⧫ Matei Brunul
M-a rupt în două cartea asta. Povestea, în mare, e cam așa: Trezit dintr-o comă profundă, Brunul, Bruno Matei în acte, nu-și mai amintește nimic din ultimii douăzeci de ani. Complet recuperat fizic, dar cu mintea blocată la șaisprezece ani, Brunul își continuă viața agățându-se cu disperare de Dumitru Bojin, omul pe care-l consideră prieten, de Eliza, femeia pe care o crede îndrăgostită de el, și de o marionetă, Vasilache, păpușa de lemn care l-a însoțit pretutindeni, dar care nu poate vorbi Iar pe măsură ce am descoperit de ce are Brunul amnezie și ce a făcut în ultimii 20 de ani, am rămas uluită de modul atractiv, sensibil, uman, viu și neobișnuit în care poate fi spusă o istorie arhicunoscută (experiența închisorilor comuniste) astfel încât întreaga poveste să te țină cu sufletul la gură de la început până la sfârșit.
Angajat al Teatrului de Păpuși din Iași, nici actor-mânuitor, nici magazioner, ci îngrijitor de păpuși, Bruno obișnuia să se plimbe cu marioneta prin Piața Unirii până când o razie a poliției l-a speriat de moarte. În timp ce îi cereau documentele, milițienii au văzut păpușa de lemn pe care o ținea în brațe și l-au amenințat că, dacă nu se mișcă mai repede, i-l confiscă pe Vasilache. De obicei în măsură să răspundă cuviincios, dar atunci sufocat de teama că va despărțit de marionetă, Bruno a luat-o la goană, s-a ascuns într-o scară de bloc, iar când s-a întâlnit prima oară cu Eliza, i-a povestit că a fost cât pe ce să rămână fără Vasilache. Până atunci distantă, deși erau buni prieteni, femeia a fost atât de impresionată de întâmplarea cu milițianul, încât l-a invitat pe Bruno la ea în apartament, iar relația lor a trecut la nivelul următor.
Plecat din România în 1937, împreună cu părinții, George și Chiara Matei, și îndrumat de bunicii din partea mamei să preia afacerea familiei Pignatelli, o întreagă rețea de măcelării la sud de Salerno, Bruno Matei a șovăit între a alege o carieră de om de afaceri, cum ar fi vrut bunicul, de avocet, cum și-ar fi dorit tatăl, sau de actor, visul său din copilărie. Războiul izbucnit fără voia lui și chemarea din partea autorităților române au fost cele două evenimente care l-au ajutat să se hotărască. Bolnav închipuit de o boală cu un nume pompos, Marie-Sturmpell, adică inapt pentru a lupta pe front, Bruno a înfruntat rugămințele mamei și țipetele tatălui de a moșteni afacerea familiei și s-a înscris Accademia Nazionale d'Arte Drammatica „Silvio D'Amico”, iar după trei ani a intrat în familia unor artiști-păpușari excentrici din Sicilia, care l-un învățat mișcare cu mișcare, jocul păpușilor de lemn. Cu două diplome în buzunar, una academică, iar cealaltă care-i atesta perioada petrecută cu maeștii păpușari din Sicilia, Bruno s-a întors la Salerno de unde, în septembrie 1943, după ce orașul s-a prăbușit devenind o ruină, s-a refugiat împreună cu părinții și bunicii la Roma.
Pentru românul Bruno Matei, întoarcerea în țară în noiembrie 1945 și postul căpătat la Teatru de Păpuși și Marionete „Țăndărică” din București, cu sprijinul fostului coleg de facultate al tatălui, devenit între timp ministrul Lucrețiu Pătrășcanu, în schimbul unei declarații în care George Matei își justifica fuga din România în urmă cu opt ani, a însemnat îndeplinirea visului din copilărie. Cu cât câștiga ca artist-păpușar la teatru și banii adunați din cele câteva lecții predate în particular studenților și ucenicilor, Bruno Matei nu s-a îmbogățit, dar a trăit trei ani mulțumit că, în sfârșit, face ce-i place. Departe de zbuciumul politic al anului 1948, Bruno a trăit cufundat în muncă până ce mazilirea din guvern a ministrului Lucrețiu Pătrășcanu, urmată de arestarea omului care îl ajutase și a soției sale, Elena, colega de la „Țăndărică”, l-au îndemnat să scrie o istorie a marionetelor ce semăna cu un curs care putea fi predat cândva studenților.
Apoi, într-o dimineață oarecare din martie 1949, doi bărbați în uniformă i-au sunat la ușă și l-au invitat să-i însoțească pe un drum chinuit, îngrădit cu sârmă ghimpată, la capătul căruia numai uitarea ar fi putut să vindece anii de neodihnă, înfrigurare și înfometare, lungiți insuportabil de bătăi, tortură și umilinți. Prizonier politic fără să fi avut vreun amestec în politica vremurilor, închis pentru un an la Penitenciarul militar nr.1 din Dealul Arsenalului, judecat laolaltă cu legionarii și găsit vinovat de crimă prin uneltire, apoi trimis pentru zece ani în Peninsulă, la muncă silnică, Bruno supraviețuiește muncilor grele, iadului din închisoare și reeducării aduse de studenți de la Pitești, discipolii lui Țurcanu, după opt ani este transferat la Penitenciarul Iași, de unde este scos în oraș, la curățarea imensului șantier al blocurilor neterminate și unde, dintr-o nevoie de libertate mai presus decât el, se apropie nepermis de mult de betonul balconului de la al treilea etaj, este văzut de gardieni, apoi împins, lovit și târât înăuntru până când, amețit de urlete și izbituri, cade în gol, își pierde cunoștința și se trezește fără amintiri, într-un pat de spital.
Reîntors în pușcărie pentru a-și ispăși restul de pedeapsă, Brunul capăt un așa-zis prieten, pe Dumitru Bojin, care-i înlesnește, după eliberare, obținerea unui loc de muncă, la Teatrul de Păpuși din Iași, o locuință mică într-un bloc pătrățos, cu patru etaje, și o amiciție cu Elisabeta Stancu, femeia care accept misiunea de a fi prietena fostului deținut, nutrind în secret speranța că va găsi prilejul de a fugi din țară. Naiv și cu gândul la marioneta Vasilache, singura bucurie rămasă neștearsă din tinerețe până la aproape patruzeci de ani, Brunul nu înțelege ce caută Bojin și Elisabeta-Eliza în viața lui, încearcă să caute răspunsuri,dar nu le găsește, o ajută pe femeie să treacă granița pe la Naidăș, noaptea, într-o duminică de octombrie, pe zloată, ba chiar i-l aruncă pe Vasilache peste sârma ghimpată - este foate puternică simbolistica acestui gest -, dar n-o urmează, lăsându-se mușcat de câini și prins de grăniceri, dar convins, poate pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani, că este în stare să scape de neputință și manipulare, alegându-și singur drumul de urmat.
„Bruno a tăcut restul drumului. Din când în când însă a simțit, și a avut timp să se gândească la asta, că lumea e mai largă și mai felurită decât ajunsese să și-o închipuiie în ultimii ani. Și că merită să aștepte eliberarea adevărată, cea din urmă. Merită să reziste pentru acel moment.” (Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, p.170)
Magda Lungu, 22 iunie 2019
Lucian Dan Teodorovici – Matei Brunul
Editura Polirom, 2014, 396 pagini
Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
