Dumitru Crudu

⧫ Tu și alte femei

Roman al scurtelor iubiri eterne, Tu și alte femei este povestea sensibilului Cosmin, care caută în fiecare femeie dragostea adevărată și speră, de fiecare dată, că aleasa inimii îi va împărtăși sentimentele și nu-l va părăsi niciodată. Părăsit în adolescență fără niciun regret de Iulia, Cosmin se îndrăgostește de-a lungul vieții de tot felul de femei, brunete, blonde sau roșcate, frumoase sau urâte, timide, îndrăznețe sau emancipate, dar nu rămâne cu niciuna dintre ele din cauza geografiei care separă nemilos doi oameni sau a istoriei zbuciumate, plină de războaie sau conflicte iscate din senin, care nu ține seama de dorurile sau speranțele omenești.

Cu mult înainte de apariția lui Cosmin în această lume, bunicul Mihai și bunica Liza, o femeie de o frumusețe rară, cu ochi albaștri și o talie de viespe, pe care o vorbeau de rău toate nevestele din sat pentru că la nunți și botezuri era dansată și curtată de toți bărbații, și-au găsit să se certe taman în ziua în care au început bombardamentele rușilor. Turbat de gelozie din cauza unui prieten din copilărie care îi făcea ochi dulci Lizei deși femeia se ferea atât cât putea din calea lui, bunicul Mihai și-a beștelit nevasta aruncându-i în față vorbe grele, pe care le-au uitat amândoi atunci când au fost ridicați de acasă, aruncați într-un camion și deportați în Siberia. Rămași fără părinți, copiii Lizei și ai lui Mihai au fost găsiți de o străină și duși la un orfelinat din Tighina unde au stat zece ani până când li s-au întors părinții din Siberia și i-au luat acasă.

Tatăl lui Cosmin, îndrăgostit până peste cap de Margareta Pavlovna, o învățătoare tânără și îngrozitor de frumoasă, i-a închiriat dăscăliței o cameră în căsuța de vară de la el din curte și a trăit cu ea până când Margareta l-a cunoscut pe Ștefan, un văr de-al doilea, și s-a mutat la el acasă. După numai o lună, Ștefan Moldovanu a fost înrolat în armata sovietică și trimis în Afganistan de unde s-a întors într-un coșciuc de zinc. După înmormântare, învățătoarea a plecat din Flutura, iar tatăl lui Cosmin s-a împăcat cu soția și a rămas acasă. Destul de mărișor, Cosmin a urmărit întreaga poveste, dar n-a reușit să o înțeleagă decât peste cinci ani când s-a îndrăgostit de Iulia. Crescută doar de mamă după ce tatăl ei, un fotbalist cu un talent ieșit un comun, a murit, Iulia a fost iubita lui Cosmin în perioada în care adolescentul a fost cel mai bun jucător al echipei, iar după ce și-a rupt piciorul în timpul unui meci din semifinale, a fost operat și I s-a spus că nu va mai putea juca fotbal niciodată, l-a părăsit fără niciun regret și fără nicio explicație.

Bolnav de dorul Iuliei, Cosmin și-a revăzut fosta iubită în anii studenției, dar dragostea dintre cei doi tineri, un șir nesfârșit de împăcări, atunci când Iulia avea nevoie de ajutor, și despărțiri, ori de câte ori femeia cunoștea pe altcineva cu un viitor mai promițător, n-a rezistat. În pauzele de Iulia, bătut cu pumnii și picioarele în plină stradă, dat afară din căminul studențesc pentru că a fost prin fumând sau martor mut al disparițiilor misterioase ale colegelor răpite de găștile care făceau legea în Chișinău, Cosmin își vede de școală, participă la cencaluri de poezie, scrie pome și proze și speră că într-o zi va găsi pe cineva care să-l iubească pentru ceea ce este, nu pentru ce ar putea fi. După moartea Iuliei și a Taniei, ambele surori gâtuite de Aurel, un fost iubit al Iuliei, Cosmin încearcă să-și găsească liniștea alături de Nina, Oksana, Livia sau Beatrice.

Fericit ocazional, atât de rar și ațât de puțin încât, de cele mai multe ori, are senzația că visează, Cosmin este și pe plan profesional, și în viața particulară, pur și simplu spulberat de războaie, foamete, răzbunări între bande și conflictele care par că nu se mai termină, dar nu renunță la speranța că într-o zi își va găsi în acestă lume de o violență greu de imaginat, locul potrivit. Accentuând dramatic disperarea bărbatului Cosmin, Mircea sau Dumitru, care caută la nesfârșit femeia potrivită, dar și neputința urmașelor Evei care se plâng că sunt nefericite neavând puterea de a se împotrivi destinului, Dumitru Crudu aruncă cititorului provocarea de a descoperi reversul medaliei, adică o lume pașnică în care oamenii trăiesc netulburați, văzându-și de-ale lor.

„Pixul îi alerga pe foaie așa cum alergau ei pe terenul de fotbal. Scria ca să scape de frica de moarte. De neliniște. De teamă. De groază. Scria ca să prindă ziua de mine. I se părea că va muri dacă se va opri din scris. Pentru nimic în lume nu trebuia să se oprească, și el nu se opri.” (Dumitru Crudu, Tu și alte femei, p.38)

Magda Lungu, 10 aprilie 2026

Dumitru Crudu – Tu și alte femei

Editura Cartier, 2025, 269 pagini

Tweet

Dumitru Crudu

⧫ Salutări lui Troțki

Redând întreaga forfotă a vieții într-un limbaj savuros, cu o vervă aparte și un umor inegalabil, de cea mai bună calitate, Dumitru Crudu nu a câștigat cu povestirile adunate în acest volum numai Concursul de manuscrise organizat de Editura Univers în 2015, ci și încrederea cititorilor că vor petrece, citindu-i cărțile, câteva ore relaxante, care le vor reda buna dispoziție alungată peste zi de agitația din jur.

Un adolescent fură o valiză cu bani și plănuiește să fugă cu iubita la Moscova, dar este urmărit de păgubașul însoțit de doi polițiști și ratează plecarea trenului din gară. De frică, ascunde valiza cu bani în pădure și se ascunde în casa părinților, dar către seară, cineva trântește ușa de perete și dă buzna înăuntru. Doi prieteni plimbăreți, uimiți că în fața monumentului lui Ștefan cel Mare zeci de tineri hămesiți și famelici, cu plete lungi și îmbrăcați în blugi, făceau greva foamei, se hotărăsc să se alăture greviștilor, dar nu dintr-odată, ci după ce mănâncă de săturate la un restaurant de pe straa Kievului, unde aveau bufet suedez. După ce s-au îndestulat cu salate, mici, sarmale, cașcaval, salam și ouă prăjite, unuia dintre tineri i s-a făcut rău, cineva a chemat Salvarea și ajunși la spital, medicii de gardă au descoperit, cu stupoare, că nu greva foamei l-a îmbolnăvit pe Enrico, ci o banală indigestie care n-avea nicio legătură cu protestul din fața monumentului.

Urcat în tren în urma profesorului Enache și al celor doi asistenți universitari, prieteni de-ai profului, Nicu studentul a urmărit-o pe Irina când a rămas singură în compartiment și n-a ratat momentul. Turbat ca un leu în cușcă când a descoperit că cineva i-a luat locul în brațele amantei, profesorul de sociologie a sărit la bătaie la Ionescu, cel mai bun prueten al său. Din colțul de budă, unde s-a ascuns imediat ce a ieșit din compartimentul Irinei, Nicu a auzit urletele și bătaia, dar a stat pitit până sa terminat cafteala, după care a ieșit, abia târându-și picioarele, cam amețit, dar satisfăcut de parfumul de femeie dăruit de Irina. Plecați din Soroca după un vernisaj și-un chef pe cinste, trei pictori, prieteni de ani de zile, se ceartă și se trag de păr până când mașina, scăpată de sub control, ajunge cu roțile din față într-un șanț. Înzăpeziți în plină iarnă, la vreo treizeci de kilometri de Soroca, doi dintre ei se căznesc să pornească mașina în timp ce al treilea, prea beat să înțeleagă ce i se întâmplă, o ia la goană înapoi către Soroca, urlând un cântec auzit la cheful de după vernisaj.

După ce barul din coasta Bibliotecii Naționale a rămas pustiu, cei doi patronii au găsit, sub o masă, o geantă burduhănoasă dintr-un alt secol, plină cu teancuri de bancnote, stivuite cu grijă unele peste altele. Fluierând a mirare, patronii au întrebat ultimul client rămas dacă știe a cui este geanta. Nu știa, dar a aflat de la Liuba, poeta care își înșela soțul cu toți poeții optzeciști. Picându-i fisa că este a lui Iurie, după ce a găsit în fundul genții un manuscris neterminat, Liuba l-a sunat pe scriitor pe mobil și l-a chemat să vină să-și ia comoara. Scăpat de grija genții, tânărul stupefiat de cele întâmplate descoperă că, după ce fusese martor la descoperirea unei mici averi, cineva i-a furat bicicleta. Decorat de președintele Timofti cu ordinul Ștefan cel Mare, câștigătorul medaliei se face pulbere într-un restaurant fără pretenții și este cărat în spate de chelnerul oripilat că domnul pe care-l văzuse cu câteva ore în urmă la teve se poate îmbăta într-un asemenea hal încât să-și termine toți banii din portofel, apoi să continuie să bea pe datorie.

Funcționar la Banca de Economii, un angajat care supravegheză tranzacții de milioane de euro, părăsit desoție și tatăl celor doi gemeni pe care îi crește singur, pornește la serviciu pe jos, refuzând să ia troleul, pentru a economisi doi lei, de teamă că nu-i vor ajunge banii până la următorul salariu. Deși ar avea de la cine să se împrumute, pentru că pe o parte dintre clienții de seamă ai Băncii îi cunoaște personal, funcționarul amână să ceară, chinuindu-se să adune ceea ce alții risipesc. Fin observator al lumii înconjurătoare, Dumitru Crudu surprinde exact momentul în care ceva sau cineva trage un semnal de alarmă și declanșează un șir de evenimente care, paradoxal, se oprește în clipa în care se întâmplă altceva ieșit din comun. Scrise cu umor, cursive până la un punct, apoi întoarse din drum când nici nu te-aștepți și cu finaluri imprevizibile, povestirile vesele din acest volum trist explorează contradicțiile emoționale umane de zi cu zi, cele care ne lasă, de cele mai multe ori, cu gura căscată.

„Am țipat numele lui Troțki, așa, la brodeală. A fost primul nume care mi-a venit pe limbă, în clipele alea nasoale, când apa risca să-mi intre în gură. Urlam numele lui Troțki ca să zic și eu ceva înainte să înceapă bruftuiala. Dar n-a urmat nici un fel de ciomăgeală. La auzul numelui lui Troțki, hahalerele s-au împrăștiat ca potârnichile. (…) S-au evaporate așa de repede din jurul meu c-am început să clipesc nedumerit din gene.” (Dumitru Crudu, Salutări lui Troțki, pag.60]

Magda Lungu, 05 aprilie 2026

Dumitru Crudu – Salutări lui Troțki

Editura Univers, 2016, 160 pagini

Tweet

Dumitru Crudu

⧫ Ora cinci și șapte minute

Cu prelungiri în istoria recentă sau mai îndepărtată a Republicii Moldova, volumul de proze scurte Ora cinci și șapte minute urmărește destinul lui Alexandru, un copil sărac născut în Flutura, pasionat de fotbal și de istorie, care, după ce supraviețuiește tuturor dramelor personale și ajunge, așa cum și-a dorit din copilărie, jurnalist și scriitor, este ucis mișelește de un mostru cu chip de om.

În vara în care a murit profesorul său preferat, Alexandru a aflat, cu stupoare, că omul care reușise să-i sădească în suflet dragostea pentru istorie și pe care îl admirase atâția ani, a fost un turnător care i-a denunțat bunicul la securitate. Copil sărac din Flutura, cu bunici deportați în Siberia și tatăl împușcat pe o stradă din Tiraspol când era prea mic pentru a-l ține minte, Alexandru a crescut cu mama, bunicul și cei doi frați, Radu și Ileana, într-o casă țărănească pe jumătate încălzită de o singură sobă veche. Când a plecat la școală, la Ungheni, bunicul, mama și fratele mai mare au rămas acasă, în Flutura, să robotească de dimineață până seara târziu la tutunul plantat pe toate câmpurile din jurul satului, care trebuia cules, uscat pe frânghii întinse în curțile sătenilor, apoi îndesat în saci și trimis la o fabrică din Germania.

Neavând bani pentru biletete de autobuz, Alexandru mergea pe jos până la școala din Ungheni și visa, zi de zi, să dea examen la facultate și să scape de Flutura și de sărăcia în care trăia. Pasionat de fotbal și de istorie, își înghesuia echipamentul sportiv într-o pungă de plastic, decolorată, și cărțile într-o geantă uzată. Victoria nesperată, obținută de echipa antrenată de Pavel Pavlovici Nicolau într-un meci crucial, în care Alexandru a marcat golul victoriei, a însemnat pentru elevul dintr-a unsprezecea un alt început. Student al Facultății de Istorie din Chișinău, cum și-a dorit, apoi jurnalist la gazetă, Alexandru este contemporanul marilor schimbări istorice, care vin peste el ca un ciclon devastator, dar care nu-i schimbă nici caracterul, nici capabilitatea de a se gândi nu doar la el, ci și la alții.

Arestat, interogat, bătut și amenințat cu închisoarea pentru că a participat la o demonstrație, apoi eliberat din arrest în puterea nopții, Alexandru își face griji că o va trezi pe soră-sa la o oră atât de nepotrivită și că Leo, cumnatul, va face spume la gură. Trimis de redacție la închisoarea din Tiraspol pentru a discuta cu deținuții care declaraseră greva foamei, Alexandru este închis accidental într-o celulă cu un tuberculos care moare sub ochii lui și-l umple de spaime, dar reușește cumva nu doar să asculte toate plângerile nemulțumiților, ci și să se salveze din penitenciarul groazei. La fel procedează și atunci când este pus în situații la fel de dramatice, dar strict personale. Amenințat în propria sa locuință de un bandit periculos, supranumit Tătuca, care dă buzna în curtea lui și-l lasă fără mașină, apoi fără casă și fără nevastă, Alexandru se gândește la ce vor spune socrii când vor afla de pierderea bunurilor.

Trântit la pământ de dramele personale și rostogolit de nenumărate ori de tăvălugul istoriei, Alexandru Moldovanu trăiește într-un coșmar de o violență extremă, care pare că nu se mai termină deși este întrerupt, când și când, de oaze de speranță sau de tandrețe. Asemenea lui, moldovenii de ieri și de azi, oameni obișnuiți, care-și doresc nimic mai mult decât o slujbă din care să trăiască decent, o familie liniștită, o casă modestă și ceva de-ale gurii pe masă, sunt spulberați fără milă de cruzimea și cinismul din spatele unor decizii care nu le aparțin. Dur, extrem de dur, volumul Ora cinci și șapte minute ne invită să urmărim cu atenție, și să reflectăm, la consecințele devastatoare ale războiului.

„Când tatăl îl împinse spre tobogan și puștiul alergă ca să se dea pe el, i-au îndoit fulgerător mâinile la spate și l-au băgat în portbagaj, dispărând cât ai clipi din gene din raza vizuală a copilului. Când acesta atinsese cu tălpile pământul și se ridicase în picioare, pur și simplu nu înțelese unde este tatăl lui...” (Dumitru Crudu, Ora cinci și șapte minute, p.82)

Magda Lungu, 04 aprilie 2026

Dumitru Crudu – Ora cinci și șapte minute

Editura Humanitas, 2022, 254 pagini

Tweet

Dumitru Crudu

⧫ Moartea unei veverițe

Războiul și umbrele sale, foametea, boala și moartea, întâlnirile întâmplătoare și despărțirile absurde, conflictele iscate din neînțelegeri și întâmplările uluitoare ale vieții sunt prezente în acest volum de povestiri inedite și își dispută întâietatea, stârnind pe alocuri, paradoxal, un haz nebun. Și tot paradoxal, oricât de dezolantă ar fi realitatea, încercând să-și refacă viețile traumatizate de marile evenimente ale istoriei, oamenii, supraviețuitorii oricăror vremuri, găsesc în ei puterea de a se bucura sincer de lucrurile simple și de a merge mai departe, până la capăt.

Plecat la farmacia din colț să-i cumpere un analgezic tatălui bolnav, în dimineața zilei de 4 martie, a treia zi după ce a început războiul, Ivan Ivanovici este amenințat cu arma, forțat să urce într-un autobuz și aruncat într-un subsol în care a zăcut patru luni. Rămasă și fără soț, și fără socru, după ce bătrânul a fost ucis de o schijă în timpul unui bombardament de pomină, Maria a reușit să supraviețuiască războiului, împreună cu fata, Iulia, până când bărbatul i s-a întors acasă, în Bender. Încărunțit peste noapte, slăbit, împușcat în picior de gardienii care l-au văzut evadând pe fereastră și hăituit de polițiști, Ivan Ivanovici este primit cu răceală de soția care aflase de la o vecină că fusese văzut cinstindu-se cu bere la o terasă în Chișinău.

După patru ani de la mineriada care a devastat Bucureștiul, invitat la festivalul de literatură de la Petroșani de domnul Vladimir, un faimos scriitor din Brașov, un tânăr debutant se îndrăgostește de o blondă suplă și mlădioasă, care purta același nume ca celebrul personaj al renumitului Dostoievski. La fel de tânără și de pasionată de literatură ca și el, Anna Areninova, secretară după ce picase trei ani la rând la facultate, pare să nutrească aceleași sentimente numai că, la plecare, când trenul abia se pornise din gară, îi face semne cu mâna altuia, lui Ionuț, ziaristul din Iași. Peste o săptămână, tânărul află că Ionuț a coborât din tren la prima stație, a luat-o pe Anna cu el la Iași și s-au căsătorit. După alți zece ani în care Anna și Ionuț au avut doi copii, apoi au divorțat, blonda cu nemele personajului celebru i-a scris un e-mail fostului amic cerându-i să vină la Petroșani pentru că dorește să-l vadă. Surprins de întorsătura lucrurilor, tânărul se întoarce în Petroșani, o așteaptă pe Anna cinci ore în fața teatrului, iar după ce se urcă în tren, o zărește pe peron, fluturând din mână.

Pitit după un copac, în așteptarea semnalului care îl înștiința că poate intra în blocul amantei de la etajul patru, tânărul iubăreț și-a adus aminte că dimineață auzise la televizor că Micul și câțiva ciraci de-ai lui evadaseră din pușcărie și că poliția presupune că s-ar fi ascuns în Chișinău. Alungând gândul la primirea semnalului, urcă în apartamentul iubitei șieste la un pas de a fi prins de mama fetei, care s-a întors acasă pentru că-și uitase pachețelul cu mâncare. Desculț și speriat, amorezul sare pe geam, coboară pe burlan și fuge prin zăpada proaspăt ninsă, acoperit de larma vecinilor, iscată de hămăielile câinelui Bim care îi luase urma, dar despre care locatarii credeau că l-a mirosit pe Micul.

Sfâșietoare, Moartea unei veverițe, proza care dă numele volumului, dezvăluie sfârșitul cutremurător al micului animal apărut de niciunde în curtea spitalului de hematologie unde era internată de două săptămâni soacra, Jana Afanaseevna, bolnavă de leucemie. Ieșită din vizuină pentru a căuta de mâncare, veverița este încolțită de o haită de maidanezi și sfârtecată fără milă, sub ochii măriți de groază ai bărbatului care își aștepta soția să coboare din salonul bolnavei. Deși a încercat să gonească haita cu urlete neomenești și lovituri cu bocancul, bărbatul nu a putut salva veverița, privind-o siderat cum moare, Oribilul sfârșit al micului animal, neanticipat de bărbatul care s-a bucurat de joaca veveriței, privind-o minute în șir cum zburdă prin curtea spitalului, înainte de a apariția haitei, este laitmotivul acestui volum, în care destinul tuturor personajelor curge lent, într-o singură direcție, până în clipa în care apare neprevăzutul, ceva sau cineva, care întoarce lucrurile cu susul în jos.

„Traversam curtea unui bloc cu nouă etaje, cu o sticlă de șampanie în mână, când am văzut o bătrânică chircită pe scaunul de sub arțarul din care se desprindeau frunzele sfrijite, îmbrăcată în capot și încălțată în șlapi, de parcă cineva ar fi alungat-o de acasă. Sau ar fi fugit ea însăși.” (Dumitru Crudu, Moartea unei veverițe, p.148)

Magda Lungu, 03 aprilie 2026

Dumitru Crudu – Moartea unei veverițe

Editura Univers, 2017, 256 pagini

Tweet

Dumitru Crudu

⧫ Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici

Mihai Mihailovici Lebădă vine pe lume pe 28 iunie 1940, la Chișinău, și este înmormântat, ironia sorții, pe 28 iunie 2018, la București. În cei aproape optzeci de ani în care Basarabia a fost ocupată, a trecut prin două războaie, o foamete și o criză, pe 28 iunie, ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, se întâmplă ceva, iar înlănțuirea acestor evenimente personale, care surprind destinele a patru generații, suprapuse peste cele mai importante momente din istoria basarabeană, compun romanul unei singure, fatidice zile.

Născut în tinda babei Maria din Valea Morilor, în timp ce Chișinăul se pregătea să se refugieze peste Prut de frica soldaților sovietici, Mihăiță a fost dus de părinții săi, Liza și Mihail Feodorovici, la Flutura, pentru că în orașul ocupat, mica lor familie rămăsese, în doar câteva ore, și fără casă, și fără masă. În primii patru ani, din 1940 până în 1944, cei trei au locuit în casa bunicii dinspre tată, iar după ce casa a ars din temelii, s-au mutat, împreună cu bunica Dochia, Tamara, sora cu doi ani mai mică, și cu animalele de prin ogradă, în partea cealaltă a satului, la cumnata Ileana. Bătută și violată un an mai târziu de soldații ruși, Ileana a fugit de acasă și nu s-a mai întors niciodată în Flutura. Rămași în casa femeii, Mihai Feodorovici și Liza au supraviețuit războiului vânzând haine vechi și primind în schimb făină de grâu, până în 1946, când tatăl, Mihai Feodorovici, a fost prins de Radu Gavrilovici, acuzat pe nedrept că ar fi furat și condamnat la șapte ani de închisoare.

Cel mai mare dintre cei cinci copii ai lui Mihai Feodorovici și ai Lizei, în anii cumpliți ai foametei de după Cel de-al Doilea Război Mondial, Mihăiță s-a simțit obligat să aibă grijă de toți ai casei. Episodul în care copilul de șapte ani, leșinat de foame, scurmă cu un băț în baliga aburindă a calului unui maior și culege câteva grăunțe de porumb, pe care le spală la pârâu și le duce acasă, pentru ca maică-sa să facă din ele o turtă pentru copilași, este de-un dramatism sfâșietor. Copil prea mic pentru un război și-o foamete, Mihăiță a încearcat din răsputeri să își ajute familia să supraviețuiască, în lipsa unui tată care s-a întors acasă cinci ani mai târziu și care a fost alungat pentru a fi mai apoi primit de o soția care își găsise între timp un alt bărbat. Președinte al sovietului sătesc, Radu Gavrilovici, cel care îl trimisese pe Mihail Feodorovici Lebădă la închisoare, îndrăgostit de Liza, femeia care îi și născuse doi copii, pe Vladilen și pe Felix, uluit că femeia și-a primit înapoi soțul, o va cere de nevastă, spre disperarea adolescentului Mihai, care, după o criză în sparge și strică tot ce-i cade în mână, își pierde mințile.

Internat la spitalul de psihiatrie din Costujeni pentru câteva luni, Mihai Mihailovici Lebădă își revine în urma tratamentului, se îndrăgostește de o fată, este fugărit de tatăl Ludmilei atunci când acesta află că tatăl lui ginerică a fost în Siberia, dă examen la Politehnică și este admis, iar în anul doi, un coleg de grupă îl invită la el acasă, în Samarkand, unde unchiul Fazluloh, taman datorită faptului că a fost salvat de Mihail Feodorovici în Siberia, ironia sorții, i-o dă pe fiică-sa, Barna, de nevastă. După căsătoria cu Barna, din ce în ce mai detensionat odată cu trecerea anilor, romanul unei singure zile alternează tragicul cu comicul pe măsură ce povestea se deapănă. Soț după ce a fost un copil cu doi tați și șase frați, apoi tată și bunic, Mihai Mihailovici devine pesonajul principal al unei familii extinse, în care fiecare membru are de câștigat sau de suferit de pe urma alegerilor proprii sau datorită ajutorului ori din cauza răutății celorlalți. Iar peste toți și peste toate, Marea Istorie, cea care clădește sau distruge destine, are un cuvânt greu de spus.

Suprinzătoare la acest roman sunt continuitatea, comicul și răsturnările de situație. Deși pot fi citite într-o ordine aleatorie, capitolele acestui roman se leagă între ele și curg în ambele sensuri, - înainte, ca o cronică personală a familiei Lebădă-Ciuntu, sau înapoi, ca o depănare de amintiri -, fără a stânjeni evenimentele și fără a diminua farmecul întregului. Umorul involuntar, bine intenționat și bine dozat, departe de a fi un sarcasm autosuficient sau o șicană obraznică, țâșnit de unde nu te aștepți, echilibrează balanța acestui roman tragic în ansamblu, cu personaje silite de contextul istoric să renunțe la principii sau să facă lucruri împotriva voinței lor. Răsturnările de situație sunt marcă înregistrată Dumitru Crudu. Indiferent încotro consideri tu, ca cititor, că se întreaptă lucrurile, imediat ce intriga ajunge în punctul culminant, iar de-acolo ar trebuie să fie urmată, cuminte, de un deznodământ predictibil, apare neprevăzutul care schimbă tot.

„A ieșit din cabinetul lui Pavel Ivanovici palid la față și a rupt-o imediat la fugă și toți ceilalți credeau că aleargă în vale la casa de cultură ca să ajungă primul la concert, pe când el fugea de tovarășul dentist care alerga în urma sa ca să-i dea măseaua pe care tocmai i-o scosese.” (Dumitru Crudu, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, p.51)

Magda Lungu, 09 noiembrie 2024

Dumitru Crudu – Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici

Editura Humanitas, 2019, 248 pagini

Tweet