon a fost că nu a răcit, ajungând în micul oraș Bolzano nevătămat și cu o poftă de mâncare imediat potolită de fânul pregătit din timp de orășeni.
După ce a dormit, s-a odihnit, a băut apă, a mâncat pe săturate și și-a recăpătat forțele, Solomon a pornit, împreină cu cornacul și caravan către pasul Breneer, apoi spre Innsbruck, Linz și Viena. Așteptat cu nerăbdarea și primit cu strigăte și aplauze, Solomon a fost uitat câteva luni mai târziu, iar după doi ani, a murit de bătrânețe, lăsând în urma sa legendele și poveștile legate de uimitarea sa călătorie peste mări, munți și țări. Simplu și lesne de citit, dar fascinant prin reacțiile oamenilor care văd pentru prima oară un animal exotic, romanul Călătoria elefantului este o poveste care amestecă ficțiunea cu realitatea, strecurând printre rânduri, adversiunea autorului pentru supușenia oamenilor de rând, incapabili să se revolte în fața dorințelor clerului sau a deciziilor mai marilor puterii.
„La primele ore ale dimineții, adunarea generală a lucrătorilor hotărî, fără voturi împotrivă, că întoarcerea la lisabona se va face pe rute mai puțin periculoase decât cele de la venire, pe drumuri mai blânde și mai netede și fără a avea a se teme de ochii galbeni ai lupilor și de meandrele sinuoase care, încetul cu încetul năucesc mințile victimelor.” (Jose Saramago, Călătoria elefantului, p.90)
Magda Lungu, 20 iulie 2019
Jose Saramago – Călătoria elefantului
Editura Polirom, 2014, 200 pagini
Traducere din limba portugheză de Mioara Caragea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu