Se afișează postările cu eticheta #Chevalier. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta #Chevalier. Afișați toate postările

Tracy Chevalier

⧫ Simetria de temut


Mutați din satul lor în Londra, pentru a pune capăt suferinței pricinuite de moartea lui Tommy, patru din cei cinci membri ai familiei Kellaway au de înfruntat nu doar provocările unui alt început, ci și temerile legate de ciocnirile violente dintre vechi și nou. Într-o perioadă foarte tensionată, în care ecourile Revoluției franceze agită spiritele londonezilor, Maisie și Jem, cei doi copii Kellaway, ajung să-l cunoască și să-l îndrăgească pe William Blake, poetul vizionar, pe care îl ajută, într-un moment de cumpănă, să scape de furia gloatei dezlănțuite.

Urcat în părul din grădina familiei Kellaway, pentru a culege singura pară rămasă pe creangă parcă în ciuda lui, Tommy, fiul preferat al mamei, a căzut din pom și și-a rupt gâtul. Tragedia pierderii unui copil frumos și vesel, înclinat spre visare, care o făcea pe maică-sa să râdă în hohote, a împins-o pe Anne să accepte fără cârteală oferta primită de soțul ei din partea proprietarului de circ Philip Astley. Meșter de scaune în Dorset, provenit dintr-o familie stabilită în Piddley Valley de secole, Thomas Kellaway a primit cu bucurie șansa unui nou început, fără a-i trece prin minte că omul de afaceri, cuprins de euforia unui spectacol reușit, a lansat o propunere pe care a uitat-o când a plecat din vale. Abia sosit în Londra, împreună cu soția, cei doi copii mai mici, toate uneltele de meșterit și câteva lucruri trebuincioase, Thomas Kellaway l-a căutat pe Philip Astley la circ, iar acesta, pentru a nu-și încălca promisiunea făcută, le-a oferit nou-veniților o casă de închiriat în Lambeth, zona de lângă Westminster Bridge a cărui proprietar tot el era.

Administrate de domnișoara Pelham, casele din Lambeth erau locul de joacă preferat al zgâtiei de Maggie Butterfield, o puștoaică descurcăreață și plină de viață, născută și crescută în Londra, orașul din care nu ieșise niciodată. Apropiați de vârstă deși mult mai naivi decât obrăznicătura de Maggie, cei doi copii Kellaway ajung să se împrietenească cu fata din vecini, care le face cunoștință cu poetul și pictorul William Blake, un simpatizant al revoluției franceze și un neînțeles de oamenii simpli, care trăiau de pe o zi pe alta, muncind din greu pentru o bucată de pâine. Învitați de soții Blake în curte, apoi în casă, deși abia reușeau să scrie și să citească, adolescenții sunt fermecați de tiparniță și de cărțile cu versuri și ilustrații colorate. În cele câteva luni în care au stat în Londra, din martie până în decembrie 1792, cei patru membri ai familiei Kellaway au reușit cu greu să facă față schimbărilor. Chiar dacă și-a umplut timpul muncind de dimineața până seara, Anne nu l-a putut uita pe Tommy, iar Londra, în loc să-i aline suferința, nu a făcut decât să i-o sporească parcă și mai tare, amintindu-i în fiecare zi că este departe de locul în care a fost îngropat.

Deși foarte priceput la scaune, un adevărat artizan, din cauza unui incendiu în care tâmplarul circului și-a pierdut viața, Thomas a fost nevoit să repare decorurile, cot la cot cu restul echipei, o situație neprevăzută, care l-a convins că Philip Astley are nevoie de oameni care se pricep la de toate, nicidecum de artiști specializați într-un singur meșteșug. Îndrăgostită de John Astley, fiul patronului, un fustangiu plin de aere și de bani, Maisie este sedusă, apoi abandonată de acesta, în ciuda avertizărilor ștrengăriței din vecini, singura care a intuit încotro se îndreaptă gândurile domnișoarei Kellaway. Amuzată la început de stângăciile timidului Jem Kellaway, Maggie Butterfield începe să-l placă pe băiatul din Dorset, iar după ce acesta îi ajută pe soții Blake să scape nevătămați dintr-un atac al monarhiștilor, prietenia dintre cei doi adolescenți se transformă într-o legătură mult mai tandră și mai profundă.

Răsplătiți de William Blake pentru curajul lor cu două volume princeps, Cântecele inocenței și Cântecele experineție, abia tipărite, Maggie și Jem sunt nevoiți să se despartă deoarece soții Kellaway, alungați de domnișoara Pelham pentru că n-au vrut să semneze declarația de loialitate față de monarhie, s-au hotărât să se întoarcă în Dorset. Singură în Londra, după plecarea părinților și a lui Jem acasă, Maisie este descoperită din întâmplare de Maggie și ajutată să se întoarcă în satul său din valea râului Piddle, spre bucuria întregii familii, dar mai cu seamă a lui Jem, care nu mai spera să le revadă vreodată. Roman al maturizării prin confruntarea unor adolescenți cu o realitate dură, și uneori nedreaptă, dar și istoric, pentru că surprinde Londra secolului al XVIII-lea cu toată frământările, splendorile și urâțeniile ei, Simetria de temut este o poveste tulburătoare despre suișurile și coborâșurile vieții, dar și despre curajul de a-ți înfrunta teama și de a merge mai departe, indiferent ce va fi.

„Suntem cine suntem prin tensiunea dintre contrarii. Nu avem doar un lucru, ci și opusul său, cele două se amestecă, se ciocnesc și scânteiază în noi. Nu doar lumină, ci și beznă. Nu doar pace, ci și război. Nu doar inocență, ci și experiență.” (Tracy Chevalier, Simetria de temut, p.227)
Magda Lungu, 28 iunie 2019

Tracy Chevalier – Simetria de temut
Editura Polirom, 2014, 396 pagini
Traducere din limba engleză de Fraga Cusin și Ioana Filat

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600 » ... »


Tracy Chevalier

⧫ Fata cu cercel de perlă

Inspirat de celebrul tablou al pictorului Vermeer, romanul „Fata cu cercel de perlă” este povestea fetei sărace, care l-a impresionat atât de puternic pe artist, încât i-a devenit muză. Servitoare în casa pictorului după ce tatăl său, faianțarul, a orbit, Griet, fascinată de lumină și culoare, a fost, pentru scurt timp, ucenica artistului, iar în acea perioadă, îndrăgostită de maestru, îi pozează artistului cu cercelul de perlă găsit în cutia de bijuterii a doamnei Vermeer.

Deși pură ficțiune, povestea de dragoste dintre fata faianțarului și artistul culorilor are și un sâmbure de adevăr. Pictorul Vermeer a avut unsprezece copii cu Catharina Bolnes,dar în perioada în care a pictat Fata cu cercel de perlă, niciuna dintre copilele sale nu împlinise încă vârsta fermecătoarei din tablou. Maertge sau Maria, prima născută în familia Vermeer, în 1654, era doar o fetiță, iar surorile sale, Cornelia, Lisbeth și Aleydis, erau și mai mici. Adolescentă sau tânără femeie, chipul din tablou nu este un cap de copil și nu-i seamănă Catharinei. Cu părul acoperit de un turban în două culori și privind pestre umăr, către cineva pe care tocmai l-a remarcat, misterioasa fată cu cercel de perlă se uită în ochii artistului uimită, de parcă ar fi primit totul fără să fi cerut ceva. Născută într-o familie modestă și aflată la vârsta primei iubiri, o tânără servitoare din casa pictorului Vermeer, personajul principal al acestui sensibil roman, pare a fi alegerea cea mai potrivită.

Prea mândru să accepte milostenia publică după accidentul care l-a lăsat fără lumina ochilor, faianțarul a auzit de la foștii lui colegi că pictorul Vermeer caută o servitoare mai deosebită, care să-i facă doar curățenie, nu și ordine, în atelier, adică să șteargă praful și să spele mizeria fără să mute obiectele din loc. Amuzat, dar și interesat de oferta artistului, meșterul a propus-o pe Griet. Fără a sta prea mult pe gânduri și știind foarte bine de nenorocirea care a lovit familia faianțarului, Vermeer i-a făcut o vizită acasă și a angajat-o pe Griet pe loc, uimit de felul în care fata aranjase legumele pentru supă, după mărime și culori. Temătoare că nu se va putea ridica la înălțimea pretențiilor artistului, Griet a acceptat cu mari rețineri slujba și a părăsit casa părintească a doua zi, cu câteva lucruri învelite într-un șorț și în buzunar, cu o bucată de faianță pe care o primise în dar de la tatăl orb.

Cuminte și muncitoare, Griet și-a văzut de treabă în casa pictorului deși a primit muncile cele mai grele și a fost umilită cu vorbe care i-au pus răbdarea la grea încercare. Plecată pentru prima dată de acasă, tânăra de doar șaptesprezece ani a simțit pe pielea ei gelozia Catharinei, soția veșnic însărcinată a pictorului, veninul Corneliei, fetița mijlocie a familiei Vermeer, care a urât-o din clipa în care a văzut-o, și disprețul Mariei Thins, mama Catharinei, și al celeilalte slujnice, Tanneke, o femeie vânjoasă și vijelioasă, cu ochii albaștri, un nas borcănat și o față lată, ciupită de vărsat. Sensibilă și delicată, Griet suferă groaznic, dar nu se plânge nimănui și rămâne servitoare în casa pictorului, de dragul curățeniei în atelierul maestrului, singura îndeletnice care îi aducea un surâs pe buze și în ochi, o bucurie imensă.

Mulțumit de slujnica îndemânatică și atentă, care îi păstra atelierul curat ca lacrima fără să miște niciun obiect de la locul lui, artistul i-a arătat slujnicei șevaletul și vopselele, iar într-o zi geroasă de iarnă, a trimis-o la spițer să cumpere uleiuri și culori. Plăcut impresionat de interesul fetei pentru pictură, Vermeer a învățat-o cum să prepare uleiurile și cum să privească un tablou, pentru a observa detaliile și petele de lumină sau culoare. Pe ascuns, artistul și slujnica au început să-și împartă muncile din atelier, iar tablourile au prins viață mult mai repede. Curtată de Pieter măcelarul, un tânăr cu câțiva ani mai mare decât ea, Griet a simțit că se va căsători cu băiatul de la hala de carte, dar că inima ei, va bate în continuare pentru maestrul care a inițiat-o în tainele picturii.

La rândul său, artistul a încercat să-i ofere fetei faianțarului un strop de fericire în plus. Căsătorit cu Catharina Bolnes, tată a șase copii deja și recunoscut ca pictor de seamnă, Vermeer i-a propus slujnicei să-i fie model pentru tabloul la care a muncit, adăugând culori și detalii, până când l-a văzut terminat, cu turbanul în două culori și cercelul de perlă împrumutat din caseta de bijuterii a Catharinei. Scandalizată de interesul arătat de pictor servitoarei și enervată de portretul pe care o i l-a făcut, deși pe ea nu a pictat-o niciodată, Catharina a acuzat-o pe Griet că a furat cerceii și furioasă, a dat-o afară. Cu un tată orb, sora mai mică ucisă de ciumă și fratele mai mare plecat pe mare, spre Rotterdam, Griet se căsătorește cu Pieter, iar peste ani, după moartea celebrului Vermeer, primește moștenire, în loc de simbrie, recunoștință și un ultim bun rămas, cerceii cu perlă, prea prețioși pentru o nevastă de măcelar.

„M-am obișnuit să fiu în preajma lui. Uneori stăteam unul lângă altul în odaua mică, eu măconam albul de plumb, el spăla lapisul sau ardea ocrul în foc. Vorbea foarte puțin. Era un om tăcut. Nici eu nu vorbeam. Lumina care pătrundea prin fereastră adâncea liniștea.” (Tracy Chevalier, Fata cu cercel de perlă, p.119)
Magda Lungu, 20 iulie 2018

Tracy Chevalier – „Fata cu cercel de perlă”
Editura Polirom, 2012, 252 pagini
Traducere din limba engleză de Horia Florian Popescu

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600 » ... »


Tracy Chevalier

⧫ Albastru pur

Născute în secole diferite, două femei purtătoare ale unei moșteniri ancestrale își deapănă destinele sub semnul aceluiași albastru. Isabelle, născută Moulin, după ce s-a făcut vinovată în ochii sătenilor adunați în zilele de sărbătoare în curtea bisericii cu părul ei ciudat, roșu-cafeniu, care scăpase de sub băsmăluță stârnind rumoare, s-a căsătorit cu Etienne Tournier fără binecuvântarea părinților fermierului, iar după doar câțiva ani, a primit în dar, de la un negustor de stofe, un cupon vopsit într-o nuanță nemaivăzută de albastru. Acest albastru îl va visa, peste câteva secole, Ella Turner, o tânără mutată de curând într-un orășel liniștit din Franța la dorința soțului, un arhitect hotărât să înceapă o carieră de succes în orice altă parte decât în Statele Unite.

Fascinată în primele săptămâni de târgușorul cu un aer medieval, Ella Turner își va pierde interesul pentru Lisle-sur-Tarn odată cu apariția coșmarului nocturn, un vis intens din care se trezea speriată, dar din care nu-și mai amintea decât o singură culoare, albastrul Fecioarei, un amestec de bine, întristare și o taină îngropată de veacuri de care se simțea legată cu toată ființa sa. Din dorința de a pune capăt misteriosului vis albastru, Ella va încercat să-și găsească fel de fel de ocupații care să-i umple timpul și să-i abată gândurile spre altceva, până-ntr-o zi când, dintr-o conversație purtată de două doamne aflate la doar câțiva pași de ea, a auzit de mica bibliotecă publică din clădirea primăriei. Extrem de încântată de descoperirea făcută din întâmplare, Ella Turner s-a grăbit să obțină o legitimație de citator pe care a trecut, din dorința de a fi pe placul bibliotecarului, în loc de numele ei americanTurner varianta lui franțuzească, Tournier.

Amuzat de noul nume care nu apărea în niciun document al Ellei, bibiotecarul îi va elibera legitimația pe numele de împrumut cerându-i să justifice, cu documente, varianta aleasă. Mai în glumă, mai în serios, enervată de atitudinea bibliotecarului, dar hotărâtă să-l convingă că aparține familiei pictorului Tournier, Ella va porni pe urmele unei povești stranii, cu rădăcini adânc înfipte în sărbătoarea regală care a înlesnit masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu. Alături de ea, bibliotecarul Jean-Paul o va însoți pe Ella în nebunescul maraton al descoperirilor, îndrumând-o să caute documente arhivate și temperând-o atunci când presupunerile sau coincidențele interpretate incorect de o minte fantezistă riscau să înlocuiască dovezile scrise, lăsate urmașilor de strămoșii familiei Tournier Istoric pasionat de secretele nedezvăluite ale incredibilului Ev Mediu, Jean-Paul o va ului pe Ella cu ideile cu clare și prietenia oferită fără a cere nimic în schimb. Din ce în ce mai fascinată de bărbatul care a ajutat-o să-și așeze gândurile în ordine, Ella se va îndrăgosti de Jean-Paul, iar iubirea lor interzisă va continua, peste secole, începutul unei alte mari iubiri dintre Isabelle și tainicul păstor cu părul negru și o cicatrice pe obraz.

Când l-a zărit pentru prima dată pe magical pastor, Isabelle era căsătorită cu Etienne și adusese pe lume primii doi prunci. Însărcinată a treia oară, cu Marie, Isabelle se dusese la râu pentru a fi cât mai departe de familia în care intrase și de care nu se simțea foarte atrasă. În afară de Etienne, toți membrii familiei Tournier i se părea niște străini alături de care era obligată să trăiască doar pentru că nu exista și o altă variantă. Apoi, după noaptea de pomină a răscoalei, cea în care au fugit cu toții din sat, Isabelle l-a mai văzut o dată pe cioban doar că, de această dată, el i-a făcut un semn prietenos cu mâna arătându-i că o recunoaște și că îi pare bine să o revadă. Ultima dată, după ani mulți în care n-a mai știut nimic de păstor, negustorul ambulant care i-a oferit o bucată generoasă de stofă colorată unic, într-un albastru viu, i-a transmis, din partea lui, un mesaj prin care a asigurat-o că n-a fost uitată și este îndelung așteptată. Tragedia care a urmat scurtei bucurii a Isabellei și care a rămas tăinuită vreme de patru secole, descoperită de Ella în fosta casă a fermierului Etienne Tournier din Mourtierul elvețian, le va aduce pe cele două femei împreună, pentru o clipă, martore ale aceluiași destin.

Supărată că Isabelle n-a vrut să-și coase nimic din materialul albastru primit în dar, Marie, fata cea mică a soților Tournier, va lua stofa din locul în care era ascunsă și o va da negustorului ambulant. Îndemânos și fericit că fetei îi place materialul, negustorul îi va croi copilei o rochiță pe care Marie o va îmbrăca la slujba de duminică, pe sub rochia neagră, obligatorie în zilele de sărbătoare. Descoperită de Etienne după terminarea slujbei, fetița va fi pedepsită pentru îndrăzneala de a fi purtat culoarea Fecioarei și îngropată, de vie, sub hornul gospodăriei. După patru secole, cedând unui impuls de moment, Ella Turner va insista ca hornul fostei case, acum părăginite, să fie dărâmat și va descoperi sub el, osemintele fetiței și un petic din rochița albastră. Șocată de oribila crimă petrecută cu sute de ani în urmă, Ella va aduna osemintele fetiței și le va îngropa într-un loc de tihnă despre care îi va spune, nu soțului cum ar fi fost de așteptat, ci bibliotecarului, lui Jean-Paul, bărbatul alături de care va rămâne în singurul orășel în care s-a simțit acasă.

Istoric, polițist, de dragoste și de aventuri, romanul albastru are în el de toate și încă ceva din istoria artei. Deși căutările de început ale Ellei mi s-au părut fascinante și m-au ținut cu sufletul la gură, nu am putut să nu remarc absența documentelor referitoare la viața și moartea pictorilor mai puțin cunoscuți și amalgamul de informații publicate de-a valma, neverificate, care, în loc să o lămurească pe Ella și să o liniștească, mai mult au încurcat-o multiplicând necunoscutele și sporindu-i neliniștea. Tenace și bine intenționată, Ella nu s-a lăsat intimidate de lipsa documentelor și a continuat să caute clarificând nu doar o poveste aproape uitată, ci și popriile ei sentimente și ce își dorește cu adevărat de la viață.

„(…) evenimentele din viața mea n-aveau nici o importanță pentru cei din tren și nici pentru restul lumii. Pâinea se cocea în continuare, benzina curgea la pompe, se făceau plăcinte, trenurile mergeau după orar. (…) Am tras adânc aer în piept: numai eu ieșeam din rând, numai eu n-aveam nimic altceva de făcut decât să-mi culeg mașina și să mă simt vinovată.” (Tracy Chevalier, Albastru pur, p. 178)
Magda Lungu, 11 februarie 2018

Tracy Chevalier – „Albastru pur”
Editura Polirom, 2011, 300 pagini
Traducere din limba engleză: Fraga Cusin

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600 » ... »