Haruki Murakami

⧫ Uciderea Comandorului. Metafora se schimbă

După ce, în primul volum, (Haruki Murakami, Uciderea Comandorului, vol.I / O idee își face apariția) i-am cunoscut pe cei doi vecini din munți, domnul P., tânărul pictor japonez, și misteriosul domn Menshiki, le-am ascultat poveștile incredibile de viață și am asistat la eliberarea Comandorului din fântâna de lângă templul budist, aventura continuă…

Aidoma cu personajul din Moartea Comandorului, tabloul pictat de celebrul Tomohiko Amada și ascuns în podul casei, printre vechituri, arătarea eliberată din fântână de cei doi vecini curajoși a dispărut, la fel de straniu cum a apărut, în ziua în care pictorul i-a înlesnit misteriosului domn Menshiki, o întâlnire cu Marie Akikawa, copila de treisprezece ani pe care miliardarul o bănuia că ar fi fiica lui biologică. Elevă la cursul de pictură a domnului P., fetița primise cu bucurie propunerea de a-i fi model profesorului de la școală, fără să bănuiască nicio clipă că ar putea exista și un alt motiv, ascuns, altul decât pasiunea comună pentru culori și portrete. Isteață și neprefăcută, Marie s-a mirat de vizita neașteptată a musafirului de pe cealaltă culme taman în mijlocul ședinței de pictură, dar după o conversație relaxată și câteva zâmbete, a acceptat invitația de a-l vizita în duminica următoare, la el acasă, în vila imensă de dincolo de vale, împreună cu mătușa care a fost impresionată de eleganța și prestanța bărbatului cu părul alb ca neaua, care a lăsat-o să se urce la volanul mașinii lui luxoase și i-a oferit cheile cu o nonșalanță de care nu l-ar fi crezut în stare.

După vizita de la sfârșitul săptămânii, impresionată de opulența vilei miliardarului, Marie se va strecura în casa pictorului și îi va povesti profesorului, despre terenul ei de joacă. Uimit să descopere că eleva lui preferată, o fetiță timidă și tăcută la școală, bântuie noaptea prin munți și cunoaște toate cărările, mai ales cele neumblate de oameni, profesorul se va speria îngrozitor când va afla, după câteva zile, că Marie a dispărut de acasă iar mătușa și domnul Menshiki, neștiind unde să o mai caute și fără nimic scris din partea fetei, câteva rânduri care i-ar fi putut justifica plecarea bruscă sau fuga, au anunțat poliția. Disperat că nu-i vine nicio idee salvatoare, pictorul va implora fantoma Comandorului să îi arate cum poate da de urma copilei. Fără nazuri sau pozne, mai iute decât ai rosti cuvântul idee, micuțul Comandor a apărut din senin și i-a șoptit profesorului că, peste câteva ore, va promi un telefon, iar de va voi să mai vadă vreodată fetița, ar fi bine să accepte invitația pe care o va primi, indiferent de cât de inoportună va fi să fie.

Ca un făcut, telefonul mobil vas una pe neașteptate, iar vocea prietenului Masahiko Amada îl va invita pe profesor să-l însoțească într-o vizită scurtă, la sanatoriul unde era internat Tomohiko Amada, tatăl lui Masahiko, proprietarul casei de lemn în care locuia tânărul Pictor și autorul celebrului tablou Moartea Comandorului. Neliniștit, tânărul își va însoțiți prietenul într-o ultimă vizită a bătrânului moribund, iar în salon, va avea parte de o experiență stranie. Rămas singur cu bătrânul, după ce Masahiko a promit un apel și a fost nevoit să părăsească de urgență sanatoriul, tânărul pictor va fi forțat să îl ucidă pe Comandor pentru a-l putea elibera pe Față-Lungă, o metaforă care îi va arăta drumul dinspre ființă spre neființă și îl va ajuta să înțeleagă, împotriva logicii, și să accepte, cu toată neînțelegerea, moartea surioarei lui mai mici, motivul divorțului de fosta soție și obsesia miliardarului de a fi aproape de Marie, fetița pe care o adora, simțind că este fiica lui biologică.

Două două zile în care n-a mai știut de el, profesorul se va trezi în fântâna adâncă din propria lui curte și va fi salvat, culmea, chiar de miliardarul care traversa valea, grăbit să-l anunțe că Marie e teafără și că s-a întors, după trei zile de disperare, acasă. Amăgindu-și mătușa că nu-și amintește nimic din ultimele zile, Marie îi va povesti profesorului, singurul în care avea încredere, cum a răzbit-o curiozitatea, s-a furișat în vila miliardului prin pasajul secret, dar, nereușind să mai iasă, a stat ascunsă printre hainele fostei lui soții până când i s-a ivit ocazia să se strecoare afară, fără a fi văzută de domnul Menshiki sau de altcineva. Amuzat de năzbâtia copilei, profesorul va păstra secretul dispariției ei, ba mai mult, înduioșat de afecțiunea ei caldă și sinceră, va relua legătura cu fosta soție, însărcinată în ultima lună, cu o fetiță care, sfidând logica, ar fi putut fi fetița lui.

„Zidurile se construiesc ca să-l protejeze pe om. Să-l protejeze de inamici sau de intemperii. Dar uneori sunt făcute cu scopul de a-l ține captiv între ele. Zidurile înalte și masive te fac să te simți neajutorat. Au un puternic impact vizual și psihic. Unele sunt înălțate chiar în acest scop.” (Haruki Murakami, Uciderea comandorului, vol.II / Metafora se schimbă , p.200)

Magda Lungu, 28 ianuarie 2023

Haruki Murakami – Uciderea Comandorului, (vol. ✶ - ✶✶)

✶ O idee își face apariția

✶ ✶ Metafora se schimbă

Editura Polirom, 2022, 456 pagini

Traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina

Colecția TOP 10+ ⊰

1 » ... »

100 » ... »

200 » ... »

300 » ... »

400 » ... »

500 » ... »

600

Tweet

Haruki Murakami

⧫ Uciderea Comandorului. O idee își face apariția

În prag de divorț, după o hoinăreală de mai bine de o lună și jumătate, fără țintă și fără oprire, un pictor japonez de 36 de ani primește din partea unui prieten o ofertă de nerefuzat. Casa în care a locuit tatăl acestuia, rămasă fără stăpân după ce bătrânul, singur și bolnav, a fost internat într-un azil, avea o nevoie disperată de un chiriaș care să o păzească și să o întrețină. Încântat peste măsură, pictorul s-a mutat în casa bătrânului gândindu-se că este locul potrivit pentru a lua viața de la capăt. După primele zile în care nu s-a întâmplat nimic, un tablou descoperit în podul casei, un vecin misterios și sunetul unui clopoțel care se auzea numai noaptea îi vor complica viața mai mult decât o făcuse fosta soție și toate modelele portretelor pe care le pictase.

Pictor talentat, dar fără comenzi și expoziții, eroul nostru fără nume, pe care am să-l numens domnul P, și-a cunoscut soția cu puțin înainte de a împlini 30 de ani și s-a îndrăgostit instantaneu de privirea ei limpede, la fel de intensă cu cea a surorii lui mai mici, o fetiță cu o inimioară bolnavă, care a bătut 12 ani cum a putut, iar când n-a mai putut, s-a oprit. Fascinat de strălucirea ochilor lui Yuzu, tânărul i-a desenat chipul în creion, apoi a invitat fata la câteva plimbări în doi, iar după jumătate de ani au devenit soț și soție, spre stupoarea prietenilor comuni și fără acordul părinților fetei care nu și-au dorit un ginere artist, boem și sărac. În ciuda tuturor, căsătoria celor doi tineri a mers ca pe roate 6 ani și ar mai fi mers dacă Yuzu nu l-ar fi anunțat, din senin, că vrea să divorțeze.

Fără niciun avertisment și fără un motiv concret care să justifice o hotărâre atât de bruscă, domnul P s-a simțit trădat. Mai ales că abandonase pictura în favoarea portretelor care îi aduceau un venit mic, dar stabil, cu care contribuia la cheltuielile lunare ale modestei lui familii. Năuc în urma loviturii primite, domnul P a pornit într-o călătorie fără destinație, pentru a-și limpezi gândurile și a decide ce drum să aleagă. Întâmplarea a făcut ca mașina să-i rămână în pană și tot întâmplarea i l-a scos în cale pe Masahiko Amada, prietenul din facultate care i-a oferit casă și masă în vila din munți, fosta locuință a tatălui său, un pictor renumit pentru tablourile pictate în stil nihonga. La câteva luni după ce s-a mutat în casa din pădure, domnul P a descoperit în pod un tablou ciudat. Intitulat Moartea Comandorului, tabloul avea în centru finalul unei lupte, iar pe margini, un bărbat și o femeie, martori ai cumplitului deznodământ.

Fascinat de personajele tabloului nihonga, domnul P s-a gândit să reia pictura din locul în care a lăsat-o când s-a îndrăgostit, iar ocazia perfectă i s-a ivit atunci când l-a sunat agentul de vânzări și i-a propus să accepte o comandă pentru care urma să primească o sumă exorbitantă. Solicitantul, un personaj misterios, dorea un portret, dar nu unul oarecare, ci un tablou pictat de mâna domnului P. Și curios, și intrigat de solicitarea primită, domnul P va accepta comanda și își va întâlni clientul, pe domnul Menshiki, vecinul de 54 de ani din clădirea superbă de beton de pe cealaltă parte a văii, o vilă imensă pe care o admirase în nopțile senine, scăldată în lumina caldă a zecilor de corpuri de iluminat. Singuratic și putred de bogat, domnul Menshiki se va dovedi a fi modelul ideal, fără pretenții și dispus să accepte toate condițiile pictorului, și, mai mult decât atât, un bun ascultător, un excelent sfătuitor și un prieten de nădejde la nevoie.

Terorizat de sunetul unui clopoțel care îl trezea în miez de noapte, noapte de noapte, după câteva ședințe de pictură, domnul P îl va ruga pe domnul Menshiki să-l însoțească în grădină, în zona de unde părea să se aude clincănitul cel enervant. Spre surprinderea domnului P, domnul Menshiki îi va povesti despre un străvechi obicei japonez, interzis în zilele noastre, practicat de călugării budiști care se îngropau de vii, în niște așa-zise fântâni, fără apă sau hrană, și așteptau să moară pentru a renaște într-o altă dimensiune. Uimit de cele auzite, domnul P va fi și mai uimit când va descoperi în grădina casei lui un mini-templu budist cu o fântână, iar în fântână, clopoțelul care îl scotea din minți. Luând cu el clopoțelul, domnul P va elibera, fără de voie și fără să știe, un spirit sau o idee, care se va dovedi a fi chiar Comandorul din tabloul găsit în pod, straniul nihonga pictat de Tomohiko Amada după o experiență în Viena care l-a traumatizat ca om și l-a definit ca artist.

După ce l-a liniștit pe domnul P și i-a stârnit dorința de a picta din nou, este rândul domnului Menshiki să-și depene povestea. Necăsătorit, amant în tinerețe al unei femei cu care a avut un copil, domnul Menshiki a încercat o viață să dea de urma fetiței despre care aflase că există de la niște prieteni binevoitori. După ani de căutări și întrebări, domnul Menshiki a găsit în sfârșit copila care ar fi putut fi a lui, și își dorea cu disperare să o întâlnească. Elevă la cursul de pictură a domnului P, fetița va fi convinsă să îi pozeze pictorului pentru un tablou, un portret, pretextul perfect ca tatăl ei, într-o vizită neanunțată la un vechi prieten, să se apropie de ea fără să o sperie și, poate, să îi și vorbească. (… continuarea în vol.II)

„Am mai stat aproape jumătate de oră pe taburet și l-am privit. Era creația mea, dar în același timp era ceva ce depășea granițele logicii sau înțelegerii mele. Deja nu-mi mai aminteam cum de fusesem în stare să pictez așa ceva. Privindu-l nemișcat, îl simțeam cumplit de aproape de mine, dar totodată și cumplit de departe.” (Haruki Murakami, Uciderea Comandorului. O idee își face apariția, p.256)

Magda Lungu, 21 ianuarie 2023

Haruki Murakami – Uciderea Comandorului, (vol. ✶ - ✶✶)

✶ O idee își face apariția

✶ ✶ Metafora se schimbă

Editura Polirom, 2022, 456 pagini

Traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina

Colecția TOP 10+ ⊰

1 » ... »

100 » ... »

200 » ... »

300 » ... »

400 » ... »

500 » ... »

600

Tweet

Haruki Murakami

⧫ 1Q84

(... continuarea din vol.II ...)

Fiind ultima care l-a văzut pe Liderul Pionierilor în viață, în timpul ședinței de scretching din apartamentul hotelului Okura, Aomame a dat de bănuit sectei că ar avea oarece legătură cu moartea bărbatului, iar dispariția ei misterioasă de acasă și de la muncă, a confirmat bănuielile. Trimis de Pionieri să o caute, ciudatul Ushikawa, bărbatul care i-a propus lui Tengo Kawana un premiu literar din partea unei asociații fantomă a început să adune informații despre trecut și a descoperit legătura dintre Aomame și Tengo. Perseverent și perspicace, Ushikawa a închiriat un apartament în blocul de peste drum de locuința scriitorului și a început să-l supravegheze, așteptând cu răbdare ca cei doi foști colegi de școală să ia legătură.

Cu gândul la Aomame și neștiind nimic de investigațiile lui Ushikawa, profesorul Tengo și-a văzut de ale sale. Romanul abia început, vizita prelungită a tinerei Fukaeri și boala tatălui său, internat într-un sanatoriu, îi ocupau cea mai mare parte a timpului, uar când reușea să aibă câteva ore diar pentru el, prefera să se plimbe în parcul cu tobogan și să admire cele două luni, una galbenă și una verde, identică cu cea descrisă de Fukaeri, copila Liderului, în romanul Crisalida de aer. Aceleași două luni le vedea lu Aomame de la fereastra blocului în care ceruse să mai rămână până la sfârșitul anului, după ce aflase că este însărcinată. Fără să fi fost cu vreun bărbat, Aomame purta în pântece o formă de viață, apărută în noaptea în care Oamenii cei Mici au iscat o furtună teribilă, o mica făptură despre care simțea că este a ei și a lui Tengo, deși n-ar fi putut explica în cuvinte ceva care sfida orice logică.

Îngrijorată de sarcina tinerei Aomame, doamna Shizue Ogata și Tamaru, omul ei de încredere, au îngăduit prelungirea șederii în blocul de lângă parcul cu tobogan. Singură și neștiută de nimeni, Aomame ar fi putut visa liniștită la Tengo al ei dacă n-ar fi fost prin preajmă Ushikawa, detectivul particular angajat de secta Pionierilor să o găsească. Pus pe fapte mari, Ushikawa cel urât și chel a început să dea târcoale vilei dintre sălcii, adăpostul femeilor abuzate, salvate de doamna Shizue, l-a pus pe gânduri pe Tamaru și și-a semnat condamnarea la moarte. Credincios stăpânei sale, agasat de insistența piticului și intrigat de cele povestite de Aomame, care îi povestise că detectivul își bagă nasul borcănat într-un telescop cu care spionează tot cartierul, Tamaru i-a făcut o vizită de lucru lui Ushikawa și a rezolvat o problemă care începuse să devină săcâitoare.

La fel de singur ca Aomame, profesorul Tengo și-a petrecut cea mai mare parte a anului vizitându-și tatăl la ospiciu, iar după ce bătrânul a intrat în comă și nu a mai recunoscut pe nimeni, s-a mutat într-un hotel din apropierea spitalului și i-a fost alături până când moartea i-a despărțit. Tare mult ar mai vrut Tengo să știe dacă funcționarul încasator al taxei radio-TV a fost tatăl său adevărat sau doar un suflet milos, care a crescut un copil al altui bărbat, abandonat de mamă pe când avea doar câțiva anișori, dar bătrânul n-a vrut să răspundă la nicio întrebare. După moartea sa, într-o casetă lăsată moștenire, Tengo găsește printre plicuri ca bani, articole decupate din ziare din periaoda în care a fost considerat copilul minune al matematicii, un semn că tatăl său l-a iubit nespus de mult, indiferent dacă a fost tatăl adevărat sau doar doar un surogat.

Zbuciumată de întrebări fără răspus la fel ca Tengo, Aomame riscă totul și îi povestește lui Tamaru despre sarcina ei ciudată, apărută din neant, despre colegul de clasă pe care nu l-a văzut de douăzeci de ani și-l roagă să îl găsească și să o ajute să-l întâlnească. Uimit, dar dispus să îi facă pe plac simpaticei antrenoare, Tamaru le înlesnește celor doi îndrăgostiți o îmtâlnire în parcul cu tobogan și îi ajută să evadeze din anul 1Q84, împreună, știind că nu-i va mai revedea, dar că se va gândi la ei cu drag, în nopțile senine, ori de câte ori va ridica ochii spre cer și va vedea o lună. Sau două luni.

Fără un sfârșit clar, romanul polițițist, de aventuri și de dragoste al inepuizabilului Haruki Murakami, plin de suspans și de povești despre Oamenii cei Mici, Orașul pisicilor, Crisalide de Aer și încasatori care bat insistent la ușile oamenilor deși ar fi putut apăsa pe butonul soneriei, provoacă cititorul să ducă mai departe povestea celor doi tineri îndrăgostiți așa cum va dori, în oricare dintre cele două lumi sau în alta, una nouă, în care nimeni și nimic nu-i mai poate despărți. O adevărată provocare.

„Asta înseamnă să rămâi în viață, se gândea ea. Oamenilor li se dă speranța ca să-i alimenteze, să-i ajute să-și trăiască viața cu un scop. Nu poți trăi fără speranță. Dar e ca și cum ai da cu banul. Până nu cade, nu știi pe ce față o să aterizeze.” (Haruki Murakami, 1Q84, vol. III, p.75)

Magda Lungu, 11 februarie 2022

Haruki Murakami – 1Q84

Editura Polirom, 2020, vol.I-II-III, 448-392-488 pagini

Traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina și Florin Oprina

Colecția TOP 10+ ⊰

1 » ... »

100 » ... »

200 » ... »

300 » ... »

400 » ... »

500 » ... »

600

Tweet

Haruki Murakami

⧫ 1Q84

(... continuarea din vol.I ...)

După ce a primit de la doamna Shizue Ogata misunea imposibilă de a-l trimite pe Liderul grupării Pionierilor pe lumea cealaltă, Aomame a căutat un pistol mic, care ar fi încăput într-o geantă și pe care l-ar fi putut folosi pentru a se apăra sau, în cel mai rău caz, pentru a se sinucide dacă lucrurile ar fi luat o întorsătură neașteptată. Pregătită sufletește pentru orice, mai puțin pentru moartea neașteptată a polițistei Ayumi Nakano, 26 de ani, găsită fără suflare într-o cameră de hotel de personalul angajat pentru curățenie, Aomame a așteptat două săptămâni ca doamna să-i înlesnească o întâlnire între patru ochi cu Liderul. În clipa în care a sunat pagerul, a știut că a pornit pe un drum fără întoarcere. Sigură pe ea, a intrat în hotelul Okura, a trecut de garda personală a Liderului, fără a da nimic de bănuit, și a pășit într-o cameră întunecată în care cu greu a deslușit silueta unui bărbat masiv, întins cât era de mare, și era foarte mare, pe singurul pat din încăpere.

În timp ce Aomame se pregătea pentru ultima sa misiune, Tengo aștepta ca Fukaeri, tânăra scriitoare dispărută fără urmă după conferința de presă organizată de Komatsu, să dea un semn de viață. Singur și cu gândul la fosta lui colegă de clasă, scriitorul se întreba ce s-o fi ales din fetița care cu douăzeci de ani în urmă l-a ținut de mână, încercând să-i transmită un mesaj. Smuls din visare de telefonul unui domn insistent, Tengo a refuzat o propunere tentantă, un fel de premiu literar oferit de o fundație care n-ar fi avut de unde să afle că el era co-autorul romanului devenit peste noapte un bestseller internațional. Uimit de întâmplările stranii care au dat buzna pest el după publicarea Crisalidei de aer, în Tengo Kawana se deșteptă dorința de a scrie un roman numai al său, care să aibă pe copertă un singur nume, al său. Fără televizor sau radio, doar cu un pick-up vechi și un procesor de text în față, tânărul scriitor și profesor de matematică a început să scrie romanul vieții sale întrebându-se dacă nu, cumva, timpul despre care știa că nu poate curge decât într-un singur sens, a fost oprit în loc de ceva, sau de cineva, și deviat pe o rută ocolitoare.

Gând la gând cu Tengo, într-o cameră întunecoasă dintr-un hotel din Tokio, Aomame poartă cu Liderul o discuție stranie. Solicitată de bărbatul bolnav pentru a-i ușura durerile musculare, tânăra descoperă un personaj epuizat, aproape orb, și atât copleșit de durere, încât este dispus să se lase ucis știind că moartea este singur leac pentru suferințele îngrozitoare, căpătate în schimbul unui har divin. Uimită de sinceritatea Liderului, de talentele sale speciale și de capacitatea de a prezice viitorul, Aomame își negociază moartea în schimbul vieții lui Tengo, află amănunte incredibile despre Crisalida de aer, despre Fukaeri, cele două universuri și Oamenii cei Mici, îl ucide pe Lider și fuge din capitală cu ajutorul doamnei Shizue Ogata, ascunzându-se într-un cartier mărginaș, într-un bloc din vecinătea locuinței lui Tengo. În așteptarea clipei în care își va putea schimba înfățișarea și va deveni un alt om, cu un alt chip și o nouă identitate, Aomame îl zărește pe Tengo în parcul de peste drum, aleargă după el, dar nu reușește să-l întâlnească.

Avertizat de Fukaeri, apărută din senin la ușa casei lui și fără niciun gând să mai plece, că Aomame este mai aproape decât își poate el imagina, Tengo se zbate să îi aducă puțină alinare tatălui său bătrân, internat într-un sanatoriu pentru bolnavii de Alzheimer. Între două drumuri și un capitol de carte, scriitorul matematician o caută pe fosta lui colegă de clasă în toate cărțile de telefon sau aiurea, plimbându-se prin cartiere îndepărtate, cu speranța că poate, poate, o va întâlni din întâmplare. Noaptea târziu, obosit de o căutare zadarnică, își ridică ochii către cer și vede două luni, aceleași din Crisalida de aer, despre care Fukaeri îi spusese că nu le poate vedea oricine, ci doar oamenii care au găsit pasajul de trecere dintre cei doi ani, 1984 și 1Q84. Sfârșit de dorul dragii lui Aomame și îngândurat după discuțiile cu Fukaeri despre crisalide, mater, filia și oamenii cei mici, Tengo se așează o clipă pe un tobogan, în parcul din apropierea blocului în care Aomame era ascunsă, în așteptarea zilei în care va primi un alt chip și o viață nouă.

„Oricât de minuțios și de înfocat ai rescrie trecutul, prezentul va rămâne, în linii mari, același. Timpul are forța necesară de a anula una după alta orice schimbare artificială. Indiferent de câte corecturi și revizii i-ai face, se întoarce negreșit la curgerea lui inițială.” (Haruki Murakami, 1Q84, vol.II, p. 75)

Magda Lungu, 06 februarie 2022

(continuarea în vol.III ...)

Haruki Murakami– 1Q84

Editura Polirom, 2020, vol. I-II-III, 448-392-488 pagini

Traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina și Florin Oprina

Colecția TOP 10+ ⊰

1 » ... »

100 » ... »

200 » ... »

300 » ... »

400 » ... »

500 » ... »

600

Tweet

Haruki Murakami

⧫ 1Q84

O tânără abandonează un taxi blocat în trafic, coboară de pe autostradă pe o scară îngustă, se strecoară într-o cameră de hotel și ucide un bărbat cu o armă inventată de ea. Un tânăr citește un manuscris de un realism incredibil, deși subiectul este în întregime fantastic, și acceptă propunerea neobișnuită a editorului de a rescrie în întregime romanul, în locul autoarei. Foști colegi de școală în clasele a treia și a patra, cei doi tineri se caută cu disperare în două universuri, unul real, cel al prezentului, 1984, anul în care Aomame este instructor de arte marțiale și ucigaș profesionist, iar Tengo este profesor de matematică și un scriitor talentat, iar celălalt, 1Q84, distorsionat și invadat de forțe malefice care amenință să distrugă omenirea.

Deși au fost colegi de clasă, Aomame și Tengo nu au schimbat în trecut mai mult de câteva cuvinte. Ea, o fetiță cu ochii mari și buzele subțiri, petcetluite, a fost crescută într-o familie de prozeliți. Din cauza religiei părinților, Aomame a fost tratată de colegii de clasă de parcă ar fi fost invizibilă în timp ce acasă, a trebuit să meargă, duminică de duminică, să sune la ușile oamenilor, să îi anunțe că se apropie sfârșitul lumii și să le lase câte un exemplar din broșura Înaintea potopului. Supus aceluiași supliciu, Tengo, un băiețel solid, sportiv și bun la învățătură, a fost obligat de tatăl său să-l însoțească, tot duminică, la apartamentele în care, în mod obișnuit, avea probleme cu adunatul taxei radio-TV.

Nemulțumiți amândoi de obligațiile impuse de religie sau de părinți, Aomame și Tengo ar fi avut multe de povestit dacă și-ar fi deschis sufletele, dar chiar și-așa, tăcând, s-au înțeles din priviri. În ziua în care un experiment greșit de Aomame la o oră de fizică le-a dat colegilor prilejul de a o batjocori, Tengo a fost cel care i-a luat apărarea și a îndrumat-o să ducă la bun sfârșit tema primită. Drept mulțumire, fata cu ochii mari și triști l-a luat într-o bună zi de mână și l-a ținut așa, timp îndelungat, fără să spună nimic. Perplex, Tengo a amuțit de uimire, dar a păstrat amintirea mâinii calde și mici, care l-a urmărit peste ani, chiar și după ce Aomame s-a mutat la o altă școală, iar el și-a eliberat duminicile de umilitoarele drumuri dedidate încasării taxei radio-TV.

La numai zece ani, Tengo Kawana și-a cerut dreptul de a avea un timp liber numai pentru el, în care să poată învăța în liniște și citi pe îndelete. Căpos, și-a susținut punctul de vedere și nu s-a lăsat intimidat de amenințările tatălui său. Alungat de acasă de bătrânul supărat că a fost înfruntat de un băiețel, dar ajutat de învățătoare, Tengo și-a câștigat libertatea pe care și-a dorit-o. Pasionat de matematică din clipa în care a descoperit magia numerelor, s-a pus pe studiat, a terminat școala în orașul Ichikawa din prefectura Chiba, a absolvit Universitatea Tsukuba, specializarea matematică, și a început să lucreze ca profesor la o școală pregătitoare, aleasă din pricina orelor de lucru mai relaxate. După ore a preferat să citească sau să scrie, fără a se întreba dacă are talent de scriitor ori ba. Scrisul i-a fost la fel de necesar ca respiratul, iar editorul Komatsu l-a îndrăgit pentru că n-a refuzat nici să corecteze, de nu știu câte ori, manuscrisele proprii, nici să scrie sau să rescrie articole diverse pentru revistele editurii.

Propunerea editorului Komatsu de a rescrie manuscrisul unei debutante i s-a părut anapoda, dar după ce a citit romanul Crisalida de aer, apoi a cunoscut-o pe Eriko Fukada, autoarea dislexică de doar șaptesprezece ani, și s-a întâlnit cu profesorul Ebisuno, cel care a crescut fata de la zece ani, Tengo nu a mai stat pe gânduri. Rescris cu migală de Tengo și promovat cu pricepere de Komatsu, romanul de debut al scriitoarei Eriko Fukada, sau Fukaeri, a câtigat premiul cel mare și s-a dovedit a fi un bestseller care a atras atenția jurnaliștilor, a criticilor literari, a publicului și a pus-o pe gânduri pe doamna Shizue Ogata, fiica unui cunoscut magnat, o femeie mică de statură, în jur de șaptezeci și cinci de ani, moștenitoarea unei averi imense, retrasă din viața publică imediat după ce războiul a lăsat-o văduvă, și cu care Aomame avea o legătură aparte.

După ce a terminat Facultatea de Educație Fizică, Aomame a lucrat patru ani la o companie de distribuție a alimentelor și băuturilor pentru sportivi fiind, în același timp, și jucător-cheie în echipa de softball feminin a firmei. La o lună după moartea singurei sale prietene, Tamaki, care și-a luat viața după ce a fost bătută și violată cu bestialitate de un soț agresiv și mitocan, Aomame și-a dat demisia de la firmă, a renunțat la softball și s-a angajat ca instructor la un club sportiv din Hiroo. Aici a cunoscut-o pe Shizue Ogata, o doamnă elegantă, înscrisă la cursurile de autoapărare și care, după câteva antrenamente în grup, a rugat-o să îi predea lecții particulare.

Vorbind cu doamna Shizue Ogata despre cele întâmplate, Aomame a avut curajul de a recunoaște că și-a dorit atât de mult să răzbune moartea lui Tamaki, încât a forțat ușa locuinței ei particulare și, cu o bâtă de baseball, a făcut zob toate lucrurile din casă. S-a răcorit pe moment, dar după ce a ieșit din casă, a realizat că nu a rezolvat nimic, Tamaki nu a înviat, iar violatorul de femei trăia în continuare, bine mersi. Atunci a mai făcut un pas. Cu o dăltiță de spart gheața și ajutată de cunoștințele despre corpul uman dobândite în anii de facultate și-a confecționat o armă specială, cu care l-a trimis pe bărbat pe lumea cealaltă. După asasinat, nu s-a simțit nici mândră, nici încântată, dar a știut că a procedat corect. Nu foarte surprinsă de destăinuirea tinerei, ba din contră, calmă și calculată, doamna a angajat-o pe Aomame ca ucigaș profesionist, plătit să înlăture bărbați vinovați, nepedepsiți de nicio lege.

Modestă, singură și bogată, cu teancuri de bani adunate în seiful de la bancă, Aomame nu s-a simțit în stare să înceapă o poveste de dragoste cu un bărbat deși tânjea după afecțiune. Cu gândul la Tengo, eroul din copilărie, a preferat aventurile în locul unei legături stabile, conștientă că un ucigaș profesionist nu poate fi soția cuiva și în niciun caz, mamă. Într-una din serile acestor aventuri, într-un bar din Tokio, a cunoscut-o pe Ayumi, o polițistă veselă și isteață, cu care s-a împrietenit pe negândite și care o ajută, fără să știe, în misiunea următoare. Adusă de un anonim la vila dintre sălcii, adăpostul pentru femei maltratate al doamnei Shizue Ogata, o fetiță de zece ani, cu o privire pierdută și foarte tăcută, a fost victima unor creaturi înspăimântătoare, identice cu Oamenii cei Mici, personajele din Crisalida de aer, romanul scris de Fukaeri și rescris de Tengo.

Șocate de starea fetiței și nereușind să afle nimic din cele întâmplate, Shizue Ogata și Aomame se hotărăsc să pedepsească vinovatul sau vinovații, numai că, de această dată, investigațiile le poartă către o grupare religioasă, numită Pionierii, o sectă bine organizată în jurul unui Lider, un bărbat de cincizeci de ani, cu apariții extrem de rare în public, la conferințe la care era păzit în permanență de o gardă personală, formată din doi luptători profesioniști. Fără a bănui ce au de gând cele două doamane, Ayumi pornește și ea o anchetă, pe cont propriu, și deranjează cu întrebări indiscrete niște personaje puternice, care se simt agasate de insistența polițistei.

„Cei care generează totul pot să-și raționalizeze faptele cu o logică potrivită și chiar să le uite. Pot să-și ferească ochii de la lucrurile pe care nu vor să le vadă. Dar victimile nu pot uita. Și nu-și pot abate privirea. Amintirile lor se transmit de la părinți la copii. Lumea nu este decât o luptă nesfârșită între amintirile unor tabere opuse.” (Haruki Murakami, 1Q84, p.422)

Magda Lungu, 05 februarie 2022

(continuarea în vol.II ...)

Haruki Murakami– 1Q84

Editura Polirom, 2020, vol. I-II-III, 448-392-488 pagini

Traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina și Florin Oprina

Colecția TOP 10+ ⊰

1 » ... »

100 » ... »

200 » ... »

300 » ... »

400 » ... »

500 » ... »

600

Tweet

Haruki Murakami

⧫ La sud de graniță, la vest de soare

Familist convins, inteligent, muncitor și încă tânăr la cei treizeci și șase de ani împliniți, proprietarul unui bar de Tokyo și-a mai deschis o locație. Timp de vreo zece după ce articolul cu numele și fotografia sa a apărut în presa locală, omul de afaceri a fost vizitat de o mulțime de prieteni și cunoștințe, iar după vreo lună, când valul curioșilor s-a mai rărit, în jazz-barul său select a intrat o femeie singură, elegantă și atât de frumoasă, încât ar fi putut fi actriță sau model. Foști colegi de bancă și prieteni buni în copilărie, despărțiți pentru că familia băiatului s-a mutat într-un alt cartier al orașului, Hajime și Shimamoto încearcă să recupereze timpul pierdut, cu riscul de a distruge prezentul. Disperată și parcă imposibil de oprit, povestea de dragoste a celor doi tineri este o lecție pe care viața le-o oferă pentru a înțelege amândoi, că destinul unui om se poate schimba, în bine sau în rău, în funcție de alegerile făcute.

Născut într-un orășel liniștit, într-o casă veche, construită înainte de război, într-o familie modestă și fără mari pretenții de la singurul lor copil, Hajime a cunoscut-o pe Shimamoto la școală, la sfârșitul clasei a cincea. Colegi de bancă, vecini de cartier și amândoi singuri la părinți, cei doi copii s-au împrietenit de îndată pentru că învățau la fel de bine și aveau o mulțime de subiecte despre care puteau discuta. Pentru că s-a îmbolnăvit de poliomelită imediat după naștere, Shimamoto își târa puțin piciorul stâng și cu toate că nu se văita niciodată, handicapul fizic a împiedicat-o să participe la excursiile organizate de școală, la dans sau la diferite sporturi după care elevii de gimnaziu se dădeau în vânt. Singura ei bucurie erau plimbările în parc, împreună cu Hajime, pe care nu-l deranjau popasurile dese, pe câte-o bancă de pe care uitau să se mai ridice, încântați de peisaj sau prinși într-o discuție animată.

În câteva luni, Hajime și Shimamoto au ajuns să își petreacă foarte mult timp împreună, iar din prietenia lor copilărească a început să înmugurească prima atingere, primul sărut și poate că ar fi continuat cu ceva mai profund dacă Hajime nu s-ar fi mutat în alt cartier, după terminarea școlii primare. La distanță de doar două stații de tren de Shimamoto, dar speriat că ar putea fi întrebat de părinții fetei ce caută la ușa casei lor, Hajime a mai vizitat-o de câteva ori pe fosta lui colegă, după care a încetat să o mai caute. Anii au trecut, adolescenții au crescut, tinerii și-au căutat pereche potrivită, s-au îndrăgostit, au rănit sau au fost răniți de câte cineva, au iubit, s-au despărțit și au iubit din nou, și s-au căutat printre oameni, fără să se găsească. O singură dată, după ce a terminat facultatea și s-a angajat la o editură, când împlinise deja douăzeci și opt de ani, pe o stradă din cartierul Shibuya,Tokyo, Hajime a văzut în mulțime, o femeie care își târa piciorul exact ca Shimamoto.

Fără a sta pe gânduri, tânărul a urmărit-o de la distanță, până când un bărbat apărut de nicăieri, în jur de patruzeci și cinci de ani, l-a forțat să intre într-o cofetărie și i-a oferit un plic alb, cumpărându-i tăcerea pentru ciudata întâmplare. Uimit de suma primită fără să fi făcut nimic în schimb, Hajime a luat plicul, l-a aruncat într-un sertar al biroului și nu l-a mai deschis niciodată. Peste doi ani, a cunoscut-o pe Yukiko, s-a căsătorit, iar după alte șase luni, proaspătul socru l-a ajutat să-și schimbe locul de muncă și să devină, din angajat la o editură, un tânăr proprietar al unui jazz-bar elegant. Inteligent și inventiv, cu un talent deosebit în a găsi oameni pasionați de munca lor, Hajime a făcut din bar un loc discret de întâlnire pentru oamenii de afaceri și o oază de relaxare pentru clienții doritori de meniuri selecte și de muzică bună. La treizeci și șase de ani și cu un profit uriaș, și-a mai deschis un bar, iar tam-tam-ul din ziarele locale l-a ajutat să devină cunoscut în câteva zile întregului oraș.

Ocupat până peste cap cu cele două baruri, cu interviuri, cu viața de familie și cu vizitele fostelor cunoștințe apărute în urma articolelor publicate de presa scrisă, Hajime a avut totuși timp să se gândească la Shimamoto, fosta lui prietenă din copilărie, care n-a dat niciun semn de viață în atâta amar de ani. Ca și cum i-ar fi auzit gândul, la o lună după ce vuietul presei a răscolit tot trecutul, Shimamoto a intrat pe ușa jazz-barului, s-a așezat la o masă și a așteptat momentul potrivit să-i poată vorbi. Șocat de apariția miraculoasă a fostei lui prietene din copilărie, Hajime va fi și mai uimit de dorința tinerei de a o însoți într-o excursie de o zi, în mijlocul iernii, pe malul unui râu, departe de Tokyo și de Yukiko, soția lui drăgălașă, care nici n-a bănuit cât de aproape a fost de o despărțire dureroasă.

Vrăjit de superba Shimamoto, o femeie cu un trecut despre care nu voia să vorbească, contrariat de aparițiile și de disparițiile ei misterioase și îndrăgostit până peste cap de o iluzie, Hajime va fi la un pas de a-și pierde mințile și de a renunța la familie și la afacere. După ce a stârnit furtuna în sufletul lui Hajime și i-a întors viața pe dos, Shimamoto îl va iubi o zi și o noapte, apoi va dispărea pentru totdeauna, împreună cu toate amintirile comune, reale sau ireale, care i-au chinuit pe amândoi atâta amar de ani. În prag de divorț, certat cu tatăl soției din cauza unor afaceri ilegale și fără niciun prieten care să îl ajute să ia o decizie, Hajime va renunța să mai fugărească himere și va reveni pe pământ, încet-încet, din ce în ce mai convins că este un om matur, vindecat de trecut, mulțumit de prezent și capabil să hotărască ce este bine pentru el, familie și cei patruzeci și cinci de angajați.

Un roman despre viață, moarte și renunțări, despre cum se simte iubirea la vârste diferite, și despre cât de mult contează gesturile mici și fiecare decizie în parte, oricât ar fi ea de importantă sau de banală. O poveste fascinantă, însoțită de acordurile melodiei lui Nat King Cole, „South of de Border” / „La sud de graniță”, țesută în jurul unei legende, isteria siberiană, o boală care te lasă fără gânduri și care te îndeamnă să mergi zi de zi către apus, fără să bei sau să mănânci, de parcă ai fi nebun, până te prăbușești și mori.

„Nu știu cât sunt de fericit, dar știu cel puțin că nu sunt nefericit și nu sunt singur. Am tăcut puțin și apoi am adăugat: Există însă momente când îmi dau seama că cele mai fericite clipe din viața mea au fost cele petrecute cu tine, în camera de zi, când ascultam muzică.” (Haruki Murakami, La sud de graniță, la vest de soare, p.109)

Magda Lungu, 22 septembrie 2019

Haruki Murakami – La sud de graniță, la vest de soare

Editura Polirom, 2014, 248 pagini

Traducere din limba japoneză de Angela Hondri

Colecția TOP 10+ ⊰

1 » ... »

100 » ... »

200 » ... »

300 » ... »

400 » ... »

500 » ... »

600

Tweet

Haruki Murakami

⧫ Iubita mea, Sputnik

Trezit din somn, în miez de noapte, de un telefon primit din insulele grecești care l-a anunțat că fosta sa colegă de facultate a dispărut fără urmă, profesorulul K pornește pe urmele prietenei sale. Romantică incurabilă și neștiutoare, Sumire plecase într-o excursie prin țările Europei împreună cu noua sa patroană, Miu, pe care o cunoscuse la o nuntă și de care se îndrăgostise fulgerător. Știind că Sumire nu ar fi renunțat niciodată la prima iubire, profesorul încearcă se dezlege misterul dispariției, dar câteva întâmplări stranii și inexplicabile îl poartă către o lume paralelă în care accesul nu-i este, deocamdată, permis

Cu doi ani mare decât Sumire și coleg cu ea la secția de literatură a unei facultăți particulare foarte la modă din Tokio, K s-a îndrăgostit de fata veselă, vorbăreață, aiurită și fumătoare după ce el a absolvit facultatea, iar ea a renunțat la cursuri, dorindu-și să devină scriitoare. La fel de pasionați de cărțile vechi sau rare, cei doi tineri au început să se vadă mai des, să discute despre absolut orice, să citească cu mare plăcere o zi întreagă într-o bibliotecă sau să scotocească anticariatele din oraș. Născut în Tokio, în cartierul Suginami, dar crescut în orașul Tsudanua, din prefectura Chiba, K mai avea o soră care preferase Dreptul în loc să stea să citească romane. Cu o mamă care iubea din tot sufletul poezia tradițională, publica versuri și participa la recitaluri, și un tată inginer într-un laborator de cercetări al unei companii de produse alimentare, K n-a avut nicio opreliște din partea părinților atunci când le-a spus că-și dorește să dea examen la o facultate umanistă și să locuiască singur, într-o cămăruță închiriată.

Orfană de mamă de la doi ani, Sumire a fost crescută de tatăl ei în Chigasaki, într-o casă aproape de țărmul mării. Medic stomatolog de profesie și un bărbat excepțional de frumos, tatăl lui Sumire s-a recăsătorit când fetița a împlinit șase ani, iar doi ani mai târziu i s-a născut un fiu. Foarte îndrăgită de mama vitegă, Sumire a câștigat un aliat care nu a certat-o când a renunțat la facultate, dimpotrivă, a insistat și l-a convins pe medicul stomatolog să-i dea o sumă de bani, periodic, până la împlinirea vârstei de douăcezu și opt de ani. Eliberată astfel de grijile zilei de mâine, tânăra a început să scrie și să se întâlnească din ce în ce mai des cu K până când a cunoscut-o pe Miu. Invitate de gazdă la același banchet nupțial, Miu și Sumire și-au încrucișat privirile atunci când medicul stomatolog și-a făcut apariția. Plăcut impresionată de spontaneitatea lui Sumire, Miu i-a oferit un loc de muncă la firma ei de importuri. Mai mult din curiozitate decât din nevoia unei slujbe plătite, Sumire a acceptat să lucreze ca secretară mai ales că Miu i-a oferit șansa de a învăța două limbi străine, italiana și engleza.

Isteață și muncitoare, Sumire s-a adaptat rapid cerințelor patroanei și drept răsplată, a fost invitată într-o excursie în doi, în Italia, apoi în Grecia. Îndrăgostită fulgerător din seara banchetului de femeia cu șaptesprezece ani mai mare, Sumire a încercat să-i spună prietenului ei, profesorul, că simte ceva care o tulbură, dar tânărul, neplăcut surprins ca orice bărbat refuzat, a evitat subiectul. Abia în noaptea în care a sunat telefonul și a aflat de la Miu că Sumire a dispărut ca un fum, K a început să pună lucrurile cap la cap. Fără a sta prea mult pe gânduri, mai ales că era în vacanța de vară, profesorul a plecat imediat în insulele grecești, disperat să afle toate amănuntele poveștii de dragoste pe care nu a avut răbdare să le asculte. Născută într-o familie înstărită și educată la o școală de maici, Miu a avut de mică înclinații artistice. Talentată la pian, după terminarea școlii a început să studieze muzica și să cânte, dar oricât de mult se străduia, simțea că îi lipsește ceva.

Într-o vacanță de vară, invitată de tatăl său să-l însoțească într-un orășel elvețian de la granița cu Franța a avut o experiență atât de neplăcută și de stranie, încât a albit pe loc, a renunțat la pian și la orice fel de apropiere intimă cu o altă persoană, femeie sau bărbat. Căsătorită cu un bun prieten din copilărie care nu a forțat nimic, ci a acceptat să fie doar prieten, nu și iubitul femeii cu care urma să-și împartă viața, Miu și-ar fi dorit să împărtășească sentimentele lui Sumire, numai că în timp ce mintea și sufletul tânjeau după apropiere și tandrețe, corpul traumatizat de amintirea vacanței elvețiene le refuza cu încăpățânare. Din ce mai insistentă, apoi, după o discuție lămuritoare, supărată că nu va putea fi niciodată iubita lui Miu, Sumire a dispărut de parcă s-ar fi evaporat, lăsând în urmă cel puțin doi oameni năuciți și mult mai singuri decât atunci când Sumire le umplea viața cu veselia și poveștile ei.

Scurt, dens și intens, Iubita mea, Sputnik este romanul singurătății pentru că cele trei personaje peincipale, Miu, K și Sumire, deși au fost înconjurate de prieteni sau familie, cu care ar fi putut să dezvolte, în timp, o relație de prietenie sau de iubire, au ales să se îndepărteze de cei apropiați. Miu se dezvoltă normal până la vârsta de șaptesprezece ani după care are o experiență stranie și neplăcută, care o marchează pe viață, transformând-o într-o femeie care respinge intimitatea. K este pasionat de literatură și, refuzat de Sumire, deși are aventuri pasagere cu alte femei, nu-și dorește o parteneră constant. Iar Sumire, îndrăgostită de o femeie cu șaisprezece ani mai mare, refuză să înțeleagă că nu poate fi împreună cu Miu și renunță la lumea pământeană, încercând să-și întâlnească iubita într-o altă dimensiune. Sunt foarte interesant de urmărit, de-a lungul romanului, pasajele în care autorul, prin vocea celor trei personaje, vorbește de singurătate și refuzul celor din jur de a înțelege fiecare om este unic și liber să aleagă dacă-și dorește sau nu să își împartă viața cu altcineva.

„Indiferent de ce este vorba, întotdeauna lucrurile cele mai folositoare și pe care le ținem minte cel mai bine sunt cele pe care le-am aflat din propria noastră experiență, plătind noi înșine, și nu cele învățate din cărți.” (Haruki Murakami, Iubita mea, Sputnik, p.57)

Magda Lungu, 14 septembrie 2019

Haruki Murakami – Iubita mea, Sputnik

Editura Polirom, 2014, 256 pagini

Traducere din limba japoneză de Andreea Sion

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM

1 » ... »

100 » ... »

200 » ... »

300 » ... »

400 » ... »

500 » ... »

600 » ... »

Tweet

Haruki Murakami

⧫ Cronica păsării-arc

Roman al vindecărilor rănilor provocate de realitate prin multiple evadări în fantastic, Cronica păsării-arc este o carte specială din mai multe puncte de vedere. Toru Okada, un tânăr din Tokio, căsătorit de câțiva ani cu nepoata unui oficial guvernamental de rang înalt, rămâne fără serviciu și, de comun acord cu soția, rămâne acasă și preia toate treburile casnice. Kumiko, femeia carieristă, care muncește de dimineață până seara și aduce bani în casă, pare să fie mulțumită de schimbul de roluri, dar de fapt, își dorește de la soțul ei altceva. Ancorat în rutina zilnică, Toru Okada se complace în banal până când motanul familiei dispare de acasă. Pornit în căutarea pisicii, Toru Okada întâlnește tot felul de personaje, care de care mai ciudate, și se trezește prins în vârtejul unor evenimente fantastice, care se suprapun pentru realitatea de zi cu zi. Atunci când îi dipare și soția, totul o ia razna.

Redactor la o revistă naturistă și colaborator, când și când, pe la revistele prietenilor, Kumiko a primit senină vestea că soțul ei, Toru Okada, vrea să demisioneze și să rămână acasă până ce-și va găsi alt loc de muncă. Căsătoriți de șase ani și fără copii, cei doi tineri trăiau într-o casă închiriată, aflată într-un cartier mărginaș din Tokio, duceau o viață modestă și aveau mare grijă de un motan mare, maro tărcat, botezat Noboru Wataya după numele fratelui soției. Cu nouă ani mai mare decât Kumiko, fratele Noboru Wataya, primul născut într-o familie cu ambiții politice, a avut cei mai buni profesori particulari, a absolvit cel mai bun liceu, a intrat la renumita Todai, a terminat facultatea cu cea mai mare medie, a făcut masteratul la Yale, s-a căsătorit, a divorțat după doi ani, după care s-a întors acasă, în Tokio, fiind primit cu brațele deschise de părinți deși sora mai mică îl considera un om straniu, iar Toru Okada, un nesuferit. La treizeci și patru de ani, Noboru Wataya a publicat o carte de economie, iar în trei ani a ajuns atât de cunoscut, încât a devenit și mai arogant decât fusese la prima întânire cu viitorul cumnat.

Crescută de bunica Niigata de la vârsta de trei la șase ani, Kumiko s-a simțit o străină atunci când părinții au adus-o acasă. Prea mică pentru a înțelege ce i se întâmplă, a devenit o taciturnă chiar și atunci când părinții sau fratele mai mare încercau să se apropie de ea, întrebând-o cum e la școală sau dacă și-a făcut alți prieteni. Singura de care s-a apropiat cât de cât a fost sora cu cinci ani mai mare, care a murit intoxicată la un an după ce micuța s-a întors în Tokio. Singuratică și dificilă, Kumiko s-a retras din lumea reală în cea a cărților și revistelor literare până când l-a cunoscut pe Toru, primul bărbat din viața ei, cu care s-a căsătorit după ce a terminat facultatea, împotriva dorinței părinților și a fratelui mai mare. După doi ani, Kumiko a rămas însărcinată, dar n-a păstrat copilul, ascunzându-i soțului adevăratul motiv pentru care nu și-a dorit să devină mamă. Liniștit și nepretențios, Toru Okada a fost de acord cu avortul soției la fel cum, câțiva ani mai târziu, a fost de acord să primească în casă un motan destul măricel, găsit de Kumiko pe stradă. La o săptămână după dispariția motanului, Toru pornește în căutarea pisicii, își schimbă numele în domnul Pasăre-arc, dă frâu liber imaginației, își lasă gândurile să zboare și întâlnește două surori bizare, un veteran marcat de ororile războiului și o adolescentă excentrică, care, fie îl provoacă să se cunoască pe sine, fie așteaptă momentul potrivit pentru a-și depăna poveștilor lor stranii.

Malta Kano, femeia care vorbește cu oamenii despre părțile corpului, îi ascultă și le dă sfaturi gratis, și Creta Kano, sora cu cinci ani mai mică, au fost crescute destul de strict și educate cumpătat, făr răsfățuri exagerate și bucurându-se de libertatea de a urma sau nu o facultate. Înzestrată din naștere cu puteri paranormale, Malta Kano a colindat Europa și America de Nord după terminarea liceului, dar a păstrat legătura cu sora mai mică, povestindu-i în scrisori despre oamenii întâlniți în cale și toate lucrurile extraordinare care i s-au întâmplat. Bolnăvicioasă și suferind îngrozitor de dureri fizice diverse, Creta Kano a încercat la douăzeci de ani să se sinucidă aruncându-se de pe un pod cu mașina fratelui mai mare, dar tentiva a eșuat, iar după ce coasta ruptă s-a vindecat, a constatat, cu stupoare, că toate durerile fizice care au adus-o în pragul disperării au dispărut de parcă nici n-ar fi existat. Apărute din neant după dispariția motanului, cele două surori bizare, dintre care una este prostituată spirituală se strecoară pe nesimțite în viața lui Toru Okada, exact la fel cum procedează și adolescenta de șaisprezece ani Mai Kasahara, pasionată de perucile lucrate manual, și fostul veteranul de război Mamiya, locotenent în rezervă.

Deși din ce în ce mai năucit de poveștile de viață ale ciudatelor personaje, Toru Okada se vede pus în situația de a mai face față și dispariției misterioase a soției, care îi lasă un bilet aiuritor și îi dă de înțeles că este prizonieră în casa fratelui mai mare, ajuns între timp un politician renumit, deși bolnav psihic, dispus să facă orice pentru a-și convinge cumnatul să vândă o casă bântuită, cumpărată de acesta cu banii oferiți de o creatoare de modă, altă femeie stranie, cu o poveste de viață la fel de incredibilă ca și a celorlalte personaje. Convins că soția nu l-ar fi părăsit niciodată, Toru Okada o caută în disperare în timp ce se luptă cu înverșunare să traseze o graniță între imaginația care îi joacă feste și teribila realitate. Din ce în ce mai neliniștit în propria sa casă, unde primește telefoane ciudate și vizite neanunțate, Toru se refugiază pentru a-și aduna gândurile într-o fântână adâncă și secată, în care are fel de fel de revelații, care îi dezvăluie, într-un final, motivul pentru care Kumiko a fugit de acasă. Halucinantă din cauza numărului mare de personaje și a rapidității cu care se perindă evenimentele, Cronica păsării-arc este un deliciu atât prin regalul muzical oferit de autor pe măsură ce înaintăm în poveste, cât și prin măiestria acestuia de a transforma o întâmplare aparent banală într-o aventură pe cinste, cu un deznodământ fascinant.

„Pasărea-arc există cu adevărat, cu toate că nu am văzut-o niciodată, dar i-am auzit vocea. Pasărea-arc poposește pe creanga unui copac din zonă și răsucește arcul lumii, anunțându-și gestul printr-un sunet aparte.” (p.397)

Magda Lungu, 12 iulie 2019

Haruki Murakami – Cronica păsării-arc

Editura Polirom, 2014, 816 pagini

Traducere din limba japoneză de Angela Hondru

Colecția TOP 10+ ⊰

1 » ... »

100 » ... »

200 » ... »

300 » ... »

400 » ... »

500 » ... »

600

Tweet