⧫ Saludos
Într-un mic bistro de pe Rue de la Huchette, Paris, un fotograf străin a intrat în vorbă cu un necunoscut care abia aștepta pe cineva dornic să îl asculte, iar când l-a găsit, a început să-și depene amintirile. Sey Mondy, Marele Călător sau Ultimul Pribeag Adevărat, renunțase în urmă cu treizeci de ani la Facultatea de Filosofie din Sorbona pentru a se înscrie, împreună cu alți optsprezece tineri, în concursul TARDIF GLOBE-TROTTER. Organizat de o societate filantropică, concursul consta într-o călătorie nebunească în jurul Pământului, în care nu primul, ci ultimul sosit câștiga marele premiu, de un milion de dolari. Uimit de ciudățenia concursului și sedus, din prima clipă, de pățaniile misteriosului Sey Mondy, fotograful va reveni în micul bistro, seară de seară, și va asculta o poveste atât de uluitoare, încât se va întreba dacă este adevărată sau inventată.
Student în ultimul an, sportiv și recuziter într-un circ ambulant, Sey Mondey a renunțat la toate când a aflat de concurs, de premiu și de călătoria pe care urma să o facă împreună cu fratele mai mic și alți șaptesprezece tineri săraci, dar îndrăzneți. A pornit la drum din Paris, la pas, de unul singur, fără provizii, cu bani puțini, iar prima oprire a fost în Marsilia. Acolo, pe faleza orașului port, Sey a realizat că, deși intrase într-un joc periculos, se număra printre puținii muritori privilegiați să străbată planeta pe uscat, pe apă sau în zbor, de atât de multe ori încât să ajungă ultimul și să poată fi declarat câștigătorul concursului.
În primii zece ani, Sey a traversat Franța, Spania, oceanul, șase state federale din America, apoi Mexicul, Venezuela, Columbia și Brazilia, s-a îndrăgostit de o dansatoare de flamenco, a fost perechea unei femei dintr-un trib din jungla amazoniană și a descoperit cuvântul Saludos, ceva între salut și reverență, o stare de spirit pe care a socotit-o potrivită pentru călătoria lui absurdă, nebunească, dar în care a învățat mult mai multe decât orice alt om în întreaga lui viață. După zece ani în care a ocolit Pământul, în zig-zag, o singură dată și a călătorit cu zeci de vapoare, avioane, cai, elefanți, cămile sau cu rișca, atunci când nu-l mai țineau picioarele, Sey Modey a fost tentat să se retragă din concurs, dar un nu știu ce la împins de la spate să meargă mai departe.
După alți zece ani de concurs, numărul concurenților a început să scadă treptat, fie au pierit, fie au abandonat, iar după încă zece, din cei nouăsprezece temerari care au pornit la drum au rămas doar doi: Sey Mondy Pribeagul și Magirus, umbra călătoare, adversarul invizibil cu care nu s-a întâlnit niciodată, dar despre care știa că există și că așteaptă bine-mersi, într-un loc liniștit, ca Sey să apară în fața comisiei și să anunțe că a încheiat călătoria. Peste 80 de zile de la sosirea lui Sey, Magirus urma să iasă din locul în care stătea ascuns și, fiind ultimul ajuns la punctul de final, să culeagă laurii și să câștige uriașul premiul.
Deși captivat de aventurile incredibilei călătorii, povestite de Sey Modey cu un farmec aparte, fotograful francez va avea, când și când, senzația că ascultă o ficțiune, invenția unei minți lucide, extrem de creative, dar care dorește să-l conducă, printr-un labirint de țări, oameni și întâmplări, într-un anume loc. Sau să-i inducă acea stare de Saludos, ceva între salut și reverență, armonia deplină cu mediu. Ca o confirmare, moartea lui Sey Mondy și descoperirea că Pribeagul n-a fost plecat nicăieri, ci doar a inventat concursul, călătoria și aventurile, în loc să-l șocheze pe fotograful francez, îi provoacă o revelație:În schimb, văd tot mai mulți indivizi care seamănă cu mine. Și ei își dau seama de asta, pentru că mă privesc mirați.
Dincolo de povestea nemaipomenită a Călătorului, pe care n-o lași din mână pentru că știi că unei întâmplări nemaipomenite nu are cum să-i urmeze decât una și mai ști, romanul mi-a amintit de dragul de Jules Verne și ale lui romane științifico-fantastice pe care le-am adorat și le-am devorat în copilărie. Cu o singură diferență: oricât de fantastice erau acele personaje, povestea lor părea reală. Varianta de final aleasă de Alexandru Ecovoiu, de ficțiune în ficțiune, este bulversantă pentru un cititor care intră cu totul în poveste, chiar dacă este avertizat, încă de la primele pagini, că Sey nu vorbea; retrăia sau inventa. Nu are importanță. (p.10). Ba are importanță. În orice roman, de aventuri, polițist, science-fiction, de dragoste etc. cititorul speră la un final, fericit sau nefericit, dar clar să fie și care exclude orice interpretare. Joaca de-a literatura, aplaudată de critica literară, este riscantă vis a vis de anumiți cititori, dar, vorba cântecului: nu riști, nu câștigi.
„Mă aflam într-o țară străină, la două noaptea, într-o cîrciumă, c-un necunoscut despre care știam că omorîse un om și care-mi spunea senin că ar fi ras și zece, dacă aceștia s-ar fi abătut asupra cetei lui de liliputani.” (Alexandru Ecovoiu, Saludos, p.135)
Magda Lungu, 21 septembrie 2019
Alexandru Ecovoiu – Saludos
1996 - Premiul Uniunii Scriitorilor din România
1998 - Premiul revistei Observator, München
Editura Polirom, 2014, 204 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu