John Fowles

⧫ Mantisa

Ajuns în pragul nebuniei din cauza drogurilor și a lipsei de inspirație, scriitorul Miles Green apelează la o metodă de tratament nouă și neconvențională: terapia sexuală. Paradoxală și controversată, terapia aleasă de Miles Green este prilejul ideal pentru John Fowles de a analiza legătura dintre scriitor și personajele operelor sale.

Somnolent, amnezic și bulversat, scriitorul se trezește într-o dimineață pe un pat de spital sub privirele atente ale neurologului dr. A. Delfie și ale tinerei infirmiere Cory, ambele dispuse să folosească cele mai eficiente mijloace medicale care le stau în putință pentru a vindeca un pacient suferind de pierderi de memorie. Spre surprinderea scriitorului, cele două profesioniste scapă repede de haine și îl încurajează să le atingă trupurile goale, unul alb, iar celălalt arămiu, gesticulând, vorbind între ele și analizându-i reacțiile de parcă toți trei ar fi fost undeva, la o cabană sau la o petrecere, nicidecum într-un spital privat. Uluit și încordat în primă fază, pacientul descoperă pas cu pas că trupul său amorțit începe să se relaxeze, apoi să reacționeze, și că memoria lui beteagă îi transmite semnale vagi sub forma unor imagini șterse, fără prea multe detalii.

Suprastimulat de tânăra infirmieră bine intenționată, dar lipsită de experiență, după ședința de tratament erotic pacientul vede intrând în camera de spital un Doppelganger satanic, geamăna doctoriței Delfie, o apariție cu un chip identic, dar cu cinci ani mai tânăr, cu pielea aurie ca mierea irizată de căldură și unghii lungi, negre, îmbrăcată în alb și cu o liră în mână. Obișnuită de patru mii de ani, de când viețuia pe acest pământ, cu ciudățeniile scriitorilor, zeița-personaj din Delfi i se plânge scriitorului Miles Green de enervantul obicei al autorilor de a atribui personajelor feminine roluri domestice, inspiraționale sau decorative, nesemnificative și neinteresante dacă e să le comparăm cu trăsăturile de caracter bine conturate și cu menirea personajelor masculine. Nedumerit și intrigat de nemulțumirile zeiței Erato, scriitorul o provoacă la un dialog despre însușirile fundamentale ale celor două sexe și relațiile pline de neînțelegeri sau confuzii dintre bărbați și femei.

Încântat în urma discuției cu Erato de parcă ar fi încheiat o afacere excelentă, scriitorul-pacient are impresia că s-a vindecat de lipsa de inspirație și vrea să părăsească spitalul doar că nu are pe unde pentru că, între timp, ușa salonului a fost înlocuită cu un perete cenușiu. Deși se simte pregătit pentru următorul roman, Pe muntele Athos, disperat din cauza dispariției ușii, Miles Green își pierde din nou cunoștința și este readus în simțiri de doctorița Delfie, metamorfozată în medic de această dată, care reia discuția cu diferențele dintre cele două sexe și nedreptățirea de către scriitori a personajelor feminine. Între visare și scurte momente de luciditate, scriitorul-pacient analizează drumul pe care îl parcurg personajele ambelor sexe de-a lungul unei opere literare și încearcă să intre în papucii cititorului care, intersant sau dezinteresat de critica literară, rezonează cu proza sau cu poezia din perspectiva personajelor care îi plac sau cu care se identifică.

Destul de ciudățel și lipsit efervescența celor două romane care l-au făcut celebru, Colecționarul sau Magicianul, Mantisa lui John Fowles oscilează între amuzamentul involuntar stârnit de tachinările dintre Miles Green și doctorița Delfie și seriozitatea discuțiilor filosofice dintre scriitor și muză-personaj, cu trimiteri la eternul conflic dintre literatura modernă și cea clasică. Unui cititor nefamiliarizat cu zbuciumul unui scriitor cuprins de febra conceperii unei opere literare, acest roman îi poate trezi interesul pentru ce se află în spatele cortinei sau nici măcar atât pentru că întreaga poveste, deși originală, este alambicată și pe alocuri forțată, artificială.

„Ieșim, părăsim spitalul, traversăm curtea, ne oprim în stradă. Suntem doar un bărbat și o femeie, într-o lume în care, oricum, nimic nu merge. Nu putem găsi nici măcar două taxiuri. Nici măcar nu ne-ar păsa prea tare, am fi chiar enorm de ușurați la gândul că nu ne vom mai vedea niciodată.” (John Dowles, Mantisa, p.114)

Magda Lungu, 26 iulie 2019

John Fowles – Mantisa

Editura Polirom, 2014, 228 pagini

Traducere din limba engleză de Angela Jianu

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM

1 » ... »

100 » ... »

200 » ... »

300 » ... »

400 » ... »

500 » ... »

600 » ... »

Tweet

John Fowles

⧫ Magicianul

Roman al regăsirilor, după un șirag de dezamăgiri apocaliptice, Magicianul este considerat capodopera scriitorului britanic John Fowles și una dintre cele mai reprezentative cărți ale literaturii moderne. Absolvent al Oxfordului, după anii de facultate în care a dus o viață dublă, cea publică în care a purtat masca unui cinic dezinteresat, și cea particulară, în care a citit cu frenezie poezie și proză pentru a-și hrăni iluzia pretențioasă de a fi poet, Nicholas Urfe s-a prezentat la nenumărate interviuri pentru a obține, într-un final, un post de profesor de engleză, la o școală oarecare din Anglia de Est. Nemulțumit de slujbă și de orașul amorțit într-o dulce obișnuință care-l scotea din minți, în anul imediat următor, Nicholas s-a orientat către Phraxos, o insulă grecească cu un singur liceu, care avea nevoie de un profesor stagiar de limbă engleză. Părăsind Londra după o scurtă, dar intensă poveste de dragoste care a fost cât pe ce să-i dea peste cap planurile, tânărul profesor ajunge în insula necunoscută și cade în capcana magicianului Moris Conchis, un bătrân diabolic, jumătate grec, jumătate englez, care îl antrenează în jocuri erotice și psihodrame atât de bine regizate, încât Nicholas nu mai reușește să distingă spectacolul de realitate. După o perioadă tulbure, scăpat ca prin minune din mrejele bătrânului, Nicholas evadează de pe insula grecească și, hotărât să afle adevărul, pornește pe urmele misteriosului personaj.

Unicul fiu al unor părinți din clasa de mijloc, Nicholas Urfe a fost crescut de mamă pentru că tatăl, comandant de brigadă în timpul războiului, ajunge acasă doar în permisii. Maniac cu disciplina și tradițiile, Urfe seniorul și-a direcționat juniorul către o carieră militară numai că Nicholas, fascinat de literatură de la o vârstă fragedă, a început să citească în neștire versuri și proză, reușind, în ultimii ani, să publice sub pseudonim poezii în revista școlii. Înscris la Oxford în 1948, după doi ani irosiți în serviciul militar, și fiu al unui tată general-maior, un personaj celebru, tânărul a preferat să ducă o viață dublă decât să renunțe la visul său secret de a deveni poet. Urmașul neînfricatului tată comandat, în public, și cititor scriitor la el acasă, Nicholas a cochetat în anii de facultate cu literatura și a sfârșit îndrăgostindu-se pentru totdeauna de ea. Profesor de engleză după albsolvire la un școală oarecare și nemulțumit de prezent, tânărul a încercat să își găsească locul potrivit și în orășelul de provincie, și în Londra, dar după doi ani în care nu a publicat nimic și aproape s-a îndrăgostit de o femeie nefericită și nepotrivită, a pornit către liceul Lord Byron de pe insula grecească Phraxos, care anunțase în ziar, cu litere de-o schioapă, că angaja un profesor stagiar de limbă engleză.

Fascinat de la prima vedere de frumusețea fără de cusur a insulei în care și-au dat întâlnire muntele și marea, Nicholas și-a luat în primire slujba promisă, iar în timpul liber a început să hoinărească de-a lungul și de-a latul Phraxosului, uimit de relieful accidentat și de capcanele lui ascunse, care îi ieșeau când și când în cale. Într-una din aceste plimbări fără țintă, tânărul profesor descoperă o vilă ascunsă printre copaci, despre a cărui proprietar pescarii vorbeau că ar fi un muzician ieșit la pensie, putred de bogat și singuratic, retras pe o insulă pustie deși ar fi putut să cumpere un cartier al Parisului. Stârnit de părerile contradictorii ale localnicilor și de zvonurile auzite despre ciudatul personaj, Nicholas se apropie nepermis de mult de vila bătrânului, este invitat de acesta în casă și la masă și devine, fără să fi știut, cobaiul de o vară al unui fals magician, lipsit de scrupule, care se joacă cu nervii lui obligându-l să joace în piesa vieții lui, alături de o trupă formată din actori amatori și profesioniști, care își schimbă rolurile după un scenariu absurd, menit să îl pedepsească pentru vina de a fi respins dragostea unei femei.

Halucinante și dramatice, toate punerile în scenă ale magicianului Moris Conchis, de la apariția fostei sale iubite, Lily, reînviată după ce a murit cu o jumătate de secol în urmă de febră tifoidă, și până la judecata finală, în care Nicholas este invitat să o pedepsească cu biciul pe cea care și-a bătut joc de dragostea lui, într-un decor cu măști și simboluri reprezentative în mitologia egipteană, sunt atât de bine regizate de bătrân, încât tânărul profesor, odată intrat în acest carusel al iluziilor, nu mai reușește să înțeleagă unde se termină realitatea și când începe spectacolul sau jocurile groazei. Privat de o comunicare adevărată, pentru că toți actorii implicați rostesc doar replici învățate, Nicholas ajunge în punctul în care nu mai știe ce sau pe cine să creadă, dar cu toate acestea continuă jocul, la început din curiozitate, apoi de dragul de vedea dacă există limite iar dacă nu, cât de departe se poate ajunge. Este incredibil cum a reușit John Fowles, într-un roman de mai puțin de 800 de pagini, cu atât de multe personaje și întâmplări, să păstreze un singur reper, Nicholas Urfe, și să rotească în jurul său tot teatrul.

„Mă simțeam pierdut în mijlocul copacilor. Apoi am zîmbit. Aterizasem cumva în centrul celor mai extraordinare fantasmagorii ale unui bătrân original. Era clar. De ce să le fi creat, de ce să le fi realizat în acest fel, și în special de ce să mă fi ales pe mine ca singur spectator? Era un mister.” (John Fowles, Magicianul, p.157)

Magda Lungu, 22 februarie 2019

John Fowles – „Magicianul”

Editura Polirom, 2013, 756 pagini

Traducere din limba engleză de Livia Deac și Mariana Chițoran

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM

1 » ... »

100 » ... »

200 » ... »

300 » ... »

400 » ... »

500 » ... »

600 » ... »

Tweet

John Fowles

⧫ Iubita locotenentului francez

La sfârșitul lunii martie a anului 1867, pe o vreme nu tocmai potrivită pentru o plimbare pe malul mării, naturalistul Charles Smithson s-a încumetat să se aventureze în lungul digului Cobb, o minune arhitecturală de zăgăzuire a apelor de pe coasta de sud a Angliei. Însoțit de tânăra lui logodnică, Ernestina Freeman, Charles s-a bucurat din plin de frumusețea sălbatică a golfului până când privirile i-au fost atrase de o silueta unei femei, o făptură delicată și incredibil de curajoasă dacă a lăsat în urmă liniștea orașului Lyme pentru o escapadă singuratică pe digul de la malul mării. Intrigat de ciudata apariție feminină și curios peste măsură, Charles va încerca să deslușească misteriosul trecut al tinerei numită de localnici Tragedia dar, spre surprinderea lui, va fi atras într-o poveste de dragoste încâlcită, cu un final imposibil de anticipat.

Trecut cu puțin peste 30 de ani, Charles Smithson, cel mai vânat burlac din Lyme, își atrăsese o faimă de cuceritor arogant și lipsit de sensibilitate. Neîntrecut în discursuri lungi și amăgitoare cu care fermeca domnișoarele abia ieșite de la pension, frumos la chip și moștenitor unic al unui unchi putred de bogat, Charles, conștient de locul pe care-l avea în lumea bună, nu s-a grăbit să se însoare, la fel cum nu a dat buzna nici într-o carieră politică, propusă în repetate rânduri de unchiul hotărât să-i asigure nepotului un viitor călduț, strălucit și sigur. Rămas de pe vremea studenției un adept înfocat al teoriei evoluționiste a lui Darwin, Charles a sperat un timp să găsească o fosilă care să-i poarte numele, dar după zece ani de căutări zadarnice, a abandonat cercetarea și a lăsat deoparte ideea de a scrie cărți de știință.

La puțin timp după ce a renunțat la micul lui vis de glorie, Charles a cunoscut-o pe Ernestina Freeman, i-a plăcut fata și s-a hotărât să se însoare cu speranța că va găsi în liniștea unui cămin, împlinirea care i-a fost refuzată ca om de știință. Cu mult mai tânără decât el, aproape o copilă, Ernestina a văzut în Charles trofeul câștigat ușor de ea, după ce a fost îndelung râvnit de alte femei, a intuit interesul bărbatului, și a acceptat logodna fără a se gândi prea mult și fără a renunța la mofturile și pretențiile care i-au fost trecute cu vedereea de părinți și încurajate de servitorii copleșiți de cadouri nemeritate. După primele luni ale logodnei, înțelegând cu cine are de-a face, plictisit de egoismul Ernestinei și iritat de schimbările prea dese de dispoziție și de program, Charles a renunțat să își mai bată capul cu viitoarea lui soție, revenind la vechile lui pasiuni, paleontologia și literatura.

Când nimic nu părea să mai intervină în viața lui deja planificată, surpriza întâlnirii cu silueta de pe digul Cobb i-a produs lui Charles o impresie atât de puternică încât, după primele discuții în care a aflat câteva amănunte despre misterioasa Sarah, a ținut cu tot dinadinsul să o întâlnească și să îi vorbească. Părăsită după ce a fost iubită de un locotenent francez, secund al unui vas eșuat în golf, Sarah Woodruff, o tânără săracă și singură pe lume, i se va destăinui lui Charles înflorindu-și povestea de iubire cu amănunte neadevărate, pe care romancierul le va introduce din nevoia de a construi un labirint narativ jucăuș și deschis mai multor variante de final. Jucându-se puțin cu mintea cititorului, John Fowles reușește o paralelă admirabilă între arta de a scrie un roman și romanul ca atare, cu personajele lui implicate într-o poveste încurcată, cu un singur final, straniu și neașteptat.

În paralel cu trioul Ernestina-Charles-Sarah, alte două personaje, Sam și Mary, la fel de tineri și de visători ca primii, își vor trăi mica lor poveste de dragoste, liniară, începută cu un zâmbet și continuată cu o căsătorie binecuvântată cu venirea pe lume a celor doi copii ai cuplului, o fetiță și un băiat. Martori ai zbuciumatei vieți a naturalistului, Sam și Mary își vor vedea stăpânul logodit cu Ernestina, apoi îndrăgostit de Sarah și disperat după ruperea logodnei cu fata cea bogată, iar peste numai un an, îi vor pierde urma atunci când Charles, umilit de un proces nedrept și neînțeles de foștii lui prieteni, va fugi din Anglia către destinații noi, necunoscute încă, dorind să cunoască locuri și oameni care să îl ajute să o ierte pe Sarah și să îl vindece de greșelile trecutului. Căutând-o neîncetat pe femeia dispărută fără urmă, după o singură și stranie după amiază petrecută împreună, ca amanți, Charles Smithson va avea, în călătoriile lui lungi, tot timpul necesar să analizeze diferențele dintre burghezie și clasa umilă sau dintre femeile și bărbații unei Anglii a secolului al XIX-lea. Admirabil tabloul societății acelor vremuri pictat de John Fowles în tușe puternice, accentuate de cele două povești de dragoste, diferite, una simplă și sinceră, iar cealaltă complicată și plină de neadevăruri, dar la fel de impresionante.

„Era ceva de sălbăticiune în făptura ei. Nu era aerul rătăcit al nebunilor și istericilor – ci aceeași revărsare a poftei de viață pe care Charles o simțise în cîntecul pitulicii... un neastâmpăr al inocenței, aproape o așteptare plină de jind.” (John Fowles, Iubita locotenentului francez, p.294)

Magda Lungu, 15 aprilie 2018

John Fowles– „Iubita locotenentului francez”

Editura Polirom, 2011, 552 pagini

Traducere din limba engleză de Mioara Tapalagă

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM

1 » ... »

100 » ... »

200 » ... »

300 » ... »

400 » ... »

500 » ... »

600 » ... »

Tweet

John Fowles

⧫ Colecționarul

Îndrăgostit în secret de o fată cu care nu schimbase nici măcar două vorbe, un tânăr funcționar, angajat al Primăriei, s-a frământat săptămâni în șir încercând să găsească o ocazie prielnică de a-și cunoaște aleasa, iar un premiu substanțial câștigat la Pronosport i s-a părut a fi numai bun pentru a-i demonstra studentei la Arte Frumoase că el, băiatul sărac îmbogățit peste noapte, îi poate îndeplini toate capriciile. Urzind un plan diabolic, Ferdinand o răpește și o sechestrează pe Miranda nutrind speranța că tânăra îi va înțelege, îi va ierta pentru gestul absurd și vor trăi împreună povestea de dragoste atât de mult visată.

El și Ea

Blondă, cu un păr superb și lung până în talie, subțirică și delicată, Miranda Grey câștigase o bursă de studii și plecase la Londra la scurt timp după ce Ferdinand o remarcase dintr-o privire aruncată, printre dosare și registre, pe geamul mai mult înalt decât lat al primăriei. În primele zile după ce a zărit-o pe stradă, Ferdinand a încercat zadarnic să-i dea de urmă, iar vestea plecării Mirandei în alt oraș, aflată din ziarul care publicase știrea cu bursa câștigată de o studentă la Arte, l-a întristat și i-a dat de gândit. Colecționar de fluturi rari sau exotici, Ferdinand a văzut în Miranda un exemplar rar și atât de splendid încât simțea nevoia să o aibă pentru a-și limpezi privirile și a-și delecta celelalte simțuri. Cu sufletul plin de o dorință nebună și cu o învălmășeală de gânduri în cap care i-au răpit odihna, Ferdinand a început să viseze cu ochii deschiși la clipa în care îi va mărturisi fetei tot ce simțea, iar ea, uimită și plăcută impresionată, ar fi recunoscut în el bărbatul pe care îl așteptase o viață.

Nebun de fericire ori de câte ori retrăia scena destăinuirilor reciproce, Ferdinand mai visa că îi va oferi Mirandei și cel mai scump inel, o casă cochetă și alte mici nimicuri care ar fi făcut-o atât de fericită încât să îi rămână alături pentru totdeauna. Jucător la Pronosport din săptămâna în care a împlinit 21 de ani, Ferdinant și-a văzut visul cu ochii atunci când a aflat că a câștigat premiul cel mare. Bogat și disperat să câștige afecțiunea Mirandei, colecționarul își va cumpăra o casă în apropierea Londrei, va amenaja în pivniță o cameră special și va răpi fata din fața unui cinematograf ca un adevărat profesionist, maniac al detaliilor și obsedat de succesul misiunii lui imposibile și aberante. În următoarele două luni, zi după zi, Ferdinand va încerca în fel și chip să îi intre în voie Mirandei, să o convingă de intențiile lui bune și de sentimentele curate pe care i le poartă, dar va ajunge să o urască descoperind în femeia visurilor lui o tânără inteligentă, îndrăgostită de artă și de un alt bărbat, dispusă să încerce orice pentru a-și redobândi libertatea și demnitatea.

Ea și El

Șocată în primele zile de ce i se întâmplă, Miranda îl va privi pe tânărul colecționar ca pe un nebun disperat, incapabil să înțeleagă că oamenii și fluturii sunt specii diferite. Isteață, după câteva conversații în care își va da repede seama că este prizoniera unui bărbat timid, incult și cu ceva probleme psihice, Miranda va încerca să evadeze dovedind un sânge rece și o inventivitate ieșită din comun. În paralel cu încercările disperate de a-și recăpăta libertatea, Miranda va desena și va ține un jurnal în care va scrie toate grozăviile prin care a trecut în speranța că cineva, cândva, va descoperi în persoana colecționarului, un om bolnav, trist și neînțeles, lipsit de o familie protectoare și de prieteni care l-ar fi putut ajuta să înțeleagă că respectul nu se impune, iar dragostea nu se stârnește cu premii câștigate la Pronosport.

Înnebunită de frica maniacului, dezolată că nu primește niciun ajutor din partea prietenilor sau a poliției care nu avea nicio pistă deși fusese anunțată de dispariția unei persoane, Miranda va reuși să supraviețuiască în închisoarea improvizată într-o casă izolată de pe 14 octombrie până la jumătatea lunii decembrie în care, bolnavă de pneumonie și slăbită de luptele necâștigate împotriva nebunului, se va sfârși chinuită de un dement care, deși a văzut că fata abia mai respiră, a refuzat să cheme un medic sau ambulanța. Surprins de decesul pe care nu-l anticipase, Ferdinand Clegg va ascunde trupul neînsuflețit, iar după câteva zile de spaimă și regrete că victima murise, nicidecum pentru fapta lui pe care n-a considerat-o greșită, colecționarul va căuta o nouă victimă, tot blondă și la fel de tânără ca femeia pe care tocmai o omorâse.

Romanul cerșetorului de iubire

Roman de debut al scriitorului John Fowles, Colecționarul, un triller psihologic cu un sfârșit trist care se dovedește a fi doar un alt început, este cu atât mai interesant cucât povestea este spusă din două perspective: cea a torționarului nepriceput să se înțeleagă pe sine, dar foarte calculat în acțiunile sale, și cea a artistei inteligente care, vorbind cu nebunul, descoperă în persoana celui care a sechestrat-o, un bărbat limitat care, nereușind să convingă sau să măcar să impresioneze o doamnă prin educație și cultură, se impune bădărănește, șantajând, cumpărând și abuzând de un statut social câștigat la Pronosport și de avantajul celui mai puternic. Oglindirea celor două personaje în două capitole diferite subliniază teribilismul sociopatului și groaza victimei, iar oglindirile sociale, morale și artistice ale unor lumi atât de diferite, sunt impresionante și desăvârșit evidențiate.

„Știu prea bine ce reprezint pentru el. Un future pe care și-a dorit întotdeauna să-l prindă. Îmi amintesc (chiar prima oară cînd l-am întîlnit) că G.P. îi numea pe colecționari cele mai cumplite dintre toate animalele. Se referea, bineînțeles, la colecționarii de artă. (…) Tendința lor e anti-viață, anti-artă, anti-tot.” (John Fowles, Colecționarul, p.134)

Magda Lungu, 31 martie 2018

John Fowles – „Colecționarul”

Editura Polirom, 2011, 328 pagini

Traducere de Mariana Chițoran

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM

1 » ... »

100 » ... »

200 » ... »

300 » ... »

400 » ... »

500 » ... »

600 » ... »

Tweet