⧫ Când ești fericit, lovește primul
Povestindu-și copilăria, adolescența, tinerețea și maturitatea cu o sinceritate dezarmantă, Mila, femeia de cincizeci de ani care și-ar fi dorit să reușească, dar a eșuat, ajungând o epavă, se confesează părintelui trecut de ceva ani în lumea drepților, de parcă cea mai arzătoare ultimă dorință i-ar fi să-i poată spune, pe nerăsuflate, tot ce nu a avut curaj să-i spună cât a fost în viață.
Crescută într-o familie dezorganizată, cu o mamă care și-a dorit în tinerețe să ajungă actriță, dansatoare, fotograf sau orice altceva în artă și un tată jurnalist, foarte apreciat la serviciu, dar absent zile întregi de acasă, Mila și-a petrecut copilăria într-un cămin de familiști, de unde a rămas cu o singură amintire. Un brad atât de stufos încât a acoperit singura fereastră din cameră a adunat împrejuru-i doi adulți și in copil care s-au bucurat de sărbătorile iernii, împreună, pentru ultima dată. În următorul an, într-o duminică mama a murit sub ochii mirați ai fetiței, care a înțeles din vorbele vecinilor că a rămas orfană.
După înmormântarea mamei, văduv și cu un copil de crescut, jurnalistul a primit de la redacție o garsonieră mică, la marginea Chișinăului. După o primăvară și o vară în care s-a descurcat cu ajutorul vecinilor, tatăl absent a înscris-o pe Mila la cea mai apropiată grădiniță rusească, unde o lăsa dimineața, după ce se certa bine cu educatoarele, și o lua după-amiază, tot timpul ultima și cu întârzieri din ce în ce mai mari. În iarnă, o vecină-doctoriță care creștea și ea un băiat de una singură, i-a sigerat să o înscrie pe Mila la Școală. Vecini de bloc și colegi de clasă, Mila jurnalistului și Malik, băiatul doctoriței Dina Andreevna, cresc împreună, se împrietenesc la cataramă, se descoperă unul pe altul, se iubesc în adolescență fără rețineri și rămân împreună până ce moartea stupidă a băiatului îi desparte pentru totdeauna.
Bună la școală și îndemnată de tată încă din clasele primare să citească mult, să scrie câteva rânduri și să povestească despre lecturile favorite, după terminarea liceului, Mila s-a înscris la Universitatea de Stat din Chișinău și a rămas câțiva ani la catedră, predând limba franceză. Cu un tată din ce în ce mai sărac și mai distant, deși, între timp, o găsise pe Nina, femeia gospodină, care l-a iubit zece ani până când n-a mai putut îndura indiferența bărbatului, iar când n-a mai putut îndura, l-a părăsit, urându-se că a lăsat-o orfană a doua oară pe fiica vitregă, care i s-a lipit de suflet din clipa în care i-a văzut ochii mari și nevinovați, Mila a plecat la Paris, după Malik, bărbatul îndrăgostit între timp de o altă femeie, dar prea comod pentru a limpezi lucrurile.
Săracă și umilită, Mila a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a supraviețui în capitala franceză. O vreme a lucrat ca vânzătoare, apoi a stat cu copiii altora, a plimbat câini, a îngrijit pensionarii de la casa de bătrâni a Fimei, după care l-a cunoscut pe Haim, un bărbat orb, cu douăzeci de ani mai mare și atât de frumos, încât i-ar fi putut fi amant dacă n-ar fi fost diferența de vârstă prea mare și dragostea neîmplinită pentru trădătorul de Malik, îndrăgostit de o contrabandistă. Părăsindu-și la Chișinău tatăl îmbătrânit după plecarea Ninei și bolnav după ce a rămas fără serviciu, Mila deapănă anii până la patruzeci, moment în care simte că a ajuns într-un punct fără întoarcere și că, dacă nu face ceva și pentru ea, riscă să se înece în alcool sau să se rătăcească în ceața viselor abandonate. Ușor de zis, dar greu de făcut.
După alți zece ani de poticniri repetate, cu ajutorul unei psiholog și a prietenilor, Mila ajunge în pragul anilor cincizeci, când se hotărăște să se întoarcă în timp și să-și retrăiască viața eșuată din cauza fricii teribile de a fi fericită. Apocaliptică și îngemănată cu ideea că după orice dram de fericire urmează să se întâmple ceva cumplit, această frică permanetă, inoculată din fragedă copilărie de tată, a reușit să-i transforme Milei viața într-un coșmar. Convinsă prea târziu, după ce-ți înmormântează tatăl, că teama de a fi fericit este închipuită și neadevărată, Mila își retrăiește întreaga viață și, povestind-o, își dă seama că oricât de dramatică i-a fost soarta, au existat momente în care a fost fericită pe deplin. Scurt, dar teribil de intens, dovedind încă o dată talentul autoarei de aspune enorm de multe în pagini puține, romanul renașterii Milei după o jumătate de secol de rătăciri și căderi este o luptă permanentă cu sine, într-un târziu câștigată.
„De cele mai multe ori mi-e dor de el așa cum se cuvine, cum am învățat din cărți că trebuie să-ți fie dor de un tată mort.” (Tatiana Țîbuleac, Când ești fericit, lovește primul, p.67)
Magda Lungu, 07 decembrie 2025
Tatiana Țîbuleac – Când ești fericit, lovește primul
Editura Cartier, 2025, 184 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu