⧫ Eseu despre luciditate
În urma unui scrutin general, în capitala unei țări imaginare, se numără voturile și, stupoare, șaptezeci la sută din electorat a votat în alb. Duminica următoare, oamenii sunt chemați din nou să voteze, dar și de acestă dată rezultatele sunt nesatisfăcătoare. Nemulțumit de noaptea minții electoratului, guvernul instituie imediat în capitală starea de asediu, solicitând, în același timp, poliției, să înceapă o vastă acțiune de căutare a vinovatului care ar fi putut răspândi în rândurile populației o epidemie inexplicabilă de orbire generalizată.
Descumpăniți și stupefiați de sondajele participării la vot a locuitorilor unei capitale imaginare, membrii guvernului au cerut, în duminica imediat următoare, repetarea scrutinului. Din nefericire, nici a doua oară prezența electoratului din capitală la vot nu a fost mai numeroasă, spre deosebire de provincie, unde absențele sporadice s-au datorat condițiilor meteorologice nefavorabile sau altor motive pe deplin justificabile, cum ar fi înmormântarea unei rude apropiate sau absența unei persoane de încredere care ar fi putut avea grijă de cei mici în timpul deplasării la urne a părinților. Apatici sau pasivi, în cele două duminici consecutive, oamenii capitalei fie nu s-au prezentat la scrutin, fie au votat în alb, refuzând să aleagă una dintre cele trei opțiuni posibile.
Îngroziți de ce ar fi putut scrie ziarele, membrii guvernului s-au adunat într-o ședință de urgență, au discutat cauzele care ar fi putut provoca o asemenea catastrofă și au instituit o măsură excepțională, starea de asediu, explicând lumii că izolarea capitalei viciate are ca efect imediat imposiblitatea răspândirii răzmeliței, sau molimei, lucrurile nu erau foarte clare, în restul provinciilor neafectate. După închiderea aeroportului și a instalarea barierelor la intrările în oraș, guvernul a cenzurat ziarele, dar nu foarte tare, pentru că interesul cititorilor de a se informa din jurnale și reviste scăzuse în ultimii ani atât de drastic încât cenzura devenise o măsură de precauție aproape inutilă. Pe măsură ce zilele treceau, guvernul a înțeles că starea de asediu nu e o glumă, că oamenii de prin împrejurimi care aveau locuri de muncă în capitală, erau opriți să-și facă treaba, și invers, cei din oraș, nu se puteau deplasa în afară.
Nedumeriți în primele zile, salariații au început să se revolte, iar când au priceput că starea de asediu este strâns legată de votul lor în alb, au intrat în panică, evitând să pronunțe cuvântul „alb” sau înlocuindu-l cu sinonime de tot râsul. În ceea ce privește hrănirea populației, cea mai mare problemă într-o stare de asediu, guvernul a considerat că o aprovizionare minimă, atât cât locuitorii capitalei să nu moară de foame, poate fi asigurată, dar nimic mai mult. Speriați de ce li se întâmplă și abandonați de miniștrii care au părăsit capitala cu tot cu familiile lor, orășenii rămași fără autorități au înțeles, în sfârșit, că o țară fără guvern e ca un sat fără câini, în care oricine poate intra după bunul său plac, poate face orice îi trece prin minte, nu dă socoteală nimănui, dar nici nu poate fi protejat, pentru că nu există nici ordine, nici lege.
Nesupravegheată, în doar câteva capitala a devenit tărâmul hoților și a asasinilor, iar un atac cu bombă care a provocat o tragedie colectivă și o scrisoare în care se denunța un asasinat, au demarat o amplă acțiune polițienească, având ca scop prinderea vinovatului sau vinovaților care dețin secretul orbirii colective. Cu patru ani înainte de calamitatea alegerilor albe, în capitală s-a întâmplat o altă nenorocire. Loviți de o molimă fără precedent, toți locuitorii au orbit din senin, cu excepția unei singure femei, care a rămas văzătoare, asasina din scrisoare, dar care a fost internată, ca o măsură de precauție, în vechiul ospiciu. Bănuind că ar putea exista o legătură între femeia văzătoare, orbirea colectivă și alegerile albe, sau dacă nu exista putea fi inventată, prim-ministrul a orgonat unui comando format din trei bărbați să investigheze cazul și să-l informeze direct de rezultaul anchetei.
Profesionist și experimentat, dar fără să bănuiască cum va fi folosit rezultatul anchetei, comisarul-șef al comandoului celor trei găsește denununțătorul și asasina, înțelege din conversațiile avute că femeia a fost în legitimă apărare atunci când a comis asasinatul și că nu are nicio legătură cu alegerile albe și se întoarce împotriva guvernului, încercând, cu ajutorul ziariștilor, să o salveze pe văzătoare de la asasinarea mass-media pusă la cale de prim-ministru. Singur într-un război prea mare și nevinovat, deși este ajutat de jurnaliști, comisarul este ucis după ce recunoaște, în fața prim-ministrului, că obsesia guvernului de a descoperi un vinovat cu orice preț este departe de a justifica votul în alb al locuitorilor capitalei. Înlăturată relativ ușor, răzmelița unui singur individ onest și lucid împotriva opacității unui sistem care inventează vinovați pentru a-și justifica derapajele, lasă romanul neterminat, în aer. Nu știm dacă la următoarele alegeri populația se va prezenta la urne, dacă starea de asediu va fi ridicată ori dacă războiul dintre orbi și văzători continuă sau s-a terminat.
„Da, suntem ca un pește prins în undiță, ne agităm, scuturăm firul, ne zvârcolim, dar nu reușim să înțelegem de ce o simplă bucată de sârmă curbată a fost în stare să ne prindă și să ne țină prinși, poate ne vom elibera, nu zic că nu, dar riscăm ca burta să ne rămână agățată de undiță.” (Jose Saramago, Eseu despre luciditate, p.117)
Magda Lungu, 10 august 2019
Jose Saramago – Eseu despre luciditate
Editura Polirom, 2014, 360 pagini
Traducere din limba portugheză de Georgiana Bărbulescu
Premiul «NOBEL» pentru Literatură
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu