⧫ Afinitățile elective
Cu un titlu bizar, inspirat din știință, mai precis din chimie, ce definește capacitatea unor substanțe puse în contact de a se desprind violent de vechile legături chimice pentru a forma altele noi, romanul Afinitățile elective este drama trăită de doi aristocrați, Eduard și Charlotte, în sfârșit căsătoriți după ce au fost despărțiți o jumătate de viață, care invită la castel niște oaspeți de seamă, pe Ottilie și pe Căpitan, și simt o atracție irezistibilă pentru cei doi.
Răsfățat din copilărie ca unicul fiu al unor părinți bogați, Eduard a crescut nedeprins să i se refuze ceva. Căsătorit la sugestia familei cu o femeie mult mai în vârstă decât el și alintat în fel și chip de bătrânica sa soție, după ce a rămas văduv, Eduard s-a reîntors la Charlotte, prima iubire, doar pentru a-și demonstra încă o dată că a vrea este sinonim cu obține. Flatată de fidelitatea bărbatului cândva dorit și eliberată dintr-o căsătorie cu un om înstărit pe care l-a respectat, dar nu l-a iubit, Charlotte a consimțit să devină doamna baroană, dar nu imediat, ci după ce a fost convinsă de vorbele meșteșugite ale seducătorului Eduard. După căsătorie și de îndată ce euforia baronului s-a transformat într-o dulce obișnuință, pentru a-și asigura soțul că are grijă de liniștea căminului, Charlotte și-a trimis singura fiică la pension și împreună cu ea a dus-o acolo și pe nepoată, pe Ottillie.
Singur, doar el și cu soția în ditamai castelul, Eduard a apreciat liniștea oferită de Charlotte, dar fiind prea multă, a început să se plictisească. Neavând prea multe subiecte de discutat cu doamna baroană și nimic altceva în comun, Eduard și-a invitat un prieten, pe Căpitan, să-i fie aproape și să mai alunge din plictiseala zilelor în care nu avea mai nimic de făcut. Generos din fire, încântat de găzduirea oferită de cel mai bun prieten la el acasă, ordonat și descurcăreț, Căpitanul s-a implicat imediat în renovarea castelului și amenajarea împrejurimilor, o activitate apăsătoare pentru baron și prea solicitantă pentru baroană. Recunoscătoare la început Căpitanului pentru ajutorul primit, Charlotte se apropie nepermis de mult de bărbatul milităros și comunicativ, iar odată cu sosirea Ottiliei la moșie, începe să-i dorească prezența și să tânjească după afecțiunea lui.
Elevă mediocră și o persoană introvertită, cu un aspect plăcut, isteață, dar de o sensibilitate ieșită din comun, Ottilie a trecut cu greu examenul de maturitate și a părăsit pensionul în grabă, bucuroasă că mătușa Charlotte a invitat-o la castel, oferindu-i casă și masă în schimbul ajutorului deloc de neglijat la difreitele treburi administrative. Dar de trei ori mai încântați decât ea au fost cei doi buni prieteni, Eduard și Căpitanul, primul pentru că-și amintea cu plăcere de ea, iar cel de-al doilea pentru că era bărbat și admira cu toată ființa lui tnerețea și frumusețea copilei. Cu câțiva ani în urmă, îndată ce castelanul ar ămas văduv, Charlotte i-o prezentase pe Ottlie baronului, nutrind în secret speranța că Eduard se va îndrăgosti de gingașa copilă și se va căsători cu ea, un plan eșuat din cauza încăpățânării bărbatului, care nu mai vedea nicio altă femeie în afară de ea, fosta lui iubită din tinerețe.
Fără a-i trece atunci prin cap ce punea la cale mătușa și fără a nutri nicio speranță de viitor, Ottilie și-a găsit locul potriv la castel și i-a înfierbântat mintea baronului cu veselia sa înăscută și politețea care n-o părăsea niciodată. Din ce în ce mai îndrăgostit de fermecătoarea domnișorică, Eduard începe să se comporte ciudat, un fapt remarcat de Charlotte, dar trecut cu vederea de Căpitanul îndrăgostit și el de soția celui mai bun prieten. Separat de zbuciumul celor patru amorezi, domnul Mittler, un fost preot și un personaj fabulos, direct interesat în a cultiva relațile interumane și a preveni dramele inutile, încearcă din răsputeri, dar fără să reușească, să restabilească echilibrul inițial al celor patru făpturi disperate, condamnate de destin să suporte întregul proces al afinităților elective din chimie.
Prinși în capcana unor iubiri imposibile, cei patru eroi necunoscuți și tragici se luptă, fiecare în felul său, să își descopere locul potrivit, dar fără a distruge câtuși de puțin speranțele sau fericirea celorlați. Iar pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, venirea pe lume a pruncului născut de Charlotte în lipsa lui Eduard și cu trăsături izbitor de asemănătoare cu cele ale Căpitanului amplifică drama până ce capătă dimensiuni apocaliptice. Inspirat din experiența personală, ca mai toate romanele lui Goethe, Afinitățile elective este la fel de profund, dar ceva mai temperat decât Suferințele tânărului Werther, povestea artistului contemplativ și hipersensibil, îndrăgostit nebunește de Lotte, deși tânăra era logodită cu Albert.
„Călătorului i se rupe o roată pe drum, spre marele lui necaz și, mulțumită acestui neplăcut accident, ajunge să-și facă cele mai îmbucurătoare cunoștințe și relații, care îi înfluențează întreaga viață. Soarta ne împlinește dorințele, dar o face în felul ei, pentru a ne putea da ceva care să depășească dorințele noastre.” (Goethe, Afinitățile elective, p.226)
Magda Lungu, 30 martie 2019
Johann Wolfgang Von Goethe – Afinitățile elective
Editura Polirom, 2013, 304 pagini
Traducere din limba germană de Eugen Filotti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu