Dumitru Crudu

⧫ Salutări lui Troțki

Redând întreaga forfotă a vieții într-un limbaj savuros, cu o vervă aparte și un umor inegalabil, de cea mai bună calitate, Dumitru Crudu nu a câștigat cu povestirile adunate în acest volum numai Concursul de manuscrise organizat de Editura Univers în 2015, ci și încrederea cititorilor că vor petrece, citindu-i cărțile, câteva ore relaxante, care le vor reda buna dispoziție alungată peste zi de agitația din jur.

Un adolescent fură o valiză cu bani și plănuiește să fugă cu iubita la Moscova, dar este urmărit de păgubașul însoțit de doi polițiști și ratează plecarea trenului din gară. De frică, ascunde valiza cu bani în pădure și se ascunde în casa părinților, dar către seară, cineva trântește ușa de perete și dă buzna înăuntru. Doi prieteni plimbăreți, uimiți că în fața monumentului lui Ștefan cel Mare zeci de tineri hămesiți și famelici, cu plete lungi și îmbrăcați în blugi, făceau greva foamei, se hotărăsc să se alăture greviștilor, dar nu dintr-odată, ci după ce mănâncă de săturate la un restaurant de pe straa Kievului, unde aveau bufet suedez. După ce s-au îndestulat cu salate, mici, sarmale, cașcaval, salam și ouă prăjite, unuia dintre tineri i s-a făcut rău, cineva a chemat Salvarea și ajunși la spital, medicii de gardă au descoperit, cu stupoare, că nu greva foamei l-a îmbolnăvit pe Enrico, ci o banală indigestie care n-avea nicio legătură cu protestul din fața monumentului.

Urcat în tren în urma profesorului Enache și al celor doi asistenți universitari, prieteni de-ai profului, Nicu studentul a urmărit-o pe Irina când a rămas singură în compartiment și n-a ratat momentul. Turbat ca un leu în cușcă când a descoperit că cineva i-a luat locul în brațele amantei, profesorul de sociologie a sărit la bătaie la Ionescu, cel mai bun prueten al său. Din colțul de budă, unde s-a ascuns imediat ce a ieșit din compartimentul Irinei, Nicu a auzit urletele și bătaia, dar a stat pitit până sa terminat cafteala, după care a ieșit, abia târându-și picioarele, cam amețit, dar satisfăcut de parfumul de femeie dăruit de Irina. Plecați din Soroca după un vernisaj și-un chef pe cinste, trei pictori, prieteni de ani de zile, se ceartă și se trag de păr până când mașina, scăpată de sub control, ajunge cu roțile din față într-un șanț. Înzăpeziți în plină iarnă, la vreo treizeci de kilometri de Soroca, doi dintre ei se căznesc să pornească mașina în timp ce al treilea, prea beat să înțeleagă ce i se întâmplă, o ia la goană înapoi către Soroca, urlând un cântec auzit la cheful de după vernisaj.

După ce barul din coasta Bibliotecii Naționale a rămas pustiu, cei doi patronii au găsit, sub o masă, o geantă burduhănoasă dintr-un alt secol, plină cu teancuri de bancnote, stivuite cu grijă unele peste altele. Fluierând a mirare, patronii au întrebat ultimul client rămas dacă știe a cui este geanta. Nu știa, dar a aflat de la Liuba, poeta care își înșela soțul cu toți poeții optzeciști. Picându-i fisa că este a lui Iurie, după ce a găsit în fundul genții un manuscris neterminat, Liuba l-a sunat pe scriitor pe mobil și l-a chemat să vină să-și ia comoara. Scăpat de grija genții, tânărul stupefiat de cele întâmplate descoperă că, după ce fusese martor la descoperirea unei mici averi, cineva i-a furat bicicleta. Decorat de președintele Timofti cu ordinul Ștefan cel Mare, câștigătorul medaliei se face pulbere într-un restaurant fără pretenții și este cărat în spate de chelnerul oripilat că domnul pe care-l văzuse cu câteva ore în urmă la teve se poate îmbăta într-un asemenea hal încât să-și termine toți banii din portofel, apoi să continuie să bea pe datorie.

Funcționar la Banca de Economii, un angajat care supravegheză tranzacții de milioane de euro, părăsit desoție și tatăl celor doi gemeni pe care îi crește singur, pornește la serviciu pe jos, refuzând să ia troleul, pentru a economisi doi lei, de teamă că nu-i vor ajunge banii până la următorul salariu. Deși ar avea de la cine să se împrumute, pentru că pe o parte dintre clienții de seamă ai Băncii îi cunoaște personal, funcționarul amână să ceară, chinuindu-se să adune ceea ce alții risipesc. Fin observator al lumii înconjurătoare, Dumitru Crudu surprinde exact momentul în care ceva sau cineva trage un semnal de alarmă și declanșează un șir de evenimente care, paradoxal, se oprește în clipa în care se întâmplă altceva ieșit din comun. Scrise cu umor, cursive până la un punct, apoi întoarse din drum când nici nu te-aștepți și cu finaluri imprevizibile, povestirile vesele din acest volum trist explorează contradicțiile emoționale umane de zi cu zi, cele care ne lasă, de cele mai multe ori, cu gura căscată.

„Am țipat numele lui Troțki, așa, la brodeală. A fost primul nume care mi-a venit pe limbă, în clipele alea nasoale, când apa risca să-mi intre în gură. Urlam numele lui Troțki ca să zic și eu ceva înainte să înceapă bruftuiala. Dar n-a urmat nici un fel de ciomăgeală. La auzul numelui lui Troțki, hahalerele s-au împrăștiat ca potârnichile. (…) S-au evaporate așa de repede din jurul meu c-am început să clipesc nedumerit din gene.” (Dumitru Crudu, Salutări lui Troțki, pag.60]

Magda Lungu, 03 noiembrie 2024

Dumitru Crudu – Salutări lui Troțki

Editura Univers, 2016, 160 pagini

Tweet