Se afișează postările cu eticheta #Goethe. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta #Goethe. Afișați toate postările

Johann Wolfgang von Goethe


⧫ Suferințele tânărului Werther

Capodoperă a genului epistolar, romanul dramei tânărului Werther îndrăgostit nebunește de Lotte ne poartă printr-un labirint de sentimente în care zborul și căderea sunt dictate de zâmbetul din privirea femeii fără de care simte că nu mai poate trăi. Singuratic, visător și exagerat de sensibil, un introvertit în deplinătatea cuvântului, Werther trăiește fiecare emoție cu intensitatea unui nou început și se va destăinui scrisorilor trimise unui sigur prieten, cel în care are încredere că îl va asculta.

Îndepărtat de familie, după o discuție neplăcută în jurul unei moșteniri, Werther s-a refugiat într-un sat în care și-a găsit liniștea pictând, bucurându-se de natură și descoperind oameni calzi și primitori pe care-i va aprecia, dar de care nu se va apropia până la prietenie. Primele lui impresii, explozive și foarte amănunțite, i le va trimite prietenului destinatar sub formă de scrisori, mai dese sau mai rare, umplute cu descrieri prelungite în fraze meșteșugite și trăiri de o intensitate stranie, crescătoare până la limita nebuniei și retezate brusc după ce exaltarea a fost liniștită în cuvinte. Lumea interioară extraordinar de bogată a tânărului Werther, amorțită de suferința unei foste iubiri neîmplinite și trezită la viață de splendoarea peisajelor de curând descoperite, se va îmbogăți la apariția Charlottei cu o impresie atât de puternică încât sentimentele vor lua locul naturii transformând epistolele descriptive de început în destăinuiri tulburătoare ale unei pasiuni chinuitoare.

Binevoitoare și prietenoasă, Lotte era sora celor opt frați pe care-i creștea, cu drag și cu dăruire, asumându-și rolul de mamă în lipsa celei care le dăduse viață, plecată de curând pe un drum fără întoarcere. Logodită de puțin timp cu Albert, Lotte îl va cunoaște pe Werther la un bal de țară și îl va primi, în casa și în viața ei, fără să bănuiască câtă iubire avea să trezească în tânărul ei prieten. Năucit de propriile lui simțiri și interpretând orice gest al fetei ca pe o dovadă de dragoste, Werther se va confesa scrisorilor trimise lui Wilhelm, încercând, la început subtil apoi din ce în ce mai hotărât, să stârnească în Lotte sentimente năvalnice, închipuite de mintea lui disperată după o poveste de dragoste reală și împărtășită. Senină și fără niciun gând ascuns, Lotte își ca continua viața, se va căsători cu Albert și, neplăcut impresionată de insistența tânărului Werther, va pune punct unei foste prietenii transformată într-o pasiune obsesivă și supărătoare.

Dureros și umilitor, momentul despărțirii va fi exacerbat de Werther și interpretat ca o sentință definitivă. Convins că nu va mai putea trăi fără iubirea din gândurile lui, Werther își va pune capăt zilelor, teatral, nu înainte de a o avertiza pe Lotte că renunță la o viață din care ea nu va mai face parte. Impresionată de disperarea îndrăgostitului ajuns la capătul puterilor, tulburată de iubirea lui năprasnică venită peste ea într-un moment nepotrivit, dar cu mult curaj și onestitate, Lotte îi va mărturisi soțului chinul tânărului ei prieten. Plictisit de o poveste care părea fără sfârșit, Albert, cel care asistase cu mult bun simț și infinită delicatețe la încercările eșuate ale lui Werther de a se apropia nepermis de soția lui, îi va oferi tânărului pistoalele pe care acesta le admirase la prima lor întâlnire, înlesnind, fără să vrea, tragedia. Trupul cu ultima pâlpâire de viață va fi găsit de un servitor care va chema medicul și va alerta toți cunoscuții. Convinsă până în ultima clipă că Werther se va răzgândi, Lotte se va îmbolnăvi de durere la aflarea cumplitei vești și va agoniza între viață și moarte, vegheată zi și noapte de Albert. Ca o pedeapsă, slăbiciunea și tristețea o vor ține departe pe Lotte de Werther chiar și în ziua ultimului rămas bun.

Citind acest roman, mi-a fugit gândul la Lolita lui Nabokov în care am întâlnit aceeași iubire obsesivă, măgulitoare pentru început (cui nu-i place să se simtă adorat?), dar din ce în ce mai obositoare, ca orice insistență repetată la nesfârșit sau obligativitate impusă împotriva firii. (Nabokov chiar amintește de Lotte, la un moment dat, citez din memorie, la vârsta Lolitei, Lotte fusese o școlăriță la fel de ispititoare.) Desigur că drama iubirii nefericite este foarte ofertantă pentru scriitorii care stăpânesc intensitatea emoțiilor masculine până-ntr-atât încât să găsească o justificare unor acțiuni, ficționale, care sfidează moralitatea și conțin un grăunte mic, minuscul, de adevăr preluat sau inpirat dintr-o realitate din apropiere. Una peste alta, romanul merită a fi citit, analizat din perspectiva ambelor personaje, Lotte și Werther, și recitit pentru a putea fi savurat pe îndelete.

„Da, sunt numai un călător, un pelerin pe acest pământ! Dar voi sunteți altceva?” (Goethe, Suferințele tânărului Werther, p.119)
Magda Lungu, 06 martie 2020

Johann Wolfgang von Goethe – „Suferințele tânărului Werther”
Editura Polirom, 2015, 200 pagini
Traducere din limba engleză: Alexandru Philippide

Johann Wolfgang Von Goethe

⧫ Afinitățile elective


Cu un titlu bizar, inspirat din știință, mai precis din chimie, ce definește capacitatea unor substanțe puse în contact de a se desprinde violent de vechile legături chimice pentru a forma altele noi, romanul Afinitățile elective este drama trăită de doi aristocrați, Eduard și Charlotte, în sfârșit căsătoriți după ce au fost despărțiți o jumătate de viață, dar care, invitând la castel niște oaspeți de seamă, pe Ottilie și pe Căpitan, simt o atracție irezistibilă pentru cei doi musafiri.

Răsfățat din copilărie ca unicul fiu al unor părinți bogați, Eduard a crescut nedeprins să i se refuze ceva. Căsătorit la sugestia familei cu o femeie mult mai în vârstă decât el și alintat în fel și chip de bătrânica sa soție, după ce a rămas văduv, Eduard s-a reîntors la Charlotte, prima iubire, doar pentru a-și demonstra încă o dată că a vrea este sinonim cu obține. Flatată de fidelitatea bărbatului cândva dorit și eliberată dintr-o căsătorie cu un om înstărit pe care l-a respectat, dar nu l-a iubit, Charlotte a consimțit să devină doamna baroană, dar nu imediat, ci după ce a fost convinsă de vorbele meșteșugite ale seducătorului Eduard. După căsătorie și de îndată ce euforia baronului s-a transformat într-o dulce obișnuință, pentru a-și asigura soțul că are grijă de liniștea căminului, Charlotte și-a trimis singura fiică la pension și împreună cu ea a dus-o acolo și pe nepoată, pe Ottillie.

Singur, doar el și cu soția în ditamai castelul, Eduard a apreciat liniștea oferită de Charlotte, dar fiind prea multă, a început să se plictisească. Neavând prea multe subiecte de discutat cu doamna baroană și nimic altceva în comun, Eduard și-a invitat un prieten, pe Căpitan, să-i fie aproape și să mai alunge din plictiseala zilelor în care nu avea mai nimic de făcut. Generos din fire, încântat de găzduirea oferită de cel mai bun prieten la el acasă, ordonat și descurcăreț, Căpitanul s-a implicat imediat în renovarea castelului și amenajarea împrejurimilor, o activitate apăsătoare pentru baron și prea solicitantă pentru baroană. Recunoscătoare la început Căpitanului pentru ajutorul primit, Charlotte se apropie nepermis de mult de bărbatul milităros și comunicativ, iar odată cu sosirea Ottiliei la moșie, începe să-i dorească prezența și să tânjească după afecțiunea lui.

Elevă mediocră și o persoană introvertită, cu un aspect plăcut, isteață, dar de o sensibilitate ieșită din comun, Ottilie a trecut cu greu examenul de maturitate și a părăsit pensionul în grabă, bucuroasă că mătușa Charlotte a invitat-o la castel, oferindu-i casă și masă în schimbul ajutorului deloc de neglijat la difreitele treburi administrative. Dar de trei ori mai încântați decât ea au fost cei doi buni prieteni, Eduard și Căpitanul, primul pentru că-și amintea cu plăcere de ea, iar cel de-al doilea pentru că era bărbat și admira cu toată ființa lui tnerețea și frumusețea copilei. Cu câțiva ani în urmă, îndată ce castelanul ar ămas văduv, Charlotte i-o prezentase pe Ottlie baronului, nutrind în secret speranța că Eduard se va îndrăgosti de gingașa copilă și se va căsători cu ea, un plan eșuat din cauza încăpățânării bărbatului, care nu mai vedea nicio altă femeie în afară de ea, fosta lui iubită din tinerețe.

Fără a-i trece atunci prin cap ce punea la cale mătușa și fără a nutri nicio speranță de viitor, Ottilie și-a găsit locul potriv la castel și i-a înfierbântat mintea baronului cu veselia sa înăscută și politețea care n-o părăsea niciodată. Din ce în ce mai îndrăgostit de fermecătoarea domnișorică, Eduard începe să se comporte ciudat, un fapt remarcat de Charlotte, dar trecut cu vederea de Căpitanul îndrăgostit și el de soția celui mai bun prieten. Separat de zbuciumul celor patru amorezi, domnul Mittler, un fost preot și un personaj fabulos, direct interesat în a cultiva relațile interumane și a preveni dramele inutile, încearcă din răsputeri, dar fără să reușească, să restabilească echilibrul inițial al celor patru făpturi disperate, condamnate de destin să suporte întregul proces al afinităților elective din chimie.

Prinși în capcana unor iubiri imposibile, cei patru eroi necunoscuți și tragici se luptă, fiecare în felul său, să își descopere locul potrivit, dar fără a distruge câtuși de puțin speranțele sau fericirea celorlați. Iar pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, venirea pe lume a pruncului născut de Charlotte în lipsa lui Eduard și cu trăsături izbitor de asemănătoare cu cele ale Căpitanului amplifică drama până ce capătă dimensiuni apocaliptice. Inspirat din experiența personală, ca mai toate romanele lui Goethe, Afinitățile elective este la fel de profund, dar ceva mai temperat decât Suferințele tânărului Werther, povestea artistului contemplativ și hipersensibil, îndrăgostit nebunește de Lotte, deși tânăra era logodită cu Albert.

„Călătorului i se rupe o roată pe drum, spre marele lui necaz și, mulțumită acestui neplăcut accident, ajunge să-și facă cele mai îmbucurătoare cunoștințe și relații, care îi înfluențează întreaga viață. Soarta ne împlinește dorințele, dar o face în felul ei, pentru a ne putea da ceva care să depășească dorințele noastre.” (Goethe, Afinitățile elective, p.226)
Magda Lungu, 30 martie 2019

Johann Wolfgang Von Goethe – Afinitățile elective
Editura Polirom, 2013, 304 pagini
Traducere din limba germană de Eugen Filotti

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600 » ... »