Cristian Fulaș

⧫ Forma tăcerii

După o viață trăită pentru alții și o moarte timpurie, la doar șaizeci de ani, Mari este condusă de ultimul drum de oamenii care au cunoscut-o, dar care nu vorbesc între ei. De vârste și cu ocupații diferite, rude apropiate sau străini, cei prezenți lângă sicriul defunctei tac, deși urmăresc ritualul înmormântării, și se gândesc în timp ce tac la felul în care și-au trăit viețile, la ce au obținut din tot ce și-au dorit, câțiva regretă că ar fi putut ajuta-o mai mult pe Mari cât încă mai era în viață, iar alții se întreabă ce vor lăsa în urmă atunci totul se va fi sfârșit.

Confesiunea femeii decedate deschide romanul și îl închide, ca o pereche de paranteze între care a fost cuprinsă o viață de om. Născută într-un sat, într-o familie săracă, Mari și-a dorit în copilărie să termine o facultate și să ducă un altfel de trai. Înscrisă la Litere la Cluj, a învățat și a muncit, în paralel, până în anul doi de facultate când a înghețat anul și s-a întors acasă pentru a avea grijă de ceilalți doi frați mai bine. Singură după ce soțul a fost concentrat la Motru, mama studentei n-ar fi putut să se descurce și cu copiii, și cu gospodăria, iar ca urmare, Mari a renunțat la secția de româno-latină și i-a sărit în ajutor. După cinci ani, atunci când tatăl s-a întors acasă slăbit și aproape nebun, tânăra s-a angajat confecționeră la o fabrică de textile, uitând, încet, de visul de a deveni profesoară și de facultate. Nu peste mult timp a rămas însărcinată și s-a căsătorut cu un bărbat cunouăsprezece de ani mai mare decât ea și a trăit pentru copii și pentru soț până când a rămas văduvă și singură.

Fără un bărbat cu care să împartă bucuriile și tristețile, la 45 de ani Mari a plecat peste hotare, să îngrijească bătrâni muribunzi lăsați în grija străinilor de familiile care își permiteau să angajeze o îngrijitoare și să deretice case cu câte douăzeci de camere. Întoarsă în țară după cinci ani de înstrăinare pentru că n-am mai putut suporta muncile și tăcerea, la cincizeci și unu de ani a avut un atac cerebral și a paralizat, murind pe jumătate. Următorii șapte ani au fost un dezastru pentru ea. Imobilizată într-un cărucior, aproape surdă și abandonată de cei doi copii, a fost plimbată din spital în spital, pentru a fi tratată de diferite boli, care au culminat cu un cancer ce n-a mai avut leac. Aproape de șaizeci de ani și conștientă că nu se va mai face bine niciodată, uitată de fată și de băiat pe un pat de spital, chinuită de niște dureri insuportabile și neputiincioasă, Mari a luptat până când n-a mai putut și a murit cu gândul la cei doi copii pe careși-ar fi dorit să nu-i lase singuri pe lume.

Celelalte confesiuni din roman, ale fraților mai mici, Mitel disperatul după avere și Ion domn de București, ale copiilor, fata care i-a ascuns mamei faptul că știa că este copilul altui bărbat și băiatul rebel, alcoolic și violent de care nu s-a ales nimic, ale doamnei Petrescu, pensionara îngrozită de gândul că ar putea ajunge într-o clinică sau într-un sanatoriu, ale Maruței, femeia care a îngrijit-o pe Mari în ultimii ani cu drag și cu răbdare de parcă i-ar fi fost soră sau mamă, nu o străină, ale lui nea Gică, un vecin desemnat să aibă grijă de cățelușa adusă la înmormântare, sunt un amalgam de amintiri, preocupări și frustrări care, în afară de monologurile fetei și ale Maruței, au doar o vagă legătură cu viața defunctei sau cu tristul eveniment. Pentru cei prezenți la înmormântare, cu cele două excepții, care și-ar fi dorint să fie oriunde în altă parte și care abia așteaptă să poată pleca, întreg ritualul constituie prilejul potrivit de a da drumul unui monolog interior aiurilor, uneori cursiv, alterior împrăștiat, dar care vorbește despre trecutul, prezentul, speranțele de viitor și caracterului omului care emite gândurile respective.

Romanul este scris într-o singură frază, imensă, în care este inclus și ritualul înmormântării la români, cursivă chiar și atunci când sare dintr-o minte în alta, care mi-a sugerat ideea existenței unei imense conexiuni umane la un nivel foarte înalt și foarte subtil. Dacă-ți dorești să afli ce gândesc oamenii atunci când nu vorbesc, ai găsit cartea ideală. Lăsând gluma la o parte, e ca și cum fiecare dintre cei prezenți, deși rătăcit în propriul labirint de gânduri, are câte o ieșire către oricare labirint al celorlalți, evidențiată prin gândul comun. Numai că, deși există portița de trecere dintr-o parte în alta, nimeni nu face primul pas pentru că nimeni nu vorbește. Fiecare tace în felul lui, iar adunarea tăcerilor cu ocazia unui eveniment trist, ultimul din viața unui om, dincolo de care nu mai există nici gânduri, nici cuvinte rostite, ci doar o tăcere abisală, este copleșitoare.

Impresionant prin stilistică și originalitate, Forma tăcerii este un roman de neratat, o simfonie a gândurilor sau o altfel de simfonie a cuvintelor nerostite.

„(...) am simțit foarte clar cum podeaua camerei a dispărut de sub mine, nu, n-am căzut, mami, doar am rămas suspendată între un țipăt care nu voia să iasî din mine și ceva ce nu voi putea niciodată să explic, un gol care mă înconjura din toate părțile și în același timp mă ținea(...)” (Cristian Fulaș, Forma tăcerii, p.151)

Magda Lungu, 01 martie 2026

Cristian Fulaș – Forma tăcerii

Editura Litera, 2025, 256 pagini

Tweet

Cristian Fulaș

⧫ Celan. Am trăit, da

Paul Peisah Antschel, cunoscut sub pseudonimul Paul Celan, s-a născut pe 23 noiembrie 1920 la Cernăuți, în Bucovina. Tatăl, Leo Antschel-Teitler, partizan al sionismului, a ținut ca fiul său să urmeze școala evreiască și apoi medicina, la Tours, în Franța, dar mama, Friedericke, o avidă cititoare de literatură germană, a fost cea care și-a inspirat fiul să lase științele deoparte și să se înscrie, în 1939, la Facultatea de Litere din Cernăuți. După ce, în 1942, părinții îi sunt arestați și deportați în Transnistria, Paul este și el trimis în lagăr, iar doi ani mai tâziu, după ce află de moartea ambilor părinți, emigrează la București, în 1945, de unde fuge la Viena, în 1947, ajungând, în 1948, la Paris. În 1951 o cunoaște pe Gisele de Lestrange, cu care se căsătorește un an mai târziu, și începe să fie recunoscut ca poet și traducător. După oribila campanie de defăimare din 1953, lansată de Claire Golle împotriva sa, Paul Celan începe să se plângă de angoase și insomnii pe care nici Premiul pentru Literatură, din 1958, nici Premiul Georg Buchner, din 1960, nu reușesc să le liniștească. Tulburat și agresiv, din 1961 până la capătul vieții, Paul Celan este chinuit de probleme psihice din cauza cărora este internat în clinici de psihiatrie din ce în ce mai des și pentru o perioadă mai îndelungată, iar în noaptea de 19 spre 20 aprilie 1970 se sinucide, aruncându-se în Sena de pe podul Mirabeau.

Născut în Cernăuți, un oraș vechi al Imperiului Austro-Ungar, în care se vorbeau patru limbi, româna, ucraineana, germana și idiș, Paul le-a învățat de mic pe toate, dar la el casă, mama a fost cea care a insistat să se vorbească în limba germană. Avidă cititoare de literatură germană și o făptură sensibilă, Friedericke Schrager (zisă Fritzi) n-a protestat atunci când Leo Antschel-Teitler, soțul tiran, a susținut ca fiul său să urmeze cursurile școlii sioniste Ssafa-Ijriwa, apoi pe cele ale Liceului Ortodox de Băieți, iar mai departe să se înscrie la Școala de Medicină din Tours, dar s-a bucurat nespus de mult când Paul a abandonat medicina din Tours și s-a întors în Cernăuți pentru poezie și Facultatea de Litere. Îndrăgostit de lectură și literatură, Paul și-a ales singur drumul în viață și l-a urmat, cu toate că istoria a venit peste el ca un tăvălug și i-a deportat părinții într-un lagăr fără nume, apoi, după câteva zile, l-a deportat și pe el, la Rădăzani, de unde a ieșit după doi ani un alt om, dar încă viu.

Recrutat pentru o vreme ca sanitar într-o clinică de psihiatrie și îndoliat după moartea părinților, Paul și-a reluat studiile universitare, a învățat limba engleză, iar când a primit permisiunea de a pleca la București, în locul unei deportări în Siberia, a simțit că începe, din nou, să trăiască. Redactor și traducător, a început să citească din clasicii ruși și a continuat el însuși să scrie poeme. În același an în care a debutat cu Fuga, Paul a trecut clandestin granița în Ungaria, apoi a fugit la Viena, iar după șase-șapte luni în care a stat cu chirie pe la diferiți prieteni ai prietenilor părinților și dus o viață boemă, printre scriitori și artiști, a plecat la Paris înainte de a împlini treizeci de ani, fără un ban în buzunar, dar trăind și îndrăznind să spere că va avea parte de o viață normală. Deși a trăit la limită, în perioada primilor ani la Paris, Paul s-a înscris la Sorbona, a devenit din nou student și a publicat cele 17 Aforisme.

Prieten cu poetul Yvan Goll, după moartea acestuia la sptalul american din Neuilly, Paul Celan a fost acuzat de Claire Goll, care îl curtase și a turbat de furie că a fost respinsă, că plagia. Deja un nume în literatură, Paul Celan a suferit cumplit din cauza acuzațiilor domnei Goll și i s-a plâns Gisselei de Lestrange, pe care a cunoscut-o la Paris și cu care, după un an, s-a și căsătorit. Invitat să susțină cursuri, să participe la conferințe sau pur și simplu turist, Paul Celan a vizitat periodic Germania, l-a citit pe filosoful german Martin Heidegger, dar a refuzat categoric, atunci când l-a întâlnit, să se fotografieze împreună. Zdruncinat din tinerețe de cei doi ani de lagăr și de steaua galbenă pe care a fost obligat să o poarte în piept, apoi marcat de moartea părinților și de scandalul cu plagiatul, Paul Ceran era deja chinuit de melancolii, insomnii și angoase, pe care filosofia lui Heidegger și moartea primului său copil, Francoise, care a trăit o singură zi, le-a exacerbat, trasformându-le în tulburări grave de comportament.

După Premiul pentru Literatură din 1958 și Premiul Georg Buncher din octombrie 1960, care l-au mulțumit, dar nu au putut șterge nedreptățile suferite, Paul Celan începe să fie chinuit de probleme psihice care necesită internări la psihiatrie, din ce în ce mai dese și de lungă durată. Traumatizat din copilărie și epuizat fizic, în noaptea de 19 spre 20 aprilie 1970, Paul Celan se sinucide, aruncându-se în Sena de pe podul Mirabeau. Aproape totul despre existența dramatică a unui evreu îndrăgostit de limba germană, care a supraviețuit erorilor istoriei cu ajutorul lecturilor și literaturii, într-un roman impresionant prin construcția personajului și prin analiza profundă a impactului pe care realitatea o are asupra unui om de o mare sensibilitate.

„Poți cunoaște adevărul unui om sau al unui obiect implicat într-un eveniment anume, dar nu poți cunoaște tot adevărul unui om sau unui eveniment, asta rămâne pentru totdeauna imposibil.” (Cristian Fulaș, Celan. Am trăit, da, p.36)

Magda Lungu, 22 martie 2024

Cristian Fulaș – Celan. Am trăit, da

Editura Polirom, 2022, 184 pagini

——————

Cristian FULAȘ - Biblioteca Județeană „Costache Sturdza” | Bacău (24 martie 2023)

Colecția ⊰ Biografii romanțate » ... »

( I ) » ... »

( II ) » ... »

( III )

Tweet

Cristian Fulaș

⧫ Ioșca

Presărat cu simboluri, ca un imens poem în proză clădit în jurul unei iubiri diabolic de încântătoare, și seducător prin forța narativă pură, care uimește prin intensitate și liniștește prin cursivitate, romanul tăcerilor unei lumi mici, captivă într-o vale a plângerii dintre doi munți nepereche, deapănă poveștile incredibile ale unor oameni predestinați să graviteze în jurul unui singur bărbat cu un destin aparte, Ioșca. Personaj memorabil, Ioșca baci, bătrân ca timpul, a depășit pragul celor optzeci de ani de viață și duce în spate povara amintirilor cu oameni și întâmplări care au fost odată ca niciodată...

Născut într-un sătuc uitat de lume din România altui veac, după o copilărie săracă, în care în loc să se joace, întâi a potcovit cai, apoi a învățat să supraviețuiască printre gloanțele și obuzele unor armate care împrăștiau frică și moarte, Ioșca și-a petrecut adolescența în spatele gardului de sârmă ghimpată al unui lagăr rusesc. Îmbătrânit prematur în cei zece ani de bătăi și foamete, când în sfârșit s-a văzut liber, Ioșca s-a întors acasă, dar locul lui nu mai era acolo. Avea să-și caute un altul, în orașul în care a fost primit ucenic la o uzină și, în paralel, admis ca elev al unei școli profesionale de mecanici. Pentru că drumul dus-întors până în satul natal ar fi durat prea mult și ar fi fost un efort prea mare, tânărului i s-a găsit un loc într-un cămin de nefamiliști, iar într-o zi, destinul i-a încrucișat pașii cu cei ai Ilonei. Micuță și blondă, nici frumoasă, nici urâtă, fata s-a uitat atentă la muncitorul care încă nu aflase ce înseamnă a iubi și care spera să plece cât mai repede pe un șantier aflat într-o vale, un loc despre care auzise de la băieții din cămin că există și că va fi dat, după terminarea căii ferate, celor care vor dori să muncească și să trăiască acolo.

Îndrăgostit de Ilona după doar câteva întâlniri fierbinți, Molnar Iozsef, zis și Ioșca, a început să viseze cu ochii deschiși la o viață nouă, una tihnită, de care nu avusese parte și pe care nu și-o putea imagina decât împreună cu Ilona, făptura blondă care îi zăpăcise mințile și îi umpluse sufletul de mai avea puțin și se revărsa. Invitată de Ioșca să-l însoțească pe șantier, Ilona l-a refuzat pe tânăr fără prea multe explicații, pentru ca în anul imediat următor, să-l caute în căsuța lui din vale și să-i rămână alături până în cel din urmă ceas. Orfană de tată, crescută de o mamă singură și femeia tuturor până în ziua în care l-a întânit pe Ioșca, Ilona ar fi vrut să șteragă cu buretele un trecut despre care nu putea vorbi cu omul ei. Taciturn și discret, ghicind că femeia are o cruce grea de dus, Ioșca n-a întrebat-o niciodată nimic, la fel cum nici maistrul din vale, nici doctorul și nici măcar preotul n-au făcut-o. Prieteni de pahar și de petreceri din ziua în care s-au cunoscut, cei patru bărbați, cei mai importanți din viața Ilonei, au reușit să-i ofere femeii un mic paradis în care s-a botezat creștină, s-a cununat cu Ioșca, a adus pe lume un prunc și a trăit pe deplin fericită cu omul ei până când o boală fără leac i-a scurtat zilele.

Lovit în moalele capului de boala Ilonei, de care a aflat prea târziu, Ioșca și-a pierdut liniștea, apoi și-a și mințile în clipa în care trupul soției a fost coborât în mormânt. Supravegheat și îngrijit de doctorul din vale, - medic psihiatru și șeful spitalului de nebuni în care va fi internat -, Ioșca se va recupera după o absență îndelungată, se va întoarce acasă singur și va continua să muncească în atelierul său de fierar sau să șadă pe prispa casei, cu gândurile, netulburat de prezența celorlalți trei prieteni, care îi vor respecta tăcerile și tristețea. Veniți dintr-o altă lume, diferită de cea săracă și simplă în care a crescut Ioșca, părintele de la schit și doctorul balamucului, deștepți amândoi, încăpățânați și puși pe sfadă, deși adversari în disputele pe teme religioase, politice sau științifice, se vir transforma în prieteni dispuși să facă tot ce le stă în putință în momentele de cumpănă ale tinerei familii, apoi ale bătrânului fierar rămas văduv prea de timpuriu. Paradoxal, deși este un om născut la țară, apoi un simplu muncitor pe șantier, Ioșca devine stâlpul micuței comunități, iar în jurul său, oameni și destine se împletesc sau se destrămă, netulburându-l. Episodul în care căsuța fierarului, amenințată de o posibilă vânzare-cumpărare a terenului din jur, este protejată de un important personaj politic, o situație des întâlnită într-o Românie postdecembristă în care plicurile cu bani, cărțile de vizită și apelurile telefonice schimbau negrul în alb și albul în gri, induc sentimentul că Ioșca nu este și n-a fost un oarecare.

Deși un personaj legendar, care a văzut și a trăit multe în cei optezeci de ani de viață, Ioșca tace în loc să vorbească, preferând să nu-și plictisească prietenii cu povești interminabile sau cu sfaturi înțelepte, pe care nu i le-a cerut nimeni. Amintirile lui vii, ca niște insulițe într-un ocean al timpului prezent în care mai apar mici provocări, sunt deliciul unui roman care nu urmărește cronologic desfășurarea evenimentelor. Mergând braț la braț, în ritm vioi, cu prezentul lui Ioșca, firul narativ alunecă din când în când, de parcă s-ar lăsa în voia gândurilor, într-un trecut îndepărtat și iertat, dar niciodată uitat. Și nu numai. Discret și parcă în treacăt, romanul amintește și de un război, și de două regimuri politice, o istorie zbuciumată care i-a schimbat lui Ioșca drumul vieții, dar nu l-a doborât așa cum a reușit să o facă boala Ilonei, urmată de decesul femeii iubite. Netulburat de marile frământări politice sau de eternele întrebări filosofice, fără de răspuns ale omenirii – pe care le dezbat până la urlete cei doi intelectuali, preotul și doctorul – Ioșca a trăit în micul lui univers ca într-un clopot de sticlă, în care s-a simțit în siguranță și oarecum izolat de restul lumii. Iar în clipa în care Ilona lui n-a mai fost, durerea și disperarea lui Ioșca au fost atât de asurzitoare încât au spart clopotul, iar mintea lui a refuzat să mai priceapă. Internat în ospiciu pentru a putea fi supravegheat, fierarul a pătruns în întunericul altora, un motiv excelent pentru alte interpretări, dezbateri noi sau povești inedite ale unor personaje episodice, stranii, născute neterminate sau cu mințile rătăcite de tragedii prin cine știe ce hățișuri.

Fascinant acest roman luxuriant al bărbatului Ioșca și al Ilonei, femeia lui, o pereche de tineri care alcătuiesc un centru de greutate din care pornesc, în zeci de direcții, tot atâtea povești incredibile sau drame umane sfâșietoare, descrise atât de bine încât par imagini desprinse dintr-un film început de curând, care rulează fără întrerupere, pe un ecran invizibil.

„Tăceau împreună. Casa tăcea în jurul lor, parcă și șoaptele râului erau mai slabe, abia perceptibile, și frunzișul, până atunci străbătut din când în când de o boare de vânt, stătuse în loc și aștepta ceva, nu se știe ce, cuvântul acela pe care nimeni nu-l știa sau nu ar fi știut să-l spună, o formă de vorbire împreună care nu se auzea decât în tăcere, în lipsa oricărei încercări de a vorbi.” (Cristian Fulaș, Ioșca, p.292)

Magda Lungu, 17 februarie 2023

Cristian Fulaș – „Ioșca”

Editura Polirom, 2022, 448 pagini

——————

Cristian FULAȘ - Biblioteca Județeană „Costache Sturdza” | Bacău (24 martie 2023)

Colecția TOP 10+ ⊰

1 » ... »

100 » ... »

200 » ... »

300 » ... »

400 » ... »

500 » ... »

600

Tweet