⧫ La sud de graniță, la vest de soare
Familist convins, inteligent, muncitor și încă tânăr la cei treizeci și șase de ani împliniți, proprietarul unui bar de Tokyo și-a mai deschis o locație. Timp de vreo zece după ce articolul cu numele și fotografia sa a apărut în presa locală, omul de afaceri a fost vizitat de o mulțime de prieteni și cunoștințe, iar după vreo lună, când valul curioșilor s-a mai rărit, în jazz-barul său select a intrat o femeie singură, elegantă și atât de frumoasă, încât ar fi putut fi actriță sau model. Foști colegi de bancă și prieteni buni în copilărie, despărțiți pentru că familia băiatului s-a mutat într-un alt cartier al orașului, Hajime și Shimamoto încearcă să recupereze timpul pierdut, cu riscul de a distruge prezentul. Disperată și parcă imposibil de oprit, povestea de dragoste a celor doi tineri este o lecție pe care viața le-o oferă pentru a înțelege amândoi, că destinul unui om se poate schimba, în bine sau în rău, în funcție de alegerile făcute.
Născut într-un orășel liniștit, într-o casă veche, construită înainte de război, într-o familie modestă și fără mari pretenții de la singurul lor copil, Hajime a cunoscut-o pe Shimamoto la școală, la sfârșitul clasei a cincea. Colegi de bancă, vecini de cartier și amândoi singuri la părinți, cei doi copii s-au împrietenit de îndată pentru că învățau la fel de bine și aveau o mulțime de subiecte despre care puteau discuta. Pentru că s-a îmbolnăvit de poliomelită imediat după naștere, Shimamoto își târa puțin piciorul stâng și cu toate că nu se văita niciodată, handicapul fizic a împiedicat-o să participe la excursiile organizate de școală, la dans sau la diferite sporturi după care elevii de gimnaziu se dădeau în vânt. Singura ei bucurie erau plimbările în parc, împreună cu Hajime, pe care nu-l deranjau popasurile dese, pe câte-o bancă de pe care uitau să se mai ridice, încântați de peisaj sau prinși într-o discuție animată.
În câteva luni, Hajime și Shimamoto au ajuns să își petreacă foarte mult timp împreună, iar din prietenia lor copilărească a început să înmugurească prima atingere, primul sărut și poate că ar fi continuat cu ceva mai profund dacă Hajime nu s-ar fi mutat în alt cartier, după terminarea școlii primare. La distanță de doar două stații de tren de Shimamoto, dar speriat că ar putea fi întrebat de părinții fetei ce caută la ușa casei lor, Hajime a mai vizitat-o de câteva ori pe fosta lui colegă, după care a încetat să o mai caute. Anii au trecut, adolescenții au crescut, tinerii și-au căutat pereche potrivită, s-au îndrăgostit, au rănit sau au fost răniți de câte cineva, au iubit, s-au despărțit și au iubit din nou, și s-au căutat printre oameni, fără să se găsească. O singură dată, după ce a terminat facultatea și s-a angajat la o editură, când împlinise deja douăzeci și opt de ani, pe o stradă din cartierul Shibuya,Tokyo, Hajime a văzut în mulțime, o femeie care își târa piciorul exact ca Shimamoto.
Fără a sta pe gânduri, tânărul a urmărit-o de la distanță, până când un bărbat apărut de nicăieri, în jur de patruzeci și cinci de ani, l-a forțat să intre într-o cofetărie și i-a oferit un plic alb, cumpărându-i tăcerea pentru ciudata întâmplare. Uimit de suma primită fără să fi făcut nimic în schimb, Hajime a luat plicul, l-a aruncat într-un sertar al biroului și nu l-a mai deschis niciodată. Peste doi ani, a cunoscut-o pe Yukiko, s-a căsătorit, iar după alte șase luni, proaspătul socru l-a ajutat să-și schimbe locul de muncă și să devină, din angajat la o editură, un tânăr proprietar al unui jazz-bar elegant. Inteligent și inventiv, cu un talent deosebit în a găsi oameni pasionați de munca lor, Hajime a făcut din bar un loc discret de întâlnire pentru oamenii de afaceri și o oază de relaxare pentru clienții doritori de meniuri selecte și de muzică bună. La treizeci și șase de ani și cu un profit uriaș, și-a mai deschis un bar, iar tam-tam-ul din ziarele locale l-a ajutat să devină cunoscut în câteva zile întregului oraș.
Ocupat până peste cap cu cele două baruri, cu interviuri, cu viața de familie și cu vizitele fostelor cunoștințe apărute în urma articolelor publicate de presa scrisă, Hajime a avut totuși timp să se gândească la Shimamoto, fosta lui prietenă din copilărie, care n-a dat niciun semn de viață în atâta amar de ani. Ca și cum i-ar fi auzit gândul, la o lună după ce vuietul presei a răscolit tot trecutul, Shimamoto a intrat pe ușa jazz-barului, s-a așezat la o masă și a așteptat momentul potrivit să-i poată vorbi. Șocat de apariția miraculoasă a fostei lui prietene din copilărie, Hajime va fi și mai uimit de dorința tinerei de a o însoți într-o excursie de o zi, în mijlocul iernii, pe malul unui râu, departe de Tokyo și de Yukiko, soția lui drăgălașă, care nici n-a bănuit cât de aproape a fost de o despărțire dureroasă.
Vrăjit de superba Shimamoto, o femeie cu un trecut despre care nu voia să vorbească, contrariat de aparițiile și de disparițiile ei misterioase și îndrăgostit până peste cap de o iluzie, Hajime va fi la un pas de a-și pierde mințile și de a renunța la familie și la afacere. După ce a stârnit furtuna în sufletul lui Hajime și i-a întors viața pe dos, Shimamoto îl va iubi o zi și o noapte, apoi va dispărea pentru totdeauna, împreună cu toate amintirile comune, reale sau ireale, care i-au chinuit pe amândoi atâta amar de ani. În prag de divorț, certat cu tatăl soției din cauza unor afaceri ilegale și fără niciun prieten care să îl ajute să ia o decizie, Hajime va renunța să mai fugărească himere și va reveni pe pământ, încet-încet, din ce în ce mai convins că este un om matur, vindecat de trecut, mulțumit de prezent și capabil să hotărască ce este bine pentru el, familie și cei patruzeci și cinci de angajați.
Un roman despre viață, moarte și renunțări, despre cum se simte iubirea la vârste diferite, și despre cât de mult contează gesturile mici și fiecare decizie în parte, oricât ar fi ea de importantă sau de banală. O poveste fascinantă, însoțită de acordurile melodiei lui Nat King Cole, „South of de Border” / „La sud de graniță”, țesută în jurul unei legende, isteria siberiană, o boală care te lasă fără gânduri și care te îndeamnă să mergi zi de zi către apus, fără să bei sau să mănânci, de parcă ai fi nebun, până te prăbușești și mori.
„Nu știu cât sunt de fericit, dar știu cel puțin că nu sunt nefericit și nu sunt singur. Am tăcut puțin și apoi am adăugat: Există însă momente când îmi dau seama că cele mai fericite clipe din viața mea au fost cele petrecute cu tine, în camera de zi, când ascultam muzică.” (Haruki Murakami, La sud de graniță, la vest de soare, p.109)
Magda Lungu, 22 septembrie 2019
Haruki Murakami – La sud de graniță, la vest de soare
Editura Polirom, 2014, 248 pagini
Traducere din limba japoneză de Angela Hondri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu