⧫ Nichita. Poetul ca și soldatul
Nichita Hristea Stănescu, primul născut al Taniei și al lui Nicolae, a venit pe lume în Ploiești, pe 31 martie 1933. A început să scrie versuri în anii de liceu, în timpul facultății a fost remarcat de Paul Georgescu și adus în redacția revistei Gazeta literară, iar în 1960 a debutat cu volumul Sensul iubirii . De patru ori căsătorit, cu Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten, apoi cu Doina Ciurea, fosta iubită a lui Labiș, cu Gabriela Melinescu, poeta alături de care a trăit o dramatică poveste de iubire, și cu Dora, femeia care i-a stat alături până în cel din urmă ceas, Nichita Stănescu a dus o viață boemă, a publicat o serie de cărți care l-au impus drept cel mai important poet român postbelic, recunoscut și premiat în țară și în străinătate. Deși a avut probleme mari de sănătate, apartamentul său din Piața Amzei a devenit un loc public, primitor și veșnis deschis scriitorilor și artiștilor. Cu ocazia împlinirii a 50 de ani, pe 31 martie 1983, Nichita Stănescu a avut parte de o sărbătoare națională, iar în iarna aceluiași an, pe 13 decembrie, în urma unei crize hepatice, a trecut la cele veșnice.
Născut în Ploiești, în ultima zi din luna martie a anului 1933, Nichita a venit pe lume într-o familie înstărită, cea a Tatianei, fiica unui general fugit din URSS și refugiat în România, și a lui Nicolae Stănescu, proprietarul prosper al unor ateliere de croitorie. Odată cu intaurarea regimului comunist, familia Stănescu a pierdut toate proprietățile, iar dintre cei trei copii, Nichita, Maria și Cristina, copila înfiată, Nini a fost cel mai puțin afectat. După absolvirea Liceului „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, în 1952, și primele versuri argotice, inspirate de baladele vesele și triste ale rapsodului George Topîrceanu, Nichita a plecat la București și s-a înscris la Litere, ca urmare a unei inspirații de moment și nicidecum a unei decizii îndelung cântărite. Prieten din copilărie cu Mircea Petrescu și coleg de facultate cu sora lui cea mică, în anul întâi, Nichita s-a căsătorit cu Magdalena din inerție, crezând, naiv, că va putea să împace prejudecățile mic-burgheze, cum ar fi căsătoria, familia, serviciul stabil, copiii, relațiile sociale cumsecade, cu anarhismul pe care-l pretinde poezia. După un an s-a despărțit de Magda la fel de simplu cum s-a căsătorit.
Iar dacă Magda a fost soția-copilă, Doina Ciurea, fosta iubită a poetului Nicolae Labiș, femeia care emana un fel de mosc senzual, care șoca băieții și hipnotiza fetele, a fost soția-panteră. Impresionat de carismaticul Nicolae Labiș, răscolit până în adâncurile ființei de versurile sale uriașe, de neatins, și devastat de moartea poetului, Nichita s-a însurat cu Doina Ciurea dintr-un fel de ambiție neconștientizată. Era și el poet, debutase în 1960 cu volumul Sensul iubirii , dar a simțit că poeta și eseista Doina Ciurea îi va muza ideală a următorului volum. După ce a publicat O viziune a sentimentelor, în 1964, a început agonia. Bolnav de poezie, teatral cu publicul și sufocat de o căsnicie cu reguli sctricte și certuri din ce în ce mai frecvente, Nichita a început să dispară de acasă întâi cu zilele, apoi cu săptămânile. De Gabriela Melinescu s-a îndrăgostit fulgerător și atât de posestiv încât poeta, pentru a putea respira liber, fără Nichita, l-a părăsit pentru Rene, un evreu bogat și nepoet, lângă care a avut șansa de a putea fi ea însăși.
Naufragiat pe harta lumii după despărțirea de Gabriela, Nichita a început să bea în neștire. Gustase din licorile lui Bachus și înainte de Gabriela, dar după ce a pierdut-o pe ea, în 1970, din egoismul lui, Nichita s-a omorât câte puțin, în fiecare zi, cu alcool. Fără vodcă, adică treaz, n-ar mai fi putut să scrie și tot ar fi murit, doar că din altă cauză, de dorul poeziei, care nu fulgera decât după o ploaie de tărie. Deja ajunsese unde și-a dorit cândva să ajungă, publicase cele mai explozive poeme, devenise cel mai important poet român postbelic, avusese parte și de recunoaștere internațională și încă mai avea multe de spus. Volum după volum și premiu după premiu, Nichita a cules toți laurii victorii și i-a purtat pe creștet, fără sfială, în văzul lumii. Superbei salbe de premii naționale i s-au adăugat, în 1975, Premiul Herder, iar în 1979, nominalizarea, pe lista scurtă, la Premiul Nobel pentru Literatură. De pe la treizeci de ani, în jurul numelui său se înfiripase o legendă, iar după Gabriela, fericit că este nefericit, Nichita a ajutat-o să crească, deschizând ușa locuinței sale din Piața Amzei sutelor de scriitori și artiști veniți în pelerinaj.
Întâmplarea a făcut, căci de o întâmplare este vorba, ca printre admiratorii și admiratoarele venite de peste tot, de prin țară, să se numere și Todorița (Dora) Tărâță, tânăra de care Nichita s-a îndrăgostit nebunește și cu care, în 1982, anul în care a primit și Marele Premiu „Cununa de Aur”, la Struga, s-a căsătorit pentru a patra și ultima oară. În anul imediat următor, pe 31 martie 1983, Nichita Stănescu a împlinit 50 de ani și a avut parte de o sărbătoare națională. Lovid de un zid la cutremurul din 4 martie 1977 și rămas cu sechele, după paralizia de scurtă durată a părții stângi a corpului, internat de mai multe ori în spital în urma crizelor hepatice din ce mai puternice și mai numeroase, în iarna aceluiași ani, pe 13 decembrie, Nichita Stănescu s-a stins din viață după ce și-a distrus sistematic și cu bună știință trupul, carcasa, învelișul pământean al spiritului său olimpian.
Teribila agonie a unei ultime zile fictive a poetului, cea în care Nichita Stănescu muribundul și-a retrăit întreaga viața, este povestită, în această anti-biografie romanțată halucinantă, cu o vervă molipsitoare, sub forma unei mărturisiri dintr-o singură suflare, presărată cu versuri, replici și gesturi autentice ale personajului principal, desprinse din cărți sau culese din evocările altora. Firește că, pentru a nu tulbura odihna de veci a titanului și pentru că avem în față un roman de ficțiune, atent documentat, imaginația debordantă a autorului a înlocuit numele reale cu cele ale unor personaje fictive și a trecut elegant cu vederea peste intimități care nu-și aveau rostul.
„Murise de nenumărate ori. Trăise o singură dată. Tot ce i se întâmplase după fusese o amânare a morții. Dar viu, viu nu fusese decât în cei câțiva ani când, sărac, bețiv, vinovat, îndrăgostit, suferind, fusese fericit. Fericit că își scria poezia. Fericit că o avea pe ea. Fericit că e nefericit.” (Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul, p.141)
Magda Lungu, 01 martie 2024
Bogdan Crețu – Nichita. Poetul ca și soldatul
Editura Polirom, 2022, 256 pagini
 |
 |
 |
——————
Bogdan CREȚU, Festivalul Național „George Bacovia” | Bac-Fest, Bacău (21 septembrie 2022)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu