Se afișează postările cu eticheta #Tolstoi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta #Tolstoi. Afișați toate postările

Lev Tolstoi

⧫ Război și pace


Basm aristocrat pe timp de pace, cu baluri, prinți, prințese și fel de fel de lume bună din înalta societate dar și cronică de război, romanul înfruntării împăratului Napoleon Banaparte al Franței și țarului Alexandru al Rusiei, care au dominat vremelnic lumea, impresionează prin profunzimea detaliilor și captivează prin naturalețea personajelor, care încearcă să țină pasul cu istoria într-o continuă schimbare. Complex și dens, un iureș de evenimente care se înlănțuiesc cu o viteză amețitoare, romanul Război și pace surprinde inegalabil destrămarea unui imperiu și toate provocările care pot transforma un om din învins în învingător, sau invers.


Pe 29 mai 1812, Napoleon al Franței a plecat din Dresda spre Wilkowissk, iar după o corespondență cu țarul Alexandru al Rusiei în care cei doi împărați nu s-au înțeles cum să-și împartă harta lumii, a început războiul. Neconsolat după trădarea nerecunoscătoarei Natașa, prințul Andrei a cerut să fie transferat în armata de vest, iar în drum spre noua unitate, s-a abătut și pe acasă, pe la moșia de la Lîsîe Gorî de care I se făcuse teribil de dor în cei trei ani de înstrăinare. Uimiți de apariția neașteptată a ofițerului Andrei Bolkonski, prințesa Maria și bătrânul prinț nu s-au putut bucura pe deplin de vizita tânărului, iar copilașul său blond, cu părul buclat ca al maică-sii, aproape că nu l-a mai recunoscut. Supărat că și-a stingherit sora și tatăl, în loc să-i fericească cu veștile aduse de pe front, prințul Andrei și-a scurtat cât a putut de mult vizita la moșie și a ajuns în cartierul general al armatei din Drissa la timp pentru a putea alege să servească în armata combatantă, cât mai departe de persoana țarului Alexandru.

Pe 10 august 1812, prințul Andrei s-a întors la moșia de la Lîsîe Gorî, dar nu în vizită la bătrânul său tata, ci la comanda regimentului care a fost nevoit să se retragă, alungaț din Smolensk de inamicul francez. Părăsită de sora și de tatăl său, bătrânul prinț Bolkonski, care s-au refugiat în Moscova, și sărăcită de soldați înfometați și înfrigurați ai ambelor armate, moșia de Lîsîe Gorî i s-a părut prințului Andrei un loc al nimănui, lăsat în voia sorții și condamnat să se sălbăticească. Un om înaintea epocii sale, cu învățăminte căpătate în urma unor studii îndelungate și cochetând cu filosofia, prințul Andrei este un personaj magnific, intelligent, manierat, mereu gata de acțiune și, în același timp, doldora de contradicții, care s-a însurat de tânăr, dar și-a disprețuit nevasta, s-a oferit voluntar într-un război pe care l-a considerat odios și nedrept, a iubit nebunește, dar și-a supus logodnica unui test de fidelitate pe care Natașa l-a ratat din lipsă de experiență, a fost rănit groaznic pe front, a suferit cumplit din cauza lipsei medicamentelor, dar a murit liniștit, împăcat cu sine însuși și cu toate nedreptățile omenești.

Rămasă singură pe lume după moartea prințului Andrei Bolkonski, Natașa Rostov, cu ajutorul prințesei Maria Bolkonski, se va căsători cu Pierre Bezuhov, scăpat ca prin minune cu viață după ce Napoleon Bonaparte a cucerit Moscova, iar soldații francezi, scoși din minți de locuitorii care au părăsit capitala în loc să o apere, au trecut-o prin foc și sabie. Căpitan în armata țarului Alexandru și prieten bun cu prințul Andrei Bolkonski, Pierre Bezuhov, un alt personaj memorabil al romanului, traumatizat pe viață de crimele și violența războiului, reușește să se destăinuie Natașei și, povestindu-i toate prin câte a trecut, începe să facă pași mici către înțelegere și iertare. Surprinzător, deși la polul opus orgoliosului și îndrăznețului prinț Andrei Bolkonski, Pierre Bezuhov supraviețuiește războiului, ba mai mult decât atât, se vindecă de comoditate, devenind mai matur și mai înțelept.

Publicat în 1869, după șase ani în care Tolstoi a împletit istoriile personale ale membrilor a trei familii rusești cu conflictul apocaliptic dintre Napoleon Bonaparte al Franței și țarul Alexandru al Rusiei, epopeicul roman Război și pace cuprinde hărți detaliate, istorii aproape uitate, mișcări de trupe lecții de strategie militară și, mai presus de toate, viața în esența ei, cu întreg evantaiul de stări sufletești prin care trec cei doi prieteni, prințul Andrei Bolkonski și Pierre Bezuhov, în lungul drum al căutării de sine.

„Când omul se vede în fața unui pericol apropiat, două glasuri la fel de puternice se fac auzite în sufletul lui: unul îl îndeamnă cu destulă cumințenie să se gîndească în ce constă pericolul și cum se poate înlătura; altul îi spune și mai înțelept că-i prea greu și prea chinuitor să te tot gândești la primejdie…” (Lev Tolstoi, Război și pace, vol. II, p.223)
Magda Lungu, 31 mai 2020

Lev Tolstoi – „Război și pace”
Editura Polirom, 2016, vol. I-II, 928-928 pagini
Traducere din limba rusă: Ion Frunzetti și Nicolae Parocescu


———— ❖—————————
———— ❖—————————


Lev Tolstoi

⧫ Război și pace


Basm aristocrat pe timp de pace, cu baluri, prinți, prințese și fel de fel de lume bună din înalta societate dar și cronică de război, romanul înfruntării împăratului Napoleon Banaparte al Franței și țarului Alexandru al Rusiei, care au dominat vremelnic lumea, impresionează prin profunzimea detaliilor și captivează prin naturalețea personajelor, care încearcă să țină pasul cu istoria într-o continuă schimbare. Complex și dens, un iureș de evenimente care se înlănțuiesc cu o viteză amețitoare, romanul Război și pace surprinde inegalabil destrămarea unui imperiu și toate provocările care pot transforma un om din învins în învingător, sau invers.

Construit prin împletirea istoriei cu ficțiunea, romanul are în centru trei familii din înalta societate rusă, Bolkonski, Bezuhov și Rostov. Copilă, adolescentă, apoi femeie matură, Natașa Rostov est spontană și delicată, devotată familiei și veșnic îndrăgostită de cine nu trebuie. Prietenă din copilărie cu Boris, fiul prințesei Anna Mihailovna Drubețkaia, Natașa Rostov așteaptă patru ani ca tânărul ofițer plecat la război să se întoarcă și să-i ceară mâna, este dezamăgită de refuzul tânărului care avea alte planuri, nicidecum o căsătorie așa de timpurie, se logodește cu prințul văduv Andrei Bolkonski, dar se lasă amăgită de farmecul și insistențele nebunaticului Anatolie Kuraghin, îi pierde pe amândoi și își găsește într-un final liniștea și împlinirea alături de Pierre Bezuhov, un bărbat timid și visător, devenit răsfățatul saloanelor și al familiilor cu fete de măritat de îndată ce a intrat în posesia averii imense a tatălui său, bătrânul conte Kiril Vladimirovici Bezuhov.

La polul opus sentimentalului conte Pierre Bezuhov, un snob lipsit de inițiativă și de simț practic, prințul Andrei Bolkonski este un tânăr ambițios, pragmatic și îndeajuns de cultivat încât să priceapă ridicolul care îl înconjoară și să zâmbească cu subînțeles. Căsătorit din dragoste cu micuța prințesă Liza, dar plictisit de monotonia căsătoriei, de mofturile unei neveste cu care nu avea ce discuta și dornic de glorie, prințul Andrei Bolkonski pleacă la războiul napoleonian și își va servi patria sub comanda generalului Kutuzov, un bătrân degenerat în viața particulară, care adormea în consilii și citea pe rupte romane franțuzești, dar care s-a dovedit a fi un erou pe câmpul de luptă și un excepțional strateg militar. Ignorând cu desăvârșire sfaturile înțeleptului general Kutuzov, țarul Alexandru al Rusiei, un puștan de 28 de ani, vanitos și lipsit de experiența militară necesară, l-a sprijinit pe generalul austriac care a gândit planul bătăliei catastrofale de la Austerlitz și a pierdut în fața împăratului Napoleon Bonaparte al Franței și lupta, și speranța că l-ar putea învinge pe cel mai puternic om al continentului.

Protejat și încurajat de generalul feldmareșal Kutuzov, bătrânul care devora romane de capă și spadă cu aceeași plăcere cu care studia istoria și operațiunile de război, prințul Andrei Bolkonski a avut privilegiul de a sta față în față cu împăratul Napoleon Bonaparte, a simțit din plin și eroismul soldaților, dar și efemeritatea unei clipe de glorie și a fost declarant dispărut pentru câteva luni, timp în care a stat internat într-un spital de campanie, unde a fost trimis după ce rănile i-au fost îngrijite de însuși Larrey, medicul lui Napoleon. Vindecat mai mult datorită tinereții, decât cu ajutorul medicine, prințul Andrei se întoarce acasă exact în ziua în care soția sa, prințesa Liza, aduce pe lume un bebeluș care o lasă fără viață. Văduv la nici treizeci de ani, Andrei Bolkonski își reia viața aristocrată, aproape uitată, în Petersburgul preocupat nu atât de războaiele napoleoniene, cât de scandalul duelului dintre contele Pierre Bezuhov și Dolohov, un presupus admirator al fermecătoarei Helene, tânăra soție a visătorului conte, prea ocupat de întâlnirile cu noii săi prieteni masoni pentru a-și mai face timp și de frivolitățile consoartei.

În timp ce Helene și Pierre Bezuhov se despărțeau și se împăcau doar pentru a se despărți din nou, în calitate de tutore al fiului său, prințul Andrei Bolonski a fost nevoit să se întâlnească cu contele Ilia Andreevici Rostov, tatăl zburdalnicei Natașa. Vrăjit de veselia și drăgălășenia contesinei, prințul Andrei s-a îndrăgostit până peste urechi de fata Rostovilor, dar înțelept, a cerut răgaz un an înaintea nunții pentru a se asigura că sentimentele tinerei sunt statornice și nu o pălălaie care arde în vâlvătăi, apoi se stinge de parcă nici nu ar fi fost. De parcă ar fi știut, în cursul următorului an, Natașa a căzut în mrejele craiului Anatolie Kuraghin și a rupt logodna cu prințul, fără a bănui că noul admirator este, de ceva vreme, om la casa lui adică însurat. Venit în mare grabă să-și consoleze prietenul rămas fără logodnică, Pierre Bezuhov, divorțat în sfârșit de Helene după multe plecări și sosiri, se îndrăgostește de Natașa la fel de tare ca prințul Andrei în urmă cu un an.

„În momentul plecării, sau când intervine o schimbare în viața lor, oamenii în stare să mediteze asupra pasului pe care-l fac sunt stăpâniți de gânduri serioase. În asemenea clipe ei își revăd trecutul, își fac planuri de viitor. Chipul prințului Andrei era numai îngândurare și duioșie.” (Lev Tolstoi, Război și pace, vol.I, p.162)
Magda Lungu, 30 mai 2020

Lev Tolstoi – „Război și pace”
Editura Polirom, 2016, vol. I-II, 928-928 pagini
Traducere din limba rusă de Ion Frunzetti și Nicolae Parocescu


———— ❖—————————
———— ❖—————————


Lev Tolstoi


⧫ Anna Karenina

Capodoperă renumită prin complexitatea narativă și profunzimea sa psihologică, Anna Karenina a fost publicată de scriitorul rus Lev Tolstoi în perioada 1875-1877 a altui secol, dar reușește să impresioneze la fel de puternic cititorii zilelor noastre de parcă ar fi fost scrisă anul trecut. Maestru absolut al detaliilor semnificative, Tolstoi își spijină monumentalul roman pe două povești incredibile despre iubire și trădare, iar împrejurul lor aduce, cu un simț al observației ieșit din comun, toată societatea rusească din secolul al XIX-lea, cu toată strălucirea și umbrele ei.

Diferite de la început până la sfârșit prin statutul social și preocupările partenerilor, dar asemănătoare prin intensitatea sentimentelor și dramatism, cele două povești neasemuit de frumoase de dragoste dezleagă perechi nepotrivite, Karenin-Anna, Vronski-Kitty, și leagă altele noi, Levin-Kitty, Vronski-Anna, care vor trece proba de foc a timpului sau se vor destrăma din cauza neînțelegilor sau a greutășilor întâmpinate. Orfan de ambii părinți de la zece ani și crescut de unchiul Karenin, un funcționar de vază, Aleksei Aleksandrovici a absolvit liceul și universitatea și a început imediat o carieră strălucită, care ar fi trebuit să compenseze neșanșa unei familii pierdute prea de timpuriu.

Guvernator abia numit în funcție și cavaler trecut bine de prima tinerețe, Aleksei Aleksamdrovici a cunoscut-o pe Anna în casa mătușii sale, o boieroaică din provincie, și a cerut-o în căsătorie la sugestia unui cunoscut care a insinuat că ar fi compromis fata cu vizitele sale prea insistente. Deși nu a simțit niciun fluture în stomac, Aleksei Karenin i-a oferit logodnicei, apoi soției, un statut social printre bogații Rusiei și luxul de pe lume, adică tot ce i-ar fi putut oferi un bărbat unei femei, tot în afară de singurul lucru pe care ea și l-ar fi dorit. Cu douăzeci de ani mai tânără decât guvernatorul Karenin, Anna s-a crezut fericită ca soție și împlinită ca mamă mulți ani, până în ziua fatală în care l-a cunoscut pe Vronski.

Invitată în casa fratelui Stepan Arkadici, din Moscova, pentru a șterge lacrimile unei soții înșelate, Anna l-a întânit pe Vronski în gară, iar frumusețea, tinerețea și manierele tânărului ofițer au impresionat-o atât de mult, încât nu a putut rezista tentației de a-l revedea. Îndrăgostit de la prima vedere de superba doamnă Karenin, Vronski a insistat cu dovezi de iubire și declarații înflăcărate până ce Anna, prea gingașă pentru a rezista la nesfârșit unui asemenea asediu, a cedat. Amanți ascunși de ochii lumii bune și tolerați de guvernator, Anna și Vronski au mușcat cu poftă din fructul oprit până când rodul dragostei lor, o sarcină nedorită, i-a trezit la crunta realitate spulberându-le visul în doi.

Disperat că va intra în gura bârfitoare a lumii și prea egoist pentru a ierta alegerea soției de a fi amanta altui bărbat, Aleksei Karenin i-a interzis Annei să-i calce pragul, mai ales pentru a-și vizita fiul, pe Serioja, și a tot amânat divorțul până îm clipa în care a fost prea târziu. Uitată de prieteni, judecată și arătată cu degetul de înalta societate, obligată de Karenin să aleagă între Vronski și Serioja și nefericită că este amantă hulită deși ar fi putut fi soție respectabilă, Anna și-a pierdut treptat mințile și, într-un moment de rătăcire, s-a aruncat pe șine, sub privirile îngrozite ale călătorilor care veneau sau plecau. Înnebunit de sinuciderea femeii adorate, Vronski și-a înstrăinat fetița, lăsând-o în grija lui Karenin, și după câteva luni în care n-a mai știut ce-i cu el, s-a înrolat voluntar și a plecat pe front, cu gândul de a nu se mai întoarce viu, în locul pe care cândva l-a numit acasă.

În timp ce Vronski și Anna schimbau primele priviri și se iubeau în cuvinte, prințesa Kitty Șcerbațki l-a refuza elegant pe Levin, cu speranța că în curând Vronski va fi cel care îi va cere mâna. În seara balului în care i-a văzut pe cei doi tineri dansând, umilită de iubirea lor abia înmugurită, Kitty a înțeles că Vronski nu va fi al ei niciodată. Umilită și neagră de supărare, prințesa a părăsit în grabă Moscova și s-a îmbolnăvit de inimă rea. Dezamăgit de refuzul domnișoarei, moșier, scriitor și puțin filosof, Levin a lăsat în urmă clocotul marelui oraș și s-a retras la țară, într-un loc în care a descoperit frumusețile naturii și bucuria de munci cot la cot cu sătenii. Simplu la port, cu nimic strident sau anormal în vorbire, dar profund în gândire, Konstantin Levin a ridicat o gospodărie mândră cum nu s-a mai văzut, iar peste doar câteva anotimpuri, când a aflat că prințesa lui e tot singură și tot nefericită, și-a călcat pe suflet și a mai cerut-o o dată de soție. A doua oară a fost cu noroc. Blând cu țăranii, drept și omenos, moșierul a câștigat în scurt timp respectul sătenilor și dragostea prințesei care, începând să-l cunoscă, îl va aprecia și-l va iubi din ce în ce mai mult.

La polul opus perechii Anna-Vronski, cei doi tineri căsătoriți Levin și Kitty se vor bucura de fiecare clipă a căsniciei lor, își vor reevalua credințele și valorile, iar nașterea primului copil le va oferi certitudinea că sunt pe drumul cel bun. După ce și-a dus mireasa la altar, luptându-se cu îndoielile privind religia, sensul vieții și nedreptățile omenești, în timp ce va încearca din răsputeri să găsească un echilibru între viața idilică de la moșie și responsabilitățile de cap de familie, Konstantin Levin va trece prin niște etape de căderi și înălțări care fie îl vor aduce în pragul sinuciderii, fie îl vor ajuta să se înțeleagă mai bine și să accepte tot ce nu poate schimba. Lungul său drum parcurs de la tinerețe la maturitate, spinos și abrupt, va fi complet terminat în clipa în care i se va naște primul fiu li tot atunci viața sa va capăta o altă direcție și un nou înțeles.

Împreună cu cele două perechi de îndrăgostiți, o întreagă pleiadă de frați, surori, verișori, unchi, mătuși, prieteni sau simple cunoștințe, fiecare cu speranțele și deziluziile proprii, vin să întregească tabloul mirific al unei Rusii în care bogații și săracii se nasc egali, iubesc și suferă la fel și trăiesc sub același imperiu al al micilor meschinării sau al marilor trădări, dar și cu nemuritoarea speranță a zilei de mâine. În acest roman în care, de la subtiitățile relaților interumane la superbele descrieri ale pomilor și păsărilor, de la caii de curse de care era pasionat Vronski și până la filosofia care nu-l lăsa pe Levin să doarmă liniștit, Tolstoi nu a uitat nimic și nu a adăugat niciun cuvânt în plus, până și sfârșitul este grandios.

„Levin remarcase adesea în disputele dintre oamenii cei mai inteligenți că după eforturi uriașe, după o cantitate imensă de subtilități logice și de vorbe, participanții ajungeau în cele din urmă să înțeleagă că ceea ce se străduiseră atât de mult să-și demonstreze unul altuia le e cunoscut de mult timp, de la începutul discuției, dar că preferă lucruri diferite și nu vor să spună ce preferă pentru a nu fi învinși în polemică.” (Lev Tolstoi, Anna Karenina, p.449)
Magda Lungu, 08 iulie 2018

Lev Tolstoi – „Anna Karenina”
Editura Polirom, 2012, 936 pagini
Traducere din limba rusă de Emil Iordache

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600 » ... »