⧫ Cioran. Ultimul om liber
Cel de-al doilea copil al Elvirei, fiica unui nobil transilvănean, și al protopopului ortodox Emilian Cioran, Emil Cioran a venit pe lume pe 8 aprilie 1911. Născut român, la Rășinari, a urmat liceul în Sibiu, a absolvit Facultatea de Litere de la București, în 1932, apoi a fost doi ani bursier al Fundației Humboldt din Berlin, după care s-a reîntors în România și a predat filosofia la un liceu din Brașov. În 1937 Emil Cioran a primit o bursă din partea Institutului Francez din București, a plecat la Paris și a cunoscut-o pe Simone Boue, iar din 1945 s-a stabilit definitiv în Franța, trăind ca apatrid, după ce a pierdut cetățenia română. Scriitor al trăirilor devastatoare și filosof universal, paradoxalul Cioran i-a studiat, în germană, pe Kant, Schopenhauer și Nietzsche, dar a a preferat filosofia rusului Lev Șestov, a fost, în tinerețe, un simpatizant al mișcării legionare, după care, la maturitate, s-a dezis de legionarism, a scris o operă unanim recunoscută, a iubit intens, dar n-a fost căsătorit nici măcar o singură zi, a trăit modest și a fulgerat cu mintea sa necuprinsă, metafore seducătoare. Chinuit de insomnii din tinerețe, Emil Cioran își pierde mințile în ultimii ani de viață, este internat de Simone Boue într-un spital din Paris, iar în 1995, după o ultimă pâlpâire, se stinge pentru totdeauna.
Jumătate om, jumătate cuvânt, Cioran a fost producătorul, regizorul și scenaristul propriului său film numit viață, un film în care a jucat fel de fel de roluri și pe care l-a lăsat neterminat. Altfel n-ar fi fost Cioran. După primii ani de școală, la Rășinari, și următorii de liceu, la Sibiu, Emil Cioran s-a înscris la Facultatea de Litere din București și a început să publice articole în periodicele vremii. Coleg cu Noica și cu Eliade și elev al profesorilor Tudor Vianu și Nae Ionescu, Ciorna a resimțit filosofia ca un întreg, în care el, Cioran, a avut parte de un capitol aparte. Bursier la Berlin, între 1933 și 1935, și simpatizant al legionarilor, Cioran a declarat într-un articol că îl admiră pe Hitler, o viziune de care se va dezice câțiva ani mai târziu, considerând-o drept o rătăcire a tinereții. Întors din Germania în România pentru a fi profesor de filosofie la liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, Cioran continuă să scrie, dar nu-ți găsește locul potrivit și pleacă din nou, în 1937, la Paris, cu o bursă a Insitutului Francez din București. Stabilit în Franța, din 1941 până în cea din urmă zi, Emil Cioran a locuit în Cartierul Latin din Paris, împreună cu Simone Boué, femeia care i-a fost alături până la capăt, pe care a mai înșelat-o din când în când, dar la care s-a întors întotdeauna și cu care nu s-a căsătorit niciodată.
Nici sfânt, nici demon, Emil Cioran omul a făcut greșeli, s-a iertat și a mers mai departe chiar dacă trecutul l-a ajuns din urmă, l-a judecat și l-a pus la zid. Modest în viața de toate zilele, brutal de sincer și debordând de vitalitate în scris, Cioran a trăit pasiuni devastatoare din tinerețe până la bătrânețe, s-a aprins pentru o idee sau o apariție feminine delicată și fermecătoare, dar n-a catadicsit să facă demersurile necesare pentru a primi cetățenia franceză după ce a pierdut-o pe cea română. Fără o carieră academică și apatrid, netulburat de angajamente, dar nici spânzurat de constrângeri, Cioran a refuzat toate premiile literare care i s-ar fi cuvenit și a ales o viață retrasă deși a avut prieteni de nădejde și o iubită care l-a divinizat. Insomniac, bolnav, chiar ipohondru, preocupat de suferință și de trecerea în neființă, Emil Cioran a publicat o operă monumentală, în limbile română și franceză, dar și-a făcut timp și pentru prieteni, admiratori sau admiratoare din toată lumea, cu a întreținut o vastă corespondență. Cine a avut curajul să guste puțin din textele scrise de Emil Cioran, posibil să fi rămas năucit de rafinamentul detaliilor ascunse într-o viziune de o eleganță desăvârșită. După ce Cioran s-a îmbolnăvit irecuperabil, apoi a plecat dintre cei vii fără regrete și fără amintiri, Simone Boué i-a publicat Caietele, o explozie de trăiri metaforizate, notate de Cioran al ei cu scrisul lui așezat, care cumințea gândurile și le ordona în cuvinte .
Pe acest grandios, paradoxal și vizionar Cioran, ni-l prezintă Andrei Crăciun într-o biografie efervescentă și emoționantă, care începe, la fel de paradoxal ca și personajul cheie, cu o întâlnire fictivă între un învățăcel și maestrul admirat. Aflat în trecere prin Paris, Ernesto Sabato, faimosul fizician, care a abandonat știința pentru a fi scriitor, îi face o vizită lui Cioran, în locuința sa franceză, din Cartierul Latin, și rămâne uimit de ospitalitatea românului și de lejeritatea cu care Cioran conversa, indiferent de subiectul adus în discuție. După plecarea musafirului, rămas singur în mansardă, fără Simone, care plecase în provincie să-și viziteze mătușa muribundă, Cioran își reia rutina ultimilor ani lucizi, cei de dinaintea întunericului care i-a alungat amintirile și i-a împâclit claritatea ideilor, de care fusese cândva atât de mândru. Din ce în ce mai bolnav și mai rătăcit printre gânduri, Cioran este internat în spital de Simone, zace pe un pat de pe care nu se mai ridică, trece Styxul în lumea de dincolo, iar cei rămași în urma sa, Simone Boue și fratele Relu Ciornan, rămân pe pământ să-l pomenească și să-l povestească. La fel de ghiduș scrise, dar incomparabile cu viața filosofului, destinele Simonei și a fratelui Relu se deapănă în paralel cu viața lui Emil Cioran și în strânsă legătură ce acesta, de parcă ar suplini rolul a două reflectoare umane, însuflețite pentru a-l pune pe Cioran în valoare.
Când duioasă, când tăioasă, când melancolică, când sfidătoare, biografia filosofului Emil Cioran este nostimă, documentată și provocatoare. Pesemne că Andrei Crăciun l-a studiat bine pe Cioran dacă a reușit, chiar de la primele pagini, să îl convingă să șadă într-o carte. Emil Cioran a trăi într-o viață de om cât zece oameni în tot atâtea vieți și a plecat în lumea de dincolo în etape. Cioranul lui Andrei Crăciun adună toate fragmentele unei vieți purtate pe cărări neumblate, care s-a mai și rătăcit pe drumuri înfundate, dar care a mers înainte, până la capăt, și a trecut, fără să fi știut, și dincolo de el.
”Când crezi că l-ai prins, Cioran cade din rai, rătăcește pe străzile Sibiului, citește ca un nebun în biblioteca centrală universitară, crede în legionari și se trezește, se culcă la Berlin și reapare într-un hotel parizian, începe un doctorat din care nu scrie niciun rând (…), nu e niciodată unde te aștepți să fie, reușind să rămână egal cu sine, în suma sa nesfârșită de contradicții, paradoxuri, în înălțătoarea sa cădere.” (Andrei Crăciun, Cioran. Ultimul om liber, p.185)
Magda Lungu, 24 februarie 2024
Andrei Crăciun – Cioran. Ultimul om liber
Editura Polirom, 2020, 208 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu