⧫ Ferenike
Vie și formidabilă, scrisă cu o sinceritate dezarmantă, copilăria și adolescența orfanei crescute doar de mamă după ce tatăl său, contabilul stâlcit în bătaie, a murit, se desfășoară sub auspiciile femeii deghizate în bărbat, grecoaica Ferenike, luptătoarea care a renunțat la propria sa identitate pentru a putea participa la jocurile olimpice. Deși în copilărie, după pierderea tatălui, a oscilat permanent între dorința de a se lăsa purtată de val nu se știe încotro și de a-și urma visul de a face ceva cu viața sa, după întâlnirea cu Ferenike din clasa a X-a de liceu, orfana alege să urmeze drumul greu, cel presărat cu nefericiri și deziluzii, dar la capătul căruia o așteaptă, dacă nu gloria, măcar mulțumirea că a avut curajul de a lupta pentru ce și-a propus.
Fermecată de mică de poveștile trăite de oamenii din jurul ei, familie, prieteni sau doar cunoștințe, și contemporană cu Cici, o femeie scoasă parcă dintr-o revistă, și cu tanti Florence, farmacista nemăritată și surdă, o maniacă a curățeniei și o musafiră constantă în casa copilăriei du drugi de fier la ferestre și veșnic aglomerată cu grupuri care munceau în curte, la bucătării, fini, rude sau lume aflată în trecere sau invitată pentru a-și petrece o scurtă vacanță în Comoștenii de pe malul Jiului, Iozefina, fetița lui Muc și a lui Cornel, a ales din toate jocurile copilăriei pe acela de a desluși ce se ascunde în spatele ochilor limpezi sau opaci ai celor din jur, fără a ști că majoritatea oamenilor sunt deranjați de privirile insistente.
Bunica, Mițulica pentru privilegiați, prieteni sau rude, și Doamna pentru toți ceilalți, scundă și agitată, cu ochi ca două picături de ciocolată topită, și bunicul Gică, moștenitorul casei cu pivniță și pod, aflată peste drum de moara părăsită, sunt primii studiați de ochii curioși ai fetiței. Urmează Tăvică, mezinul Stănculeștilor, elev de liceu în copilăria Iozefinei și primul prieten de șotii și năzdrăvănii. Bolnav de epilepsie din fragedă pruncie și neîmpăcat cu crizele care apărea din senin și-l azvârleau afară dintr-o adolescență pe care și-ar fi dorit-o normală, după o tentativă de sinucidere descoperită la timp de Cornel, Tăvică cel fără secrete și oricând dispus să povestească despre oricine și orice, eliberat de bacalaureat și încântat de admiterea la medicină, a plecat dintre cei vii lăsând în urma lui un gol pe care Iozefina nu l-a mai putut umple niciodată.
Această primă mare tragedie din viața unui copil de cinci ani, care nu înțelege moartea, dar se simte pe nedrept părăsită de prietenul cel mai bun, Ioan Paul Octavian Stănculescu pentru crucea de marmură sau Tăvică pentru cei apropiați, i-a dărâmat pe bunici și i-a convind pe părinții Iozefinei să se mute din casa cu două intrări, firide, sertare secrete și dulapuri cu amintirile altor vremuri, într-o casă mai mică, în care viața curgea mai înghesuit, dar cu aceleași obiceiuri căpătate în casa mare a comoștenilor. Mulți ani după decesul lui Tăvică, Mițulica și Muc l-au pomenit în toate conversațiile cu rudele sau prietenii, încercând să-l păstreze la fel de viu deși an de an, tânărul care și-a dorit atât de mult să fie medic și să descopere un leac pentru epilepsie dispărea din memoria celor care l-au cunoscut puțin câte puțin.
Încă nevindecată de durerea pierderii lui Tăvică, Iozefina își găsește un refugiu în cărți și fotografii. Citind la bibliotecă sau în magazia casei mari și hoinărind pe străzi, prin curți sau grădini în căutarea următorului instantaneu, mai tot timpul singură pentru că Muc își descoperise o pasiune subită pentru anatomie, iar Cornel, contabil colectivit, era prea ocupat cu broșurile și revistele cumpărate sau împrimutate,pe care le devora din scoarță în scoarță, Iosefina trece prin timp, înregistrând cu seninătatea copiilor schimbările dramatice ale marii istorii, până ce ajunge la cumplitul an 1968, în care, în primăvară, mama Muc își pierde copilul nenăscut, iar în vară, tatăl Cornel, își pierde viața.
Stâlcit în bătaie de un personaj sinistru, contabilul chel de la 20 de ani, poet, distrat, întotdeauna vesel, cu inițiative spontane și pasionat de lectură și literatură, nu supraviețuiește unei nopți în care a fost lăsat să zacă, cu capul spart și vânătăi pe pulpe și pe brațe, într-un șanț de lângă cimitir. Deși au căutat luni întregi martorii oribilei crimei, familia nu a găsit pe nimeni dispus să mărturisească ce s-a întâmplat în acea zi fierbinte de iulie. Orfană de tată, adolescenta aflată la o răscruce a drumurilor vieții, dar care o întâlnise pe Ferenike la școală, la ora de greacă, alege să urmeze calea cea grea, plină de bucurii mari și de deziluzii și mai mari, dar care la capăt de drum avea să-i aducă mulțumirea că a avut curajul de a lupta pentru un vis ce părea cândva, într-o copilărie îndepărtată, de neatins.
„Nefericirile mele de după aceea au dus mai departe smoala vinovăției, iar fericirile, exaltările trăite de-a lungul vieții, au fost mereu amestecate cu un strop de tristețe, măcar cu o părere de rău, fără motiv clar, dar legată de ziua furnicilor…” (Doina Ruști, Ferenike, p. 76)
Magda Lungu, 10 iulie 2026
Doina Ruști – Ferenike
Editura Humanitas, 2025, 253 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu