⧫ Istoria asediului Lisabonei
Corector de mulți ani la o editură din Lisabona, Raimundo Silva a dus o viață însingurată și modestă. În jur de cincizeci de ani și necăsătorit, în afara drumurilor periodice la editură fie pentru a preda un manuscris terminat, fie pentru a-l ridica pe următorul pe care îl avea de corectat, bărbatul și-a permis, când și când, o masă la un restaurant sau un film la cinematograf. Lucrurile au început să se schimbe în momentul în care Raimundo Silva a introdus într-un manuscris, un cuvânt care a negat un adevăr istoric. Prins de editorul Maria Sara, care a descoperit greșeala intenționată, Raimundo nu a fost obligat să demisioneze datorită activității sale impecabile de până atunci, dar i s-a sugerat, mai în glumă, mai în serios, să rescrie istoria dacă se simte în stare. Supărat în primă fază că este luat în râs, apoi entuziasmat de posibilitatea de a fi autor, corectorul chiar a început să scrie, încurajat de aceeași Maria Sara, care, după câteva întâlniri cu Raimundo la sediul editurii, a început să-l privească cu alți ochi.
Botezat la naștere cu numele nașei, trecut la masculin, Raimundo Benvido Silva nu mai primise și acea parte din averea doamnei, atât de mult așteptată de părinții care și-ar fi dorit ca viitorul fiului lor să fie asigurat. Crescut într-o familie modestă, uitată de nașă imediat după ce botezul s-a terminat, Raimundo Silva a fost nevoit să muncească imediat după ce și-a terminat studiile. Corector la o editură din Lisabona, și-a făcut un program de lucru pe care îl respecta cu strictețe. Trezit de dimineață, citea și corecta volumul primit de la editură până seara târziu, iar a doua zi o lua de la capăt și continua să lucreze în același ritm până când ajungea la punctul de final. După ce își termina treaba, preda manuscrisul editurii și lua la schimb altă carte, și tot așa. Între cele două volume, cel corectat și cel care urma să fie corectat, Raimondo Silva își permitea căteodată să ia masa la un restaurant modest sau să vadă câte un film bun la cinematograf, dar niciodată o premieră.
Burlac modest și mediocru, la cei cincizeci de ani ai săi, Raimundo Silva se putea lăuda cu o activitate constantă, pentru care editura nici nu l-a lăudat, dar nici nu l-a criticat de-a lungul anilor. Și iată că, într-o bună zi, doar așa, de amorul artei, corectorul a introdus în textul volumului de corectat un nu, adică și-a permis să falsifice un adevăr istoric. Descoperită de editură după treisprezece zile lungi și enervante, negația a fost anulată printr-o erată, introdusă în carte cu acordul autorului, care, pus în fața faptului împlinit, s-a amuzat deși ar fi putut să se enerveze. Mult mai strictă decât autorul, editura l-a certat pe corector pentru greșeala comisă, dar, luând în considerare activitatea sa impecabilă de-a lungul zecilor de ani, nu i-a cerut să demisioneze. Singura care și-a permis să fie cinică a fost editoarea Maria Sara, o femei cinică, care i-a sugerat lui Raimundo Silva să scrie o nouă istorie a asediului Lisabonei, în care cruciații chemați în ajutor de rege, refuză să-l sprijine cu arme și armată.
Atrași unul de altul din ziua ședinței în care Raimundo a fost mustrat pentru greșeala strecurată în text, Raimundo și Maria se întâlnesc la editură pentru a discuta despre următorul volum care va trebui corectat, apoi găsesc o cale nostimă de se revedea. Pretextând că are ceva urgent de discutat, Raimundo îi cere secretarei numărul de telefon al editoarei, dar, intimidat de funcția și de lipsa de informații despre viața personală a femeii dorite, amână convorbirea până când, mai puțin răbdătoare, primește un telefon de la însăși Maria Sara. Odată gheața spartă, Maria și Raimundo, cei doi colegi de editură încep să se apropie, să se cunoască mai bine și să se îndrăgostească unul de altul pe măsură ce corectorul se transformă în autor. În paralel cu noul volum primit de la editură pentru corectat, Raimundo se documentează despre asedierea reală a Lisabonei și scrie un roman istoric, pe care îl condimentează cu o poveste de dragoste fictivă dintre o prostituată și un cavaler. Mândră că iubitul său a depășit rolul de corector și este aproape scriitor, Maria Sara îl încurajează pe Raimundo Silva pe măsură ce romanul crește, iar legătura lor devine mai serioasă și mai trainică.
„La mai puțin de cincizeci de metri, deși invizibilă de aici, e casa lui, și pentru prima data are o luminoasă revelație, locuiește exact pe locul unde, odinioară, se deschidea poarta Alfofa, dacă în interior sau în afară, azi nu mai putem afla, fiind imposibil să știm dacă Raimundo Silva este un asediat sau un asediator, un viitor învingător sau un învins fără scăpare.” (Jose Saramago, Istoria asediului Lisabonei, p.84)
Magda Lungu, 29 ianuarie 2021
Jose Saramago – Istoria asediului Lisabonei
Editura Polirom, 2018, 395 pagini
Traducere din limba portugheză de Mioara Caragea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu