⧫ Anna Karenina
Capodoperă renumită prin complexitatea narativă și profunzimea sa psihologică, Anna Karenina a fost publicată de scriitorul rus Lev Tolstoi în perioada 1875-1877 a altui secol, dar reușește să impresioneze la fel de puternic cititorii zilelor noastre de parcă ar fi fost scrisă anul trecut. Maestru absolut al detaliilor semnificative, Tolstoi își spijină monumentalul roman pe două povești incredibile despre iubire și trădare, iar împrejurul lor aduce, cu un simț al observației ieșit din comun, toată societatea rusească din secolul al XIX-lea, cu toată strălucirea și umbrele ei.
Diferite de la început până la sfârșit prin statutul social și preocupările partenerilor, dar asemănătoare prin intensitatea sentimentelor și dramatism, cele două povești neasemuit de frumoase de dragoste dezleagă perechi nepotrivite, Karenin-Anna, Vronski-Kitty, și leagă altele noi, Levin-Kitty, Vronski-Anna, care vor trece proba de foc a timpului sau se vor destrăma din cauza neînțelegilor sau a greutășilor întâmpinate. Orfan de ambii părinți de la zece ani și crescut de unchiul Karenin, un funcționar de vază, Aleksei Aleksandrovici a absolvit liceul și universitatea și a început imediat o carieră strălucită, care ar fi trebuit să compenseze neșanșa unei familii pierdute prea de timpuriu.
Guvernator abia numit în funcție și cavaler trecut bine de prima tinerețe, Aleksei Aleksamdrovici a cunoscut-o pe Anna în casa mătușii sale, o boieroaică din provincie, și a cerut-o în căsătorie la sugestia unui cunoscut care a insinuat că ar fi compromis fata cu vizitele sale prea insistente. Deși nu a simțit niciun fluture în stomac, Aleksei Karenin i-a oferit logodnicei, apoi soției, un statut social printre bogații Rusiei și luxul de pe lume, adică tot ce i-ar fi putut oferi un bărbat unei femei, tot în afară de singurul lucru pe care ea și l-ar fi dorit. Cu douăzeci de ani mai tânără decât guvernatorul Karenin, Anna s-a crezut fericită ca soție și împlinită ca mamă mulți ani, până în ziua fatală în care l-a cunoscut pe Vronski.
Invitată în casa fratelui Stepan Arkadici, din Moscova, pentru a șterge lacrimile unei soții înșelate, Anna l-a întânit pe Vronski în gară, iar frumusețea, tinerețea și manierele tânărului ofițer au impresionat-o atât de mult, încât nu a putut rezista tentației de a-l revedea. Îndrăgostit de la prima vedere de superba doamnă Karenin, Vronski a insistat cu dovezi de iubire și declarații înflăcărate până ce Anna, prea gingașă pentru a rezista la nesfârșit unui asemenea asediu, a cedat. Amanți ascunși de ochii lumii bune și tolerați de guvernator, Anna și Vronski au mușcat cu poftă din fructul oprit până când rodul dragostei lor, o sarcină nedorită, i-a trezit la crunta realitate spulberându-le visul în doi.
Disperat că va intra în gura bârfitoare a lumii și prea egoist pentru a ierta alegerea soției de a fi amanta altui bărbat, Aleksei Karenin i-a interzis Annei să-i calce pragul, mai ales pentru a-și vizita fiul, pe Serioja, și a tot amânat divorțul până îm clipa în care a fost prea târziu. Uitată de prieteni, judecată și arătată cu degetul de înalta societate, obligată de Karenin să aleagă între Vronski și Serioja și nefericită că este amantă hulită deși ar fi putut fi soție respectabilă, Anna și-a pierdut treptat mințile și, într-un moment de rătăcire, s-a aruncat pe șine, sub privirile îngrozite ale călătorilor care veneau sau plecau. Înnebunit de sinuciderea femeii adorate, Vronski și-a înstrăinat fetița, lăsând-o în grija lui Karenin, și după câteva luni în care n-a mai știut ce-i cu el, s-a înrolat voluntar și a plecat pe front, cu gândul de a nu se mai întoarce viu, în locul pe care cândva l-a numit acasă.
În timp ce Vronski și Anna schimbau primele priviri și se iubeau în cuvinte, prințesa Kitty Șcerbațki l-a refuza elegant pe Levin, cu speranța că în curând Vronski va fi cel care îi va cere mâna. În seara balului în care i-a văzut pe cei doi tineri dansând, umilită de iubirea lor abia înmugurită, Kitty a înțeles că Vronski nu va fi al ei niciodată. Umilită și neagră de supărare, prințesa a părăsit în grabă Moscova și s-a îmbolnăvit de inimă rea. Dezamăgit de refuzul domnișoarei, moșier, scriitor și puțin filosof, Levin a lăsat în urmă clocotul marelui oraș și s-a retras la țară, într-un loc în care a descoperit frumusețile naturii și bucuria de munci cot la cot cu sătenii. Simplu la port, cu nimic strident sau anormal în vorbire, dar profund în gândire, Konstantin Levin a ridicat o gospodărie mândră cum nu s-a mai văzut, iar peste doar câteva anotimpuri, când a aflat că prințesa lui e tot singură și tot nefericită, și-a călcat pe suflet și a mai cerut-o o dată de soție. A doua oară a fost cu noroc. Blând cu țăranii, drept și omenos, moșierul a câștigat în scurt timp respectul sătenilor și dragostea prințesei care, începând să-l cunoscă, îl va aprecia și-l va iubi din ce în ce mai mult.
La polul opus perechii Anna-Vronski, cei doi tineri căsătoriți Levin și Kitty se vor bucura de fiecare clipă a căsniciei lor, își vor reevalua credințele și valorile, iar nașterea primului copil le va oferi certitudinea că sunt pe drumul cel bun. După ce și-a dus mireasa la altar, luptându-se cu îndoielile privind religia, sensul vieții și nedreptățile omenești, în timp ce va încearca din răsputeri să găsească un echilibru între viața idilică de la moșie și responsabilitățile de cap de familie, Konstantin Levin va trece prin niște etape de căderi și înălțări care fie îl vor aduce în pragul sinuciderii, fie îl vor ajuta să se înțeleagă mai bine și să accepte tot ce nu poate schimba. Lungul său drum parcurs de la tinerețe la maturitate, spinos și abrupt, va fi complet terminat în clipa în care i se va naște primul fiu li tot atunci viața sa va capăta o altă direcție și un nou înțeles.
Împreună cu cele două perechi de îndrăgostiți, o întreagă pleiadă de frați, surori, verișori, unchi, mătuși, prieteni sau simple cunoștințe, fiecare cu speranțele și deziluziile proprii, vin să întregească tabloul mirific al unei Rusii în care bogații și săracii se nasc egali, iubesc și suferă la fel și trăiesc sub același imperiu al al micilor meschinării sau al marilor trădări, dar și cu nemuritoarea speranță a zilei de mâine. În acest roman în care, de la subtiitățile relaților interumane la superbele descrieri ale pomilor și păsărilor, de la caii de curse de care era pasionat Vronski și până la filosofia care nu-l lăsa pe Levin să doarmă liniștit, Tolstoi nu a uitat nimic și nu a adăugat niciun cuvânt în plus, până și sfârșitul este grandios.
„Levin remarcase adesea în disputele dintre oamenii cei mai inteligenți că după eforturi uriașe, după o cantitate imensă de subtilități logice și de vorbe, participanții ajungeau în cele din urmă să înțeleagă că ceea ce se străduiseră atât de mult să-și demonstreze unul altuia le e cunoscut de mult timp, de la începutul discuției, dar că preferă lucruri diferite și nu vor să spună ce preferă pentru a nu fi învinși în polemică.” (Lev Tolstoi, Anna Karenina, p.449)
Magda Lungu, 08 iulie 2018
Lev Tolstoi – „Anna Karenina”
Editura Polirom, 2012, 936 pagini
Traducere din limba rusă de Emil Iordache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu