Tatiana Țîbuleac

⧫ Vara în care mama a avut ochii verzi

Scurt și intens, romanul ultimei veri este confesiunea dureros de lucidă a artistului Aleksy, care, ajuns un pictor celebru, din dorința de a se vindeca de rănile trecutului, se întoarce în timp în ultima sa vară adolescentină petrecută împreună cu mama sa, grav bolnavă, într-un sat din nordul Franței.

După o copilărie stranie, pe care tatăl alcoolic și violent ar fi transformat-o într-un coșmar de n-ar fi fost sora mai mică și singurul motiv pentru care doi adulți cu doi copii au rămas sub același acoperiș, amăgindu-se că sunt o familie, un accident nefericit a ucis-o pe Mika și a schimbat viețile tuturor. Tatăl biologic a reușit cumva să îndrepte lucrurile, și-a găsit repede o poloneză blondă, cu cercel în limbă, care să-l consoleze, iar după ce a fugit cu ea și cu toate obiectele scumpe din casă, a încercat să fie cât de cât fericit. Bunica dinspre mamă a luat lucrurile exact așa cum sunt, a jelit pierderea nepoatei de șase ani până când n-a mai durut atât de tare ca la început, apoi s-a ocupat de nepotul de opt ani, abandonat de o mamă care nu l-a dorit și care s-a închis în ea, devenind inertă, de parcă moartea Mikăi ar fi secătuit-o de viață și ar fi șters cu buretele existența celuilalt copil.

Abandonat de tată și neiubit de mamă, Alecky se simte singur pe lume și izbucnește la înmormântarea Anetei, prietena cea mai bună a bunicii și rivala cea mai acerbă, când un băiat de aceași vârstă l-a urmărit în curtea bisericii și i-a aruncat în față că Mika și cu el n-au fost frați buni. Azvârlită din întâmplare, dar cu o putere pe care numai răutatea o dă vorbelor, insinuarea catastrofală îl scoate din minți pe Aleksy. Uitând de pomenire, de frica bunicii de a nu se face de râs în fața lumii și de tot, fratele Mikăi îl bate pe puștiul inconștient până ce-l lasă infirm, iar plângerea ulterioară depusă de părinții băiatului la poliție, este urmată de șapte ani de evaluări, tratamente și limitări de tot felul, care îl transformă pe Aleksy dintr-un copil neiubit într-un adolescent dereglat. Elev mediocru în anii de școală și de liceu, violent, instabil psihic și fără prieteni de vârsta lui, fratele Mikăi este convins cu greu de mama grav bolnavă să petreacă împreună o ultimă vară.

Peste ani, când desenatul terapeutic din adolescență devine pentru Aleksy o pasiune ce-i va aduce la tinerețe un sac de bani și o celebritate nevisată, pictorul văduv și infirm în urma unui accident în care și-a pierdut soția, pe Moira, și ambele picioare, este sfătuit de psihiatrul plătit cu 235 de euro pe oră să retrăiască și să așterne cronologic pe hârtie vara ochilor verzi, în care mama, bolnavă de cancer din primăvară și avertizată de medici că mai are de trăit o fărâmă de viață, între trei și cinci luni, refuză tratamentul, alegând să moară în brațele singurului copil rămas în viață, dar nu înainte de a-și cere iertare pentru suferința provocată. Răutăcios tot drumul, din curtea școlii fără nume din Anglia până în satul din nordul Franței, din cauza vacanței în doi, planificată de o mamă pe care o ura din tot sufletul, și furios în primele săptămâni în care nu are habar că maică-sa este bolnavă, Aleksy începe să se potolească, iar gândurile să i se așeze, pe măsură ce înțelege că femeia care l-a adus pe lume nu i-a refuzat dragostea de mamă pentru că așa ar fi vrut, ci pentru că nu a putut să răzbată, de una singură, prin pustiul lăsat în sufletul său de moartea Mikăi.

Aproape singuri, pentru că satul din nordul Franței este mic și cu puțini locuitori, mama și fiul redescoperă bucuria lucrurilor simple, făcute în doi, și recuperează o parte din timpul pierdut, netrăit împreună, iar ultima parte a verii, cea în care amândoi așteaptă să vină moartea și să-i despartă definitiv, regretele sincere ale mamei pentru dragostea refuzată atâția ani fiului și grija infinită cu care băiatul își înconjoară mama bolnavă îi transformă pe cei doi , în cele din urmă, într-o familie mică, dar adevărată. Deși se împotrivește la început cu înverșunare, ba chiar renunță la tratamentul medicamentos prescris de psihiatru, pe măsură ce începe să simtă bunătatea și dragostea mamei, Aleksy se lasă purtat de emoții și sentimente de care nu se credea în stare. Nemilos de sincer, colțuros, chiar brutal pe alocuri, melancolic și gingaș când nici nu te-aștepți și presărat cu flash-uri puternice, care punctează schimbările profunde prin care trece Aleksy, - ochii mamei erau poveștile mele nespuse -, romanul Vara în care mama a avut ochii verzi este ca un vulcan uriaș trezit din somnul său de veacuri, care izbucnește din adâncuri la suprafață cu o forță uluitoare.

„Într-o seară, înainte de culcare, mama a început din nou cu «Aleksy», iar eu n-am mai avut puteri să o opresc. M-a rugat să o iert pentru că m-a făcut de rușine atâția ani, pentru că nu m-a iubit și pentru că s-a gândit la Mika moartă mai mult decât la mine viu.” (Tatiana Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi”, p.55)

Magda Lungu, 05 noiembrie 2023

Tatiana Țîbuleac – Vara în care mama a avut ochii verzi

Editura Cartier, 2019, 124 pagini

Tweet

Tatiana Țîbuleac

⧫ Grădina de sticlă

Aleasă de directoare dintre copilele orfelinatului pentru că era cea mai răbdătoare și vândută pe un pumn de bani sticlăresei Tamara Pavlovna, Lastocika, fetița abandonată de niște părinți pe care nu și-i mai amintește, este crescută într-un mediu ostil și muncită până la epuizare. Maniacă a curățeniei și obsedată să câștige cât mai mulți bani din vânzarea sticlelor adunate din gunoaie, Tamara Pavlovna îi oferă totuși fetiței o educație, o trimite la școală, iar peste ani, Lastocika își vede visul cu ochii, devenind medic și mamă.

Abandonată la câteve luni de niște părinți pe care nu-i va cunoaște niciodată, Lastocika a fost crescută până la șapte ani într-un orfelinat din Chișinău. Amintirile anilor petrecuți în casa copiilor orfani sunt puține, dureroase și din ce în ce mai șterse pe măsură ce altele noi se înghesuie să le ia locul. Cumpărată de la directoarea institutului de parcă ar fi fost o marfă oarecare, expusă pe tarabă, copila ajunge în casa unei sticlărese singure, fără bărbat și fără copii, care o folosește la o muncă prea grea pentru un copil atât de mic. Peocupată să câștige cât mai mulți bani din vânzarea sticlelor goale, Tamara Pavlovna o pune pe Lastocika să care plase grele, pline cu sticle adunate de pe străzile orașului sau de prin gunoaie, apoi să spele sciclele în cadă, în mai multe rânduri de ape, până când devin sufiecient de curate pentru a putea fi vândute.

Scăpată din orfelinat de o femeie care îi poartă de grijă deși nu-i este mamă, copila simte recunoștință pentru Tamara Pavlovna, pe de parte, dar pe de altă parte, munca umilitoare și ciocănitul în frunte, cu arătătorul încovrigat, ca un triunghi, atunci când greșește, o determină să o urască pe binefăcătoarea cu apucături de mașteră. Deși știu foarte bine ce se întâmplă în casa sticlăresei, vecinii din cartierul mărginaș al Chișinăului, resemnați și neputincioși, închid ochii, preferând să nu se amestece între Tamara și orfana cumpărată. Tineri sau bătrâni, la început de viață sau la capătul ei, toți cunoscuții sticlăresei și ai Lastokicăi, Raia speculanta, Maricica, Oxana, croitoreasa Zinaida Haritonovna, Volodâmâr răutăciosul, Șurocika cea blânduță și bolnăvicioasă, Polcovnicul grădinarul sau Zahar Antonovici, veteranul cu gura plină de povești, cu pieptul încărcat de medalii și cu buzunarele doldora de bomboane, trăiesc de pe o zi pe alta, prea ocupați să supraviețuiască pentru a mai purta de grijă și altora.

Mereu obosită și amenințată cu bătaia, cu mâinile jupuite de la spălatul zecilor de sticle și cu umerii carne vie de la căratul plaselor grele, Lastokica înțelege repede că singurul ei colac de salvare este școala. Cuminte și silitoare, după ce îl pune la punct pe profesorul de educație fizică, desfrânatul care le cerea elevelor favoruri în schimbul măririi notelor, descoperă în casa Bellei Isaakovna o enciclopedie a corpului uman și rămâne fascinată, dorindu-și să devină medic. Ajutată de profesoara de biologie, Valentina Igorevna, care a văzut în ea nu doar o elevă eminentă, ci și un copil chinuit, studentă la București după terminarea liceului, apoi medic și mama unui copil născut cu boala oaselor de sticlă, la care n-a renunțat deși a fost părăsită de tatăl fetiței, Lastokica își piede mama adoptivă nebună și vede cum, rând pe rând, prieteniile din copilărie încep să se destrame sau să moară. Intrată într-o altă etapă a vieții, Lastocika își reconstituie copilăria și adolescența din cioburi de amintiri, de parcă ar vrea să le lase părinților necunoscuți un jurnal de singurătate al unei fetițe abandonate.

”Pătrate jos, pătrate sus – casele. Linii lungi, străzile, linii scurte, mașinile. Orașul ne era o cloșcă pătrată cu pui. Și doar oamenii – care credeau că putea totul, care aveau senzația că sunt deasupra tuturor – niște puncte. Puncte, puncte, puncte, ca după un capitor pe care nul poți termina sau, iată, începe.” (Tatiana Țîbuleac, Grădina de sticlă, pag.88)

Magda Lungu, 04 noiembrie 2023

Tatiana Țîbuleac – Grădina de sticlă

Editura Cartier, 2018, 188 pagini

Tweet

Tatiana Țîbuleac

⧫ Când ești fericit, lovește primul

Povestindu-și copilăria, adolescența, tinerețea și maturitatea cu o sinceritate dezarmantă, Mila, femeia de cincizeci de ani care și-ar fi dorit să reușească, dar a eșuat, ajungând o epavă, se confesează părintelui trecut de ceva ani în lumea drepților, de parcă cea mai arzătoare ultimă dorință i-ar fi să-i poată spune, pe nerăsuflate, tot ce nu a avut curaj să-i spună cât a fost în viață.

Crescută într-o familie dezorganizată, cu o mamă care și-a dorit în tinerețe să ajungă actriță, dansatoare, fotograf sau orice altceva în artă și un tată jurnalist, foarte apreciat la serviciu, dar absent zile întregi de acasă, Mila și-a petrecut copilăria într-un cămin de familiști, de unde a rămas cu o singură amintire. Un brad atât de stufos încât a acoperit singura fereastră din cameră a adunat împrejuru-i doi adulți și in copil care s-au bucurat de sărbătorile iernii, împreună, pentru ultima dată. În următorul an, într-o duminică mama a murit sub ochii mirați ai fetiței, care a înțeles din vorbele vecinilor că a rămas orfană.

După înmormântarea mamei, văduv și cu un copil de crescut, jurnalistul a primit de la redacție o garsonieră mică, la marginea Chișinăului. După o primăvară și o vară în care s-a descurcat cu ajutorul vecinilor, tatăl absent a înscris-o pe Mila la cea mai apropiată grădiniță rusească, unde o lăsa dimineața, după ce se certa bine cu educatoarele, și o lua după-amiază, tot timpul ultima și cu întârzieri din ce în ce mai mari. În iarnă, o vecină-doctoriță care creștea și ea un băiat de una singură, i-a sigerat să o înscrie pe Mila la Școală. Vecini de bloc și colegi de clasă, Mila jurnalistului și Malik, băiatul doctoriței Dina Andreevna, cresc împreună, se împrietenesc la cataramă, se descoperă unul pe altul, se iubesc în adolescență fără rețineri și rămân împreună până ce moartea stupidă a băiatului îi desparte pentru totdeauna.

Bună la școală și îndemnată de tată încă din clasele primare să citească mult, să scrie câteva rânduri și să povestească despre lecturile favorite, după terminarea liceului, Mila s-a înscris la Universitatea de Stat din Chișinău și a rămas câțiva ani la catedră, predând limba franceză. Cu un tată din ce în ce mai sărac și mai distant, deși, între timp, o găsise pe Nina, femeia gospodină, care l-a iubit zece ani până când n-a mai putut îndura indiferența bărbatului, iar când n-a mai putut îndura, l-a părăsit, urându-se că a lăsat-o orfană a doua oară pe fiica vitregă, care i s-a lipit de suflet din clipa în care i-a văzut ochii mari și nevinovați, Mila a plecat la Paris, după Malik, bărbatul îndrăgostit între timp de o altă femeie, dar prea comod pentru a limpezi lucrurile.

Săracă și umilită, Mila a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a supraviețui în capitala franceză. O vreme a lucrat ca vânzătoare, apoi a stat cu copiii altora, a plimbat câini, a îngrijit pensionarii de la casa de bătrâni a Fimei, după care l-a cunoscut pe Haim, un bărbat orb, cu douăzeci de ani mai mare și atât de frumos, încât i-ar fi putut fi amant dacă n-ar fi fost diferența de vârstă prea mare și dragostea neîmplinită pentru trădătorul de Malik, îndrăgostit de o contrabandistă. Părăsindu-și la Chișinău tatăl îmbătrânit după plecarea Ninei și bolnav după ce a rămas fără serviciu, Mila deapănă anii până la patruzeci, moment în care simte că a ajuns într-un punct fără întoarcere și că, dacă nu face ceva și pentru ea, riscă să se înece în alcool sau să se rătăcească în ceața viselor abandonate. Ușor de zis, dar greu de făcut.

După alți zece ani de poticniri repetate, cu ajutorul unei psiholog și a prietenilor, Mila ajunge în pragul anilor cincizeci, când se hotărăște să se întoarcă în timp și să-și retrăiască viața eșuată din cauza fricii teribile de a fi fericită. Apocaliptică și îngemănată cu ideea că după orice dram de fericire urmează să se întâmple ceva cumplit, această frică permanetă, inoculată din fragedă copilărie de tată, a reușit să-i transforme Milei viața într-un coșmar. Convinsă prea târziu, după ce-ți înmormântează tatăl, că teama de a fi fericit este închipuită și neadevărată, Mila își retrăiește întreaga viață și, povestind-o, își dă seama că oricât de dramatică i-a fost soarta, au existat momente în care a fost fericită pe deplin. Scurt, dar teribil de intens, dovedind încă o dată talentul autoarei de aspune enorm de multe în pagini puține, romanul renașterii Milei după o jumătate de secol de rătăciri și căderi este o luptă permanentă cu sine, într-un târziu câștigată.

„De cele mai multe ori mi-e dor de el așa cum se cuvine, cum am învățat din cărți că trebuie să-ți fie dor de un tată mort.” (Tatiana Țîbuleac, Când ești fericit, lovește primul, p.67)

Magda Lungu, 07 decembrie 2025

Tatiana Țîbuleac – Când ești fericit, lovește primul

Editura Cartier, 2025, 184 pagini

Tweet