⧫ Sindromul de panică în Orașul Luminilor
După ce a întârziat mai bine de o oră la întâlnirea cu Matei Vișniec autorul, chiar el, domnul Cambreleng și-a făcut apariția pe terasa cafenelei Saint-Medard, cu un manuscris voluminos la subsuoară, împingând un scaun cu rotile în care se afla o femeie tânără cu un picior în gips. Fără a saluta pe nimeni, deși la mese erau destul de mulți clienți, ciudatul personaj care părea să fi uitat complet de întâlnire, s-a repezit la un distins domn cu lavarieră și i-a trântit manuscrisul în cap. Perplex, autorul volumului de față a presupus că domnului Cambreleng îi lipsește o doagă, dar, din nefericire, nu era singurul parizian căruia îi lipsea ceva.
După ce poemul Corabia, scris în anii studenției și citit, prin anii 1980, la Cenaclul de Luni l-a făcut celebru întâi în București, apoi în toată România, Matei Vișniec autorul a fost declarat un autor periculos și împins către exil. La 31 de ani, în 1987, suprasaturat de șicanele și de cenzura comunistă, salvat de o bursă oferită de fundația doamnei Annette Laborey tinerilor scriitori din Europa de Răsărit, a trecut granița cu trenul și s-a oprit în Gara de Est din Paris. După primele zile în care a fost ca-n transă și următorii ani în care a început să respire aerul libertății, Matei Vișniec autorul l-a cunoscut pe ciudatul domn Cambreleng.
Editor fără o editură, domnul Cambreleng adunase în jurul său o pleiadă de scriitori debutanți sau ratați, de toate vârstele și naționalități diferite, și patrona la primul etaj al cafenelei Saint-Medard un fel de cenaclu, la care se citeau texte care apoi se rescriau până când puteau fi numite literatură. Colecționar de cărți moarte, deși nu publicase niciodată nimic, domnul Camberleng sfătuia autorii avizi de glorie literară, de bine, sau arunca cu manuscrisele pe care le considera proaste sau plictisitoare după ei, atunci când i se termina răbdarea. Sufocat de autori, dar lipsit de cititori, Parisul în care Cioran urcase pe culmile disperării și care mai păstra, pe alei, urmele pașilor pierduți ale marilor personalități de odinioară, s-a trezit într-o zi sub asediul cuvintelor necitite.
Cum s-a întâmplat neîntâmplata? Domnișoara Faviola scria, de ani buni, romane erotice curajoase, iar când nu scria, lucra într-o librărie și încerca să aline durerea cât mai multor cărți bolnave sau nefericite, primite cu nemiluita de la diverse edituri, apoi așezate ordonat pe rafturi și uitate acolo, ca niște jucării stricate. Ale nimănui, cărțile tăceau cât tăceau după care începeau să strige. Auzind țipetele lor disperate, domnișoara Faviola alerga de la o etajeră la alta, lua câte un un volum muribund, citea din el câteva pagini, îl trezea la viață și îi schimba locul pe raft, apoi alerga la următorul, și tot așa, până când cădea de oboseală sau cădea de-a binelea, de pe scaun sau de pe scară, accidentându-se grav. Ori de câte ori își sucea vreo mână sau își rupea vreun picior, Faviola îl chema pe domnul Cambreleng să o îngrijească, iar dânsul, milos, venea în mare grabă.
Ani întregi a încercat domnișoara Faviola să sufle un strop de viață între copertele cărților muribunde până când, nemaiputând răbda agonia, cuvintele au invadat librăria. Speriată și întreagă, fără niciun membru fracturat, Faviola a fugit la cafeneua domnului Cambreleng, dar nici pe terasa autorilor ratați lucrurile nu stăteau tocmai bine. Pe domnul cu lavalieră, cel care a fost lovit în cap cu propriul lui manuscris, începuse să-l lase memoria, iar scriitori se transformau, fără voia lor, în personaje. În Parisul în care până și o pisică începuse un jurnal, dar în care locuitorii preferau sunetele și imaginile, cărțile își rataseră șansa de a mai fi citite.
Uimit de un adevăr căzut peste el ca un trăsnet, autorul celebrului poem Corabia a mai avut o revelație. Cuvintele evadate din librăria domnișoarei Faviola, libere să se plimbe dintr-un creier în altul, ca pe bulevard, formau nebuloase lăptoase în jurul oricăror persoane care vorbeau despre ceva sau se gândeau la ceva. Fără să le vadă sau să le simtă, parizienii erau prizonieri ai cuvintelor. Singurul lipsit de norul livresc a rămas doar gândacul povestitorului, editorul negru împreună cu care autorul poemului Corabia scrisese treizeci și cinci de ani, și care, în ultimii zece ani, începuse să se agite frenetic ori de câte ori era ceva în neregulă cu ortografia sau era nemulțumit de stilistica frazelor viitorului roman.
După asediul cuvintelor, sătul până peste cap de domnul Cambreleng, de ifosele autorilor consacrați, de umbrele marilor personalități, de disperarea scriitorilor ratați și de panica Parisului, Matei s-a întoars în România începutului de roman, chiar în Rădăuți, orașul său natal, probabil singura localitate din lume în care cimitirul este tăiat în două de o cale ferată. Asistând la o înmormântare programată în ziua întoarcerii, autorul descrie cum cortegiul funerar se oprește la trecerea cu calea ferată nesemnalizată, cum o traversează fugind cu prapurile și cu mortul, apoi revine la pasul de melc…
„Mă pregătisem îndelung pentru acest moment, împlinirea a 50 de ani. Îmi spusesem de nenumărate ori: nu poți trăi dincolo de vârsta de 50 de ani tot așa cum ai făcut-o și înainte. Pentru că dacă trăiești dincolo de vîrsta de 50 de ani tot așa cum ai făcut-o și înainte e ca și cum ai fi ajuns degeaba la vîrsta de 50 de ani.” (Matei Vișniec, Sindromul de panică în Orașul Luminilor, p.180)
Magda Lungu, 14 iulie 2018
Matei Vișniec – „Sindromul de panică în Orașul Luminilor”
Editura Polirom, 2012, 328 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu