⧫ Clopotul de sticlă
Singurul roman al prozatoarei și poetei americane Sylvia Plath, publicat sub pseudonimul Victoria Lucas, în 1963, Clopotul de sticlă a reprezentat pentru generația tânără a anilor ’70 ceea ce a reprezentat De veghe în lanul de secară pentru tinerii frământaților ani ’50. Roman al rătăcirilor și al regăsirii, povestea zbuciumată a tinerei sinucigașe Esther Greenwood, care tot cade în deppresie și se luptă să-și revină, dezvăluie o realitate crudă, semibiografică, ambalată cu naturalețe în autoironie și un umor de excepție.
Câștigătoare a unui concurs organizat de o revistă de modă, împreună cu alte unsprezece fete din toată America, Esther Greenwood este premiată cu o slujbă în New York, timp de o lună, în vara stranie și sufocantă în care au fost electrocutați soții Rosenberg. În loc să se bucure de grămezile de gratuități primite în dar, spectacole de balet, prezentări de modă, întâlniri cu celebrități care i-ai fi putut deschide o poartă către un succes nesperat, tânăra de nouăsprezece ani se mulțumește cu o dulce leneveală în camera hotelul de lux în care a fost cazată, întreruptă, din când în când, de cumpărături compulsive, de dragul fetelor din grup, și petreceri la care nu participă, preferând să-și găsească un loc mai retras, din care să poată observa oamenii și reacțiile lor exagerate în momente fericite, jenante sau critice.
După vacanța de vară din New York, în care n-a făcut nimic de care să-și amintească cu plăcere, Esther, corespondent al Gazetei orașului și redactor al revistei literare, s-a întors acasă, iar vestea proastă că n-a fost admisă la cursul de creație literară a răvășit-o atât de mult, încât a ajuns să creadă că viitorul nu-i va mai oferi nimic bun. Sensibilă și depresivă, prietenă cu un băiat tuberculos și ipocrit pentru care nu simțea nimic, Esther visează să devină o scritoare celebră, chiar începe să scrie câteva pagini de roman, dar se oprește brusc, disperată că nu are o experiență de viață minimă, necesară oricărui autor care a adunat întâmplări reale și are câteva puncte de plecare. Confuză și nefericită, Esther se retrage sub un clopot de sticlă, pe care-l descrie ca pe o zonă de siguranță în care mintea sa, deși înregistrează ca o bandă de magnetofon oameni și întâmplări, nu reacționează în niciun fel, mulțumindu-se să-i asigure trupului doar funcțiile necesare supraviețuirii.
Întâi o sămânță, apoi o plantă cu o rădăcină plăpândă, gândul sinuciderii crește în Esther până când ajunge să-i controleze întrega existență. Ca un lait motiv, cuvântul exist o obsedează și va face tot ce-i va sta în putință să și-l scoată din cap, uar cel mai la îndemână gest este să-și pună capăt zilelor. Deși înțelege că fetei i se întâmplă ceva grav, mama refuză să accepte depresoa ca pe o boală care poate fi tratată și încearcă să-i țină mintea trează sugerându-i un curs de stenografie sau, de ce nu, orice fel de alte ocupații care să-i ocupe timpul într-un mod plăcut și util. Enervată la culme de insistențele mamei, Esther se plânge unei prietene că nu poate citi și nu poate dormi, iar de scris la romanul pe care și-l dorește atât de mult terminat, nici nu poate fi vorba. Teresa o ascultă cu cea mai mare atenție și o trimite la doctorul Gordon, un psihiatru tânăr, chipeș și plin de sine, care îi aplică în spitalul lui privat un tratament oribil cu electroșocuri.
Nedormită, sfârșită de oboseală și maltratată fizic de un tratament care nu i s-a potrivit, Esther este din ce în ce mai hotărâtă să se sinucidă și încearcă, fără a reuși, să se înece, să se spânzure, să-și taie venele cu lama, în timp ce mama nu bănuiește nimic, iar prietenele apropiate sau iubiții ocazionali o percep ca pe o tânără normală, în jur de treizeci de ani, sănătoasă, introvertită, puțin tristă, dar nu neapărat nefericită, și în niciun caz cuprinsă de nisipurile mișcătoare ale depresiei. Singura care înțelege cu adevărat drama tinerei scriitoare este Philomena Guinea, faimoasa romancieră cu care Esther a schimbat câteva vorbe în New York și care s-a oferit să o ajute, ea însăși fiind internată într-un azil, în tinerețe. Supravegheată de doctorița Nolan în spitalul particular din Caplan, Esrher Greenwood începe o luptă pe viață și pe moarte cu demonii din cap, care o țineau prizonieră într-un clopot de sticlă în care vedea zilele anului ca o înșiruire de cutii albe, goale, identice, legate între ele, formând împreună un bulevard alb și lat, interminabil de lung, și de-o nesfârșită dezolare.
Pasivă la intrarea în azil și înțepenită sub acest clopot de sticlă, Esther reușește cu ajutorul doctoriței Nolan să-l ridice la un metru și ceva de-asupra capului, un rezultat care o mulțumește pe deplin și o motivează să se întoarcă la facultate, să-și termine studiile și să spere că-și va termina romanul. Pe deplin conștientă de amenințarea permanentă a clopotului, Esther își dorește, pentru prima oară în viață, să ducă o existență normală și să nu mai fie nevoită se mai întoarcă la azil. Tot zbuciumul înfiorător al tinerei care tot cade și vrea să se ridice, dar nu reușește de una singură, este descris până la cele mai teribile gânduri și cele mai ascunse sentimente care, de n-ar fi fost autoironia și umorul autoarei, ar fi făcut din Clopotul de sticlă un roman apăsător și greu de digerat.
„Nu știam de ce îmi vine să plâng, dar știam că dacă cineva îmi va vorbi sau se va uita la mine prea atent, lacrimile îmi vor țâșni din ochi și suspinele îmi vor izbucni din piept și voi plânge o săptămână. Eram plină ochi de lacrimi care stăteau să se reverse, ca apa dintr-un pahar care se clatină și e prea plin.” (Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, p.113)
Magda Lungu, 13 iulie 2018
Sylvia Plath – „Clopotul de sticlă”
Editura Polirom, 2012, 364 pagini
Traducere din limba engleză de Alexandra Coliban
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu