Lumea mea în culori: #Cretu

Se afișează postările cu eticheta #Cretu. Afișați toate postările

Bogdan CREȚU

⧫ și fumul se ridica la cer

Desfășurat ca un evantai de-a lungul a patru generații, și fumul se ridica la cer urmărește destinul unei familii care încearcă să se vindece de trecut pentru a-și putea trăi prezentul așa cum se cuvine. Bântuiți de amintirile dureroase ale unui bunic care a lăsat în urmă un caiet blestemat, urmașii bărbatului care a supraviețuit unui lagăr și unui război, dar a trăit nefericit până la capătul vieții, se luptă cu propriile neputințe, altele decât spaimele și însingurarea bunicului, și reușind, în cele din urmă, să se împace cu destinul, când drept, când nedrept, care le-a fost hărăzit.

Orfan de tată de la zece ani și singur pe lume, după ce mama, îmbătrânită de frici și de griji, a fost răpusă de boală, bunicul a fost luat de suflet de un om dintr-un sat dobrogean și dus la cazarmă, la Murfatlar. Copil de trupă, elev la școala militară, apoi sublocotenent trimis pe front în 1941, la Odessa, a văzut atâta durere, nebunie și moarte încât s-a apucat de fumat ca să uite și să poată merge mai departe. Om bun cu soldații, subordonat maiorului Viziru fără de care n-ar fi supraviețuit în lagărul de la Mânăstârca, după terminarea războiului, bunicul s-a însurat cu Maria Magdalena, sora mai mică a fostului comandant, o copilă plăpândă de 20 de ani, de o frumusețe aparte, care l-a lăsat văduv după ce l-a adus pe lume pe Paul. Pietrificat după moartea Magdei și cu un bebeluș de crescut, bunicul s-a uzolat în satul în care s-a născut, să uite, și tot cu ajutorul lui Viziru, a fost numit învățător, apoi director de școală. Ursuz și taciturn, a renovat școala, a ridicat o sală de sport, o grădiniță cu program prelungit și o cantină, a asfaltat drumul și a tras curent electric, devenind un om respectat, dar de însurat, nu s-a mai însurat.

Orfan de mamă și băiatul domnului director, Paul a crescut cu bunicul și țața Tinca, înlocuind treptat poveștile dădacei cu cărțile pe care de mic le-a adorat. Cuminte și bun la învățătură, după terminarea liceului, a intrat la Litere și în presă, publicând la 20 de ani primul articol, iar când și-a văzut numele scris în jocul paginii, a simțit că a cucerit lumea. În ultimul an de facultate, profesorul de literatură interbelică i-a propus să intre în redacția revistei la care lucra și unde s-a și angajat după lucrarea de diplomă. La 22 de ani a cunoscut-o pe Irina, studentă în anul al treilea la Filologie, după care l-a pierdut pe bătrân, dar n-a fost disperat pentru că imediat s-a născut Iancu, iar după povestea încâlcită cu Mircea Viziru, Irina, p carte, o cronică, gelozia și toate celelelate, a apărut pe lume și Diana, micuța răsfățată. Profesor la Institutul Pedagogic din Constanța după terminarea facultății, cronicar în revista „Tomis” și scriitor cunoscut în județ până în anii 1990, șase ani mai târziu, în 1996, Paul Zlot a purtat un dialog pe scena teatrului cu Umberto Eco, un moment de maximă glorie, care a stârnit vâlvă printre jurnaliști și l-a ridicat în ochii universitarilor. După o carieră nepătată și dreaptă, Paul a ieșit la pensie, după care s-a blazat, lăsând în seama Irinei grijile casei și ale celor doi copii transformați peste noapte în oameni mari.

Talentată la pictură, Diana și-ar fi dorit o carieră și o nototietate, dar s-a îndrăgostit de Sergiu, un coleg de facultate care a părăsit-o fără nicio explicație și s-a căsătorit cu Robert, un om de afaceri anost și enervant, pe care a încercat să-l iubească de dragul celor trei copii comuni și al luxului de care era conștientă, dar pe care nu l-a apreciat niciodată. Opus soră-sii, artista familiei Zlot, Iancu și-a ales o carieră de reporter de teren. Îndrăgostit în liceu de Mara cea născută să răzbată și mai mereu plecat în infern, în Iran, Afganistan, Cecenia, în Caucazul de Nord, Yemen, Siria, Liban sau Cecenia, Iancu s-a întors casă, în țară, de fiecare dată, pentru femeia care l-a făcut fericit și tată, dar pe care n-a reușit să o înțeleagă sau s-a fericească. La fel de nefericit în viața personală ca soră-sa Diana, Iancu a sperat până-n ultima clipă că va îmbătrâni lângă Mara, dar iubita sa de-o viață a avut alte planuri. Mult mai aproape de bunic decât restul familiei, jurnalistul a simțit pe pielea lui ce înseamnă războiul, captivitatea într-o grotă ca o carceră și pierderea femeii fără de care nu poți respira. Știind din copilărie de caietul cu amintiri al bunicului, spre deosebire de Paul care l-a găsit la jumătatea vieții, Iancu pornește la drum cu nădejdea că a ales să facă ce i se potrivește cel mai bine.

Multă, este enorm de multă suferință, tăcere și însingurare în acest roman profund și provocator, care pornește de hăt departe, de la frontul de răsărit și Holocaust, însoțește un reporter de teren în zonele conflictuale și se termină cu dramele atât de umane ale zilelor noastre. Aspru cu greșelile marii istorii și micilor caractere, Bogdan Crețu nu s-a ferit de cuvinte, dimpotrivă, a subliniat ororile războiul și neputințele omenești cu scene tari, amănunțite, care mi-au dat senzația că mă aflu acolo, printre personaje, și asist la suferințele lor. La polul opus grozăviilor, bunătatea, purtând chipul țaței Tinca sau al lipoveanului Simion Saladuc, vine să ne arate că, atâta timp cât mai există iertare și blândețe, mai avem o șansă, nu este totul pierdut.

„Există și morți vii. Și vii morți. Oameni în care moartea deja lucrează și e doar o chestiune de timp, scurt, până se duc dincolo. Mai mult morți decât vii, oricum. Oameni care au ieșit din calculele tuturor. Oameni aproape ignorați pentru că nu mai trăiesc în prezent. Prezența lor pare cumva indecentă.” (Bogdan Crețu, și fumul se ridica la cer, p.30)

Magda Lungu, 18 iulie 2026

Bogdan Crețu – și fumul se ridica la cer

Editura Polirom, 2026, 536 pagini, colecția „Ego Proză”

Bogdan Crețu

⧫ Cornul inorogului

Norocos până la absurd, pentru că era de ajuns să-și îndrepte atenția către ceva și se aliniau astrele astfel încât obținea ce își dorea, Dinu Zărnescu abia împlinise 33 de ani când a cunoscut-o pe Diana. El profesor universitar și scriitor celebru, ea artistă de o frumusețe demonică, s-au simțit atrași unul de celălalt din prima clipă în care s-au văzut. Nebunatică și cu o poftă molipsitoare de viață, Diana i-a propus scriitorului un joc erotic periculos, a cărui miză uriașă era chiar ea, femeia dorită. Îngrozit de saltul în necunoscut, dar ispitit de trofeul râvnit de toți bărbații, Dinu Zărnescu pornește într-o aventură care îl scoate din amorțeală și plictis, obligându-l să se cunoască pe sine, să-și recunoască prejudecățile morale și etice și să înțeleagă, la capătul unui an interminabil, ce își dorește de fapt de la viață.

Născut într-o familie disfuncțională, după teribilul an 1977 în care tatăl său, Alexandru Zărnescu, a fost detașat într-un sat de la marginea țării, pe malul Prutului, după ce semnase apelul lui Goma, Dinu Zărnescu a crescut laolaltă cu sticlele de băutură ale inginerului chimist expulzat în Fălciu și tăcerile mamei care și-a iubit cândva soțul atât de mult încât i-a acceptat toanele și băutele și l-a îngrijit cu devotament după ce fostul cercetător s-a îmbolnăvit de ciroză. Pasionat din copilărie de literatură, dar neambițios, Dinu a debutat al 18 ani cu un articol într-o celebră revistă literară, apoi a dat examen la Litere și a rămas în facultate, devenind preparator, asistent și lector nu pentru că și-ar fi dorit nemaipomenit, ci pentru că a primit ce i s-a oferit. Universitar și scriitor celebru la 33 de ani, cu două cărți de proză publicate, dar necăsătorit, Dinu Zărnescu simțea că îi lipsește din viață ceva, sau cineva, care să-l provoace.

Întâmplătoare, întâlnirea cu Iza Weingold, o scriitoare evreică de origine română, la câteva luni după ce și-a îngropat tatăl, a fost pentru Dinu Zărnescu un fel de revelație pe care un tânăr scriitor o are în prezența unui maestru. Faimoasă, premiată și tradusă peste tot, Iza Weingold nu s-a sfiint să-i dezvăluie mai tânărului ei confrate un trecut sinistru, pe care l-a depășit cu grație și de care s-a vindecat cu ajutorul scrisului. Mamă din curiozitate, soție din interes, arestată cu complicitatea soțului și violată în mod repetat în pușcărie de trei ofițeri, Iza a supraviețuit umilințelor și fricii permanente, apoi a a divorțat de Cezar Croitoru turnătorul și a fugit la Paris unde a născut o fetiță pe care a botezat-o Romanița. Scriitoare celebră în doar câțiva ani, s-a întors în România după 1990 ori de câte ori a fost invitată, iar când a auzit de Dinu Zărnescu și-a dorit să-l cunoască pernonal, nu doar prin intermediul romanelor sale.

Sinceră și dezinteresată, amiciția dintre cei doi scriitori a evoluat firesc, de la cafele și discuții literare la nopți întregi de discuții literare, stârnind în rândul cunoștințelor comune, cum era de așteptat, bârfe și invidii, care în loc să-i despartă i-a apropiat și mai mult, spre nemulțumirea Anei, logodnica lui Paul cel veșnic absent și iubita neoficială a comodului Dinu. Exuberantă și nonconformistă, tot Iza Weingold a fost cea care i-a povestiti lui Dinu Zărnescu de expozițiile artistei Marina Abravović. Pe 21 septembrie 2018, când a pornit cu mașina către Belgrad, cu pretextul de a participa la lansarea unei cărți traduse în sârbă, tânărul scriitor nu s-a gândit că va participa la unul din celebrele experimente ale artistei și că o va cunoaște pe Diana. Model și provocare, Diana și un bărbat alcătuiau împreună o ușă de trupuri goale prin care spectatorii erau obligați să treacă pentru a pătrunde în spațiul expoziției.

A fost de-ajuns o privire intensă și o atingere ușoară pentru ca cei doi tineri, femeia și bărbatul, să intuiască, la unison, că sunt făcuți unul pentru celălalt, doar că Diana, nebună și diabolic de frumoasă, i-a propis scriitorului in joc periculos, a cărui miză uriașă era chiar ea, femeia dorită. Îngrozit de saltul în necunoscut, dar ispitit de trofeul râvnit de toți bărbații, Dinu Zărnescu pornește într-o aventură care îl scoate din amorțeală și plictis, obligându-l să se cunoască pe sine, să-și recunoască prejudecățile morale și etice și să înțeleagă, la capătul unui an interminabil, ce își dorește de fapt de la viață. Unul după altul, trupurile femeilor invitate să-i fie partenere de o zi în această stranie aventură devin borne de demarcație în evoluția bărbatului și surse de inspirație pentru scriitorul Dinu Zărnescu, un fin observator al psihologiei și reacțiilor feminine.

Pornind din satul de pe malul Prutului și ajungând până la București, Belgrad, Roma sau Paris, în acest roman despre iubire și trădare, viață și moarte, abandon și continuare, deși așează femeia pe soclu, ca pe-o zeiță, iar în jurul ei adună senzații, gânduri, motivații, obsesii sau angoase, autorul își poartă cititorul, cu ajutorul personajului principal, scriitorul Dinu Zărnescu, printr-o realitate complexă, sinistră, în care fantomele trecutului încă mai bântuie prezentul, prejudecățile anulează cariere și lașitățile distrug vieți, sau dimpotrivă, nonconformistă și jucăușă, dispusă oricând să depășească obstacolele și să accepte o nouă provocare. Iar peste această realitate planează mitul inorogului, fascinația pe care o exercită virtutea și puritatea chiar și asupra celor mai corupte suflete.

„Acum, aici, la Roma, după câteva săptămâni, simțea că nimic nu îl amenință, că ar fi putut trăi așa încă o lună, încă un an sau până la capăt și tot aia ar fi fost, nici o presiune nu îl apăsa, nici o tensiune nu se ițea în viața lui, nici măcar una stupidă, cum ar fi uitat să-și composteze biletul în autobuz sau ceva din filigranul cotidian.” (Bogdan Crețu, Cornul inorogului, p.265)

Magda Lungu, 01 martie 2026

Bogdan Crețu – Cornul inorogului

Editura Polirom, 2021, 408 pagini, colecția „EGO. Proză”

Bogdan Crețu

⧫ Mai puțin decât dragostea

Părăsit de femeia care l-a adorat și cu care urma să aibă un copil pentru un motiv pe care nu-l înțelege, Vlad își trăiește următorii treizeci de ani pe pilot automat, rememorând, iar și iar, clipele unice din anul acela în care el și Sara au fost incredibil de fericiți. Sportiv de performanță, maratonist celebru, deși absent din propria viață, după trei decenii în care a doborât recorduri și și-a depășit limitele doar pentru a-și ocupa mintea cu ceva, o întâlnește pe Maria, o tânără care îl tachinează cu o familiaritate dezarmantă, provocându-l să-și deschidă sufletul pentru a se elibera de povara unui trecut pe care, indiferent ce ar face, nu l-ar mai putea schimba. Trezit din letargie de tânăra care îl ascultă cu interes, fără a-l judeca, Vlad recunoaște deschis că el, fiul victimei, a fost îndrăgostit, și încă mai este, de fiica unui torționar, și deapănă o poveste de viață incredibilă, care începe cu generația de dinainte și pare că nu s-ar fi terminat.

Deși ultamaratonist celebru, Vlad Păcuraru a stat deoparte de iureșul interviurilor și camerelor de luat vederi. Discret în public cu viața sa privată, s-a ferit din răsputeri să stârnească curiozitatea admiratorilor și a jurnalștilor și doar atunci când rămânea singur își lăsa gândurile să alerge printr-un trecut în care a trăit în câteva luni. Împreună cu marea și singura sa iubire, Sara, cât au trăit alți zeci oameni, adunat, într-o viață. Prezent în topul sportivilor celebri, dar absent atunci când se afla printre oameni, Vlad a alunecat trei decenii de-a lungul timpului, evitând să vorbească despre Sara de parcă s-ar fi temut că vorbele ar fi putut să i-o răpească. Asta până în ziua în care a urcat pe scena de la Zărnești, a înmânat câteva diplome câștigătorilor Maratonului Piatra Craiului, a rostit câteva formalități și a cunoscut-o pe Maria, tânăra dezinvoltă și directă, care, după câteva replici inteligente și glume cu dischis, l-a invitat la București, la ea acasă.

Văduvă după ce soțul i-a murit în Afganistan și mama unui băiețel de șase-șapte ani, Maria i-a amintit, în doar câteva ore, ce înseamnă acasă. Nu că Vlad n-ar fi știut, dar copilăria lui sărăcăcioasă până la doisprezece ani și chinuită după ce tatăl, taciturn și mai tot timpul plecat prin țară, n-a mai putut răbda munca de reporter la departamentul economic al unui ziar central și s-a retras într-un sat, lăsându-și soția, șefă de echipă la o fabrică de textile, și fiul, elev, să se descurce cum vor putea, rămăsese atât de urmă, încât mai avea puțin și părăsea fototeca amintirilor. Nu și adolescența, în care toate zilele au fost la fel de goale sau de nefericite până în sâmbăta de dinaintea Paștelui, când directoarea liceului a intrat în clasă, cu cinci minute înainte de a se suna, însoțită de o fată venită parcă dintr-o altă lume. Foarte înaltă și neasemuit de frumoasă, noua colegă l-a ales, dintre cei aproape treizeci de adolescenți, băieți și fete, pe Vlad. Iar el, timidul și marginalizatul în clasă, a devenit, datorită atenției Sarei, colega de bancă, cel mai important băiat.

Directă, sinceră, precoce, pasionată de principii și singurul copil al unor părinți cu posibilități, care i-au oferit tot ce și-a dori în schimbul rezultatelor excepționale la învățătura, Sara i-a deschis mintea lui Vlad și l-a învățat să privească în jur, să fie atent la oameni, la gesturile și reacțiile lor care spun mai mult decât cuvintele. Prieteni buni în clasa a XI-a, după o vacanță de vară în care ea fost plecată cu părinții, iar el a muncit să-și țină mama la facultate, în clasa a XII-a cei doi adolescenți au devenit atât mai apropiați, încât Sara a recunoscut că o frământă ceva de ani buni și vrea să găsească răspunsuri la niște întrebări de care părinții ei se feresc cu cea mai mare grijă. Îndrăgostit de Sara și la fel de inteligent ca ea, din frânturi de conversații și adevăruri rostite doar pe jumătate, Vlad deduce că undeva, trecutul tatălui său, fost deținut politic, se intersectează cu trecutul tatălui Sarei, director de Întreprindere după ce fusese cândva gardian într-o pușcărie.

Pășind cu îndrăzneala celor 18 ani pe urmele pașilor celor doi tați, Vlad și Sara descoperă un trecut sinistru, în care tinerețea viitorului reporter a fost furată de un torționar, care l-a bătut crunt și l-a umilit abject, dar nu l-a ucis, și nu din omenie, ci pentru că a fost rugat de tânăra lui soție să fie mai blând, atât cât poate, cu fostul ei prieten. Capitolul în care este descrisă viața deținuților politici, Îngerul cu vână de bou, de o duritate care lasă și loc de interpretare, pentru că Ștefan Păcuraru, tatăl lui Vlad, îi este este recunoscător torționarului Iancu Iacoban, tatăl Sarei, pentru hrana strecurată pe furiș și loviturile mai puțin dureroase, este de un realism feroce. La fel este și capitolul Singura versiune posibilă, imediat următorul după scurta, dar intensa, poveste de dragoste dintre cei doi tineri, în care ni se dezvăluie caracterele celor patru personaje părinți, aflate față în față, în locuința Iacobanilor, la o așa-zisă masă de familie.

Lipsit de scrupule și dispus să facă orice pentru a-și câștiga înapoi copila pierdută din cauza unui trecut pe care nici nu-l poate schimba, dar nici nu-l regretă, Iancu Iacoban pune la cale o strategie pe care Sara o evită cu pricepere, fugând din țară cu copilul nenăscut, mințindu-l pe Vlad, într-o scrisoare, că a avortat, și aducând-o pe lume pe Diana, departe de un bunic care s-ar fi amestecat în creșterea și educația nepoatei. Prea îndurerați de dispariația ei bruscă, Vlad n-o înțelege, iar doamna Iacoban n-o iartă, în timp ce Iancu Iacoban își vede de ale sale de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Singura care o va înțelege va fi Maria, copila crescută de suflet de doamna Iacoban după dispariția Sarei, cu o poveste de viață neidentică, dar la fel tristă ca a lui Vlad, care-i va cunoaște pe cei doi Iacobani, soț și soție, la ei acasă, în vila directorului care trântea uși și vorbea permanent la telefon, punând afacerile mai presus de soția sa. Foarte afectată de duritatea monstrului, apoi de moartea doamnei Iacoban, Maria va fi de-a dreptul oribilată de propunerea lui Iancu Iacoban de a-i fi amantă, urmând ca la moartea lui să moștenească o parte din avere.

Săracă, dar foarte frumoasă, după episodul dezgustător cu Iancu Iacoban, Maria va mai primi propuneri indecente din partea interlopilor sau a bărbaților mult mai în vârstă, dar cu mulți bani sau cu putere. Absolventă de facultate după ce a fost cât pe ce să-și rateze licența din cauza unui profesor pofticios de tinerețe, Maria s-a căsătorit cu Robert, un ofițer tandru și bun ca pâinea caldă în primii ani ai căsătoriei, transformat din dorința de a-și construi un palat, într-o brută fără sentimente. E multă suferință în povestea Mariei, la fel de multă ca și în poveștile celorlalte cupluri, soții Păcurari, soții Iacoban sau necăsătoriții Vlad și Sara. Ascunsă câteva zeci de ani, această suferință răbufnește atunci când găsește momentul oportun cu o intensitate care nimicește sau, în cazul Mariei și a lui Vlad, care unește destine. Împărtășindu-și unul altuia durerile și fricile, Vlad și Maria reușesc, în doar câteva zile, dacă nu să se vindece pe deplin, măcar să-și panseze rănile trecutului și să întrevadă un viitor, nu doar al lor, ci al copiilor lor, Luca și Diana, și nu neapărat liniar, lipsit de provocări sau de griji, dar deschis altor alegeri sau perspective. Rupți de realitatea bunicilor, care au trăit cumpliții ani ai comunismului, și detașați de teribilii ani de după comunism ai părinților, Luca și Diana au alte șanse și, implicit, o altă viață decât cea a generațiilor anterioare. Este foarte interesantă, și lesne de urmărit datorită cursivității poveștii, această transformare, în timp, a generațiilor, din învinși în învingători.

„Părinții mănâncă aguridă și copiilor li se strepezesc dinții. Nu dinții. Creierul. Și sufletul. Și viața. Care nu mai poate fi la fel după ce s-au uitat prin gaura cheii la viețile părinților dinainte de a deveni părinți.” (Bogdan Crețu, Mai puțin decât dragostea, p.211)

Magda Lungu, 17 iulie 2026

Bogdan Crețu – Mai puțin decât dragostea

Editura Polirom, 2026, 504 pagini

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM

1 » ... »

100 » ... »

200 » ... »

300 » ... »

400 » ... »

500 » ... »

600 » ... »

Bogdan Crețu

⧫ Nichita. Poetul ca și soldatul

Nichita Hristea Stănescu, primul născut al Taniei și al lui Nicolae, a venit pe lume în Ploiești, pe 31 martie 1933. A început să scrie versuri în anii de liceu, în timpul facultății a fost remarcat de Paul Georgescu și adus în redacția revistei Gazeta literară, iar în 1960 a debutat cu volumul Sensul iubirii . De patru ori căsătorit, cu Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten, apoi cu Doina Ciurea, fosta iubită a lui Labiș, cu Gabriela Melinescu, poeta alături de care a trăit o dramatică poveste de iubire, și cu Dora, femeia care i-a stat alături până în cel din urmă ceas, Nichita Stănescu a dus o viață boemă, a publicat o serie de cărți care l-au impus drept cel mai important poet român postbelic, recunoscut și premiat în țară și în străinătate. Deși a avut probleme mari de sănătate, apartamentul său din Piața Amzei a devenit un loc public, primitor și veșnis deschis scriitorilor și artiștilor. Cu ocazia împlinirii a 50 de ani, pe 31 martie 1983, Nichita Stănescu a avut parte de o sărbătoare națională, iar în iarna aceluiași an, pe 13 decembrie, în urma unei crize hepatice, a trecut la cele veșnice.

Născut în Ploiești, în ultima zi din luna martie a anului 1933, Nichita a venit pe lume într-o familie înstărită, cea a Tatianei, fiica unui general fugit din URSS și refugiat în România, și a lui Nicolae Stănescu, proprietarul prosper al unor ateliere de croitorie. Odată cu intaurarea regimului comunist, familia Stănescu a pierdut toate proprietățile, iar dintre cei trei copii, Nichita, Maria și Cristina, copila înfiată, Nini a fost cel mai puțin afectat. După absolvirea Liceului „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, în 1952, și primele versuri argotice, inspirate de baladele vesele și triste ale rapsodului George Topîrceanu, Nichita a plecat la București și s-a înscris la Litere, ca urmare a unei inspirații de moment și nicidecum a unei decizii îndelung cântărite. Prieten din copilărie cu Mircea Petrescu și coleg de facultate cu sora lui cea mică, în anul întâi, Nichita s-a căsătorit cu Magdalena din inerție, crezând, naiv, că va putea să împace prejudecățile mic-burgheze, cum ar fi căsătoria, familia, serviciul stabil, copiii, relațiile sociale cumsecade, cu anarhismul pe care-l pretinde poezia. După un an s-a despărțit de Magda la fel de simplu cum s-a căsătorit.

Iar dacă Magda a fost soția-copilă, Doina Ciurea, fosta iubită a poetului Nicolae Labiș, femeia care emana un fel de mosc senzual, care șoca băieții și hipnotiza fetele, a fost soția-panteră. Impresionat de carismaticul Nicolae Labiș, răscolit până în adâncurile ființei de versurile sale uriașe, de neatins, și devastat de moartea poetului, Nichita s-a însurat cu Doina Ciurea dintr-un fel de ambiție neconștientizată. Era și el poet, debutase în 1960 cu volumul Sensul iubirii , dar a simțit că poeta și eseista Doina Ciurea îi va muza ideală a următorului volum. După ce a publicat O viziune a sentimentelor, în 1964, a început agonia. Bolnav de poezie, teatral cu publicul și sufocat de o căsnicie cu reguli sctricte și certuri din ce în ce mai frecvente, Nichita a început să dispară de acasă întâi cu zilele, apoi cu săptămânile. De Gabriela Melinescu s-a îndrăgostit fulgerător și atât de posestiv încât poeta, pentru a putea respira liber, fără Nichita, l-a părăsit pentru Rene, un evreu bogat și nepoet, lângă care a avut șansa de a putea fi ea însăși.

Naufragiat pe harta lumii după despărțirea de Gabriela, Nichita a început să bea în neștire. Gustase din licorile lui Bachus și înainte de Gabriela, dar după ce a pierdut-o pe ea, în 1970, din egoismul lui, Nichita s-a omorât câte puțin, în fiecare zi, cu alcool. Fără vodcă, adică treaz, n-ar mai fi putut să scrie și tot ar fi murit, doar că din altă cauză, de dorul poeziei, care nu fulgera decât după o ploaie de tărie. Deja ajunsese unde și-a dorit cândva să ajungă, publicase cele mai explozive poeme, devenise cel mai important poet român postbelic, avusese parte și de recunoaștere internațională și încă mai avea multe de spus. Volum după volum și premiu după premiu, Nichita a cules toți laurii victorii și i-a purtat pe creștet, fără sfială, în văzul lumii. Superbei salbe de premii naționale i s-au adăugat, în 1975, Premiul Herder, iar în 1979, nominalizarea, pe lista scurtă, la Premiul Nobel pentru Literatură. De pe la treizeci de ani, în jurul numelui său se înfiripase o legendă, iar după Gabriela, fericit că este nefericit, Nichita a ajutat-o să crească, deschizând ușa locuinței sale din Piața Amzei sutelor de scriitori și artiști veniți în pelerinaj.

Întâmplarea a făcut, căci de o întâmplare este vorba, ca printre admiratorii și admiratoarele venite de peste tot, de prin țară, să se numere și Todorița (Dora) Tărâță, tânăra de care Nichita s-a îndrăgostit nebunește și cu care, în 1982, anul în care a primit și Marele Premiu „Cununa de Aur”, la Struga, s-a căsătorit pentru a patra și ultima oară. În anul imediat următor, pe 31 martie 1983, Nichita Stănescu a împlinit 50 de ani și a avut parte de o sărbătoare națională. Lovid de un zid la cutremurul din 4 martie 1977 și rămas cu sechele, după paralizia de scurtă durată a părții stângi a corpului, internat de mai multe ori în spital în urma crizelor hepatice din ce mai puternice și mai numeroase, în iarna aceluiași ani, pe 13 decembrie, Nichita Stănescu s-a stins din viață după ce și-a distrus sistematic și cu bună știință trupul, carcasa, învelișul pământean al spiritului său olimpian.

Teribila agonie a unei ultime zile fictive a poetului, cea în care Nichita Stănescu muribundul și-a retrăit întreaga viața, este povestită, în această anti-biografie romanțată halucinantă, cu o vervă molipsitoare, sub forma unei mărturisiri dintr-o singură suflare, presărată cu versuri, replici și gesturi autentice ale personajului principal, desprinse din cărți sau culese din evocările altora. Firește că, pentru a nu tulbura odihna de veci a titanului și pentru că avem în față un roman de ficțiune, atent documentat, imaginația debordantă a autorului a înlocuit numele reale cu cele ale unor personaje fictive și a trecut elegant cu vederea peste intimități care nu-și aveau rostul.

„Murise de nenumărate ori. Trăise o singură dată. Tot ce i se întâmplase după fusese o amânare a morții. Dar viu, viu nu fusese decât în cei câțiva ani când, sărac, bețiv, vinovat, îndrăgostit, suferind, fusese fericit. Fericit că își scria poezia. Fericit că o avea pe ea. Fericit că e nefericit.” (Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul, p.141)

Magda Lungu, 01 martie 2024

Bogdan Crețu – Nichita. Poetul ca și soldatul

Editura Polirom, 2022, 256 pagini