⧫ Forma tăcerii
După o viață trăită pentru alții și o moarte timpurie, la doar șaizeci de ani, Mari este condusă de ultimul drum de oamenii care au cunoscut-o, dar care nu vorbesc între ei. De vârste și cu ocupații diferite, rude apropiate sau străini, cei prezenți lângă sicriul defunctei tac, deși urmăresc ritualul înmormântării, și se gândesc în timp ce tac la felul în care și-au trăit viețile, la ce au obținut din tot ce și-au dorit, câțiva regretă că ar fi putut ajuta-o mai mult pe Mari cât încă mai era în viață, iar alții se întreabă ce vor lăsa în urmă atunci totul se va fi sfârșit.
Confesiunea femeii decedate deschide romanul și îl închide, ca o pereche de paranteze între care a fost cuprinsă o viață de om. Născută într-un sat, într-o familie săracă, Mari și-a dorit în copilărie să termine o facultate și să ducă un altfel de trai. Înscrisă la Litere la Cluj, a învățat și a muncit, în paralel, până în anul doi de facultate când a înghețat anul și s-a întors acasă pentru a avea grijă de ceilalți doi frați mai bine. Singură după ce soțul a fost concentrat la Motru, mama studentei n-ar fi putut să se descurce și cu copiii, și cu gospodăria, iar ca urmare, Mari a renunțat la secția de româno-latină și i-a sărit în ajutor. După cinci ani, atunci când tatăl s-a întors acasă slăbit și aproape nebun, tânăra s-a angajat confecționeră la o fabrică de textile, uitând, încet, de visul de a deveni profesoară și de facultate. Nu peste mult timp a rămas însărcinată și s-a căsătorut cu un bărbat cunouăsprezece de ani mai mare decât ea și a trăit pentru copii și pentru soț până când a rămas văduvă și singură.
Fără un bărbat cu care să împartă bucuriile și tristețile, la 45 de ani Mari a plecat peste hotare, să îngrijească bătrâni muribunzi lăsați în grija străinilor de familiile care își permiteau să angajeze o îngrijitoare și să deretice case cu câte douăzeci de camere. Întoarsă în țară după cinci ani de înstrăinare pentru că n-am mai putut suporta muncile și tăcerea, la cincizeci și unu de ani a avut un atac cerebral și a paralizat, murind pe jumătate. Următorii șapte ani au fost un dezastru pentru ea. Imobilizată într-un cărucior, aproape surdă și abandonată de cei doi copii, a fost plimbată din spital în spital, pentru a fi tratată de diferite boli, care au culminat cu un cancer ce n-a mai avut leac. Aproape de șaizeci de ani și conștientă că nu se va mai face bine niciodată, uitată de fată și de băiat pe un pat de spital, chinuită de niște dureri insuportabile și neputiincioasă, Mari a luptat până când n-a mai putut și a murit cu gândul la cei doi copii pe careși-ar fi dorit să nu-i lase singuri pe lume.
Celelalte confesiuni din roman, ale fraților mai mici, Mitel disperatul după avere și Ion domn de București, ale copiilor, fata care i-a ascuns mamei faptul că știa că este copilul altui bărbat și băiatul rebel, alcoolic și violent de care nu s-a ales nimic, ale doamnei Petrescu, pensionara îngrozită de gândul că ar putea ajunge într-o clinică sau într-un sanatoriu, ale Maruței, femeia care a îngrijit-o pe Mari în ultimii ani cu drag și cu răbdare de parcă i-ar fi fost soră sau mamă, nu o străină, ale lui nea Gică, un vecin desemnat să aibă grijă de cățelușa adusă la înmormântare, sunt un amalgam de amintiri, preocupări și frustrări care, în afară de monologurile fetei și ale Maruței, au doar o vagă legătură cu viața defunctei sau cu tristul eveniment. Pentru cei prezenți la înmormântare, cu cele două excepții, care și-ar fi dorint să fie oriunde în altă parte și care abia așteaptă să poată pleca, întreg ritualul constituie prilejul potrivit de a da drumul unui monolog interior aiurilor, uneori cursiv, alterior împrăștiat, dar care vorbește despre trecutul, prezentul, speranțele de viitor și caracterului omului care emite gândurile respective.
Romanul este scris într-o singură frază, imensă, în care este inclus și ritualul înmormântării la români, cursivă chiar și atunci când sare dintr-o minte în alta, care mi-a sugerat ideea existenței unei imense conexiuni umane la un nivel foarte înalt și foarte subtil. Dacă-ți dorești să afli ce gândesc oamenii atunci când nu vorbesc, ai găsit cartea ideală. Lăsând gluma la o parte, e ca și cum fiecare dintre cei prezenți, deși rătăcit în propriul labirint de gânduri, are câte o ieșire către oricare labirint al celorlalți, evidențiată prin gândul comun. Numai că, deși există portița de trecere dintr-o parte în alta, nimeni nu face primul pas pentru că nimeni nu vorbește. Fiecare tace în felul lui, iar adunarea tăcerilor cu ocazia unui eveniment trist, ultimul din viața unui om, dincolo de care nu mai există nici gânduri, nici cuvinte rostite, ci doar o tăcere abisală, este copleșitoare.
Impresionant prin stilistică și originalitate, Forma tăcerii este un roman de neratat, o simfonie a gândurilor sau o altfel de simfonie a cuvintelor nerostite.
„(...) am simțit foarte clar cum podeaua camerei a dispărut de sub mine, nu, n-am căzut, mami, doar am rămas suspendată între un țipăt care nu voia să iasî din mine și ceva ce nu voi putea niciodată să explic, un gol care mă înconjura din toate părțile și în același timp mă ținea(...)” (Cristian Fulaș, Forma tăcerii, p.151)
Magda Lungu, 01 martie 2026
Cristian Fulaș – Forma tăcerii
Editura Litera, 2025, 256 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu