Dan Lungu

⧫ În iad toate becurile sunt arse

Pornit în plină iarnă cu cadouri de Crăciun pentru copiii internați într-un centru de reabilitare psihomotorie dintr-un sat uitat de lume, plictisit de drumul lung și de compania a doi străini cu care nu are ce discuta, Victor se întoarce în timp, în anii de liceu, singura perioadă în care, alături de gașca de prieteni, s-a simțit acceptat și înțeles. Amintirile din adolescență, povestite într-un argou efervescent presărat cu metafore inedite, alternează cu destăinurile dintr-un prezent monoton și din ce în ce mai greu de suportat, alcătuind împreună un roman provocator cu efect garantat de duș scoțian.

Ca o poveste interzisă care așteaptă momentul potrivit pentru a izbucni în rafale, adolescența lui Victor este o înșiruire de întâmplări din anii de liceu povestite de autor cu nonșalanță într-un limbaj propriu vârstei la care jargonul și argoul sunt forme tipice de comunicare. Fără să fi fost un lider de grup, Victor a participat la toate întâlnirile, dar nu a inițiat nimic și nici nu s-a transformat în sufletul petrecerii. Pasiv și relativ absent, s-a mulțumit să observe agitația grupului, să se distreze atunci când se ivea ocazia, iar când rămânea de unul singur prefera să studieze comportamente sau să contemple, de la distanță, relațiile complicate dintre băieți și fete sau dintre adolescenți și adulți.

Conștient că ar fi putut învăța în loc să-și petreacă timpul pe maidane sau la băute prin beciurile blocurilor, dar consolându-se cu gândul că orice ar fi făcut ar fi fost ori insuficient, ori inutil, Victor, mult mai inteligent decât lăsa să se vadă, s-a complăcut în anturajul băieților ahtiați după distracții, în lipsa altei alternative. Această veșnică neîmplinire, ascunsă cu dibăcie printre exploziile de râs, dar prezentă ca o umbră peste anii nebuni ai teribilismului exaltat, îl va urmări fără încetare și își va face simțită prezența, din ce în ce mai puternic, în preajma Veronicăi.

Singura fată invitată vreodată la un chef al băieților, Veronica a intrat în grupul liccenilor ca musafiră și a rămas în viața lui Victor ca o ciudățenie, o făptură diferită de cei împreună cu care și-a petrecut ultimii cei mai de gașcă ani. După terminarea liceului, Veronica i-a împlinit viața o scurtă perioadă comparativ cu timpul în care i-a otrăvit-o. Nemulțumit de slujba de taximetrist, neiubit de o femeie metamorfozată într-o persoană pe care nu o mai recunoștea, lipsit de familie și de prietenii împrăștiați care încotro după terminarea liceului, fără speranțe și fără planuri de viitor, Victor se va simți ca un intrus în propria lui viață. Scufundat în deziluzii, se va agăța de amintirile din anii de liceu ca de un colac de salvare, singul și din ce în ce mai îndepărtat de un prezent în care murea puțin câte puțin. Bucuria și inocența din spatele acelor întâmplări irezistibile atunci și irecuperabile acum le căuta cu disperarea celui care simțise fericirea totală, acea tresărire electrizantă care-i dăduse certitudinea că viața merită trăită.

În loc de concluziile pe care nu le simt necesare pentru că romanul trebuie citit și poate fi interpretat, de la simplu la complex, în sute de feluri, spun doar atât: Victor, un personaj anonim captiv într-o viață banală, orbecăind după o fericire absolută, are în el câte puțin din fiecare dintre noi.

„Nu, nu să retrăiască lucrurile întocmai își dorea, ci să nu piardă dramul de nebunie care te face viu, scânteia de naivitate și picătura de bucurie totală care îți dau puterea să fii fericit, să te revolți și să înfrunți cenușiul zilelor și al lucrurilor încremenite. Șoapta acelei libertăți, nu foarte clară, dar tonifiantă, o căuta necontenit.” (Dan Lungu, În iad toate becurile sunt arse, p.58)

Magda Lungu, 11 august 2019

Dan Lungu – „În iad toate becurile sunt arse”

Editura Polirom, 2011, 216 pagini

Tweet