⧫ Luchian. Ochii, sufletul, mâna
Ștefan Luchian, primul copil al maiorului Dimitrie Luchian și al Elenei Kiriacescu, s-a născut pe 1 februarie 1868, la Ștefănești, Botoșani, dar a copilărit în Popa Soare, mahalaua învecinată cu faimoasa Mântuleasa din centrul vechi al Bucureștiului, locul magic din nuvela lui Eliade. După școala primară din Tabaci și liceul „Sfântul Sava”, Ștefan Luchian, orfan după ce tatăl a trecut la cele veșnice în anul Războiului de Independență, s-a opus dorinței mamei de a urma o carieră militară și s-a închis la Școala de Belle Arte. Pasionat de desen și de muzică, după absolvirea școlii atât de dragi pictorilor Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu, Luchian a plecat să învețe pictura în muzeele din Munchen și Paris. Întors în România la moartea mamei, Luchian și-a amenajat un atelier și s-a implicat în mișcarea artiștilor independenți, trăind ca un boem din moștenirea lăsată de părinți
După primii ani de huzur, când n-a mai avut cu ce întreține o casă la șosea și o trăsurică de care a fost tare mândru, Luchian s-a mutat cu chirie și a început să lucreze cu îndârjire pentru o plată care abia de-i acoperea costurile materialelor folosite în picturile care îl vor face celebru. Diagnosticat cu scleroză în plăci la 42 de ani, artistul va lupta cu boala și cu neajunsurile unei vieți chinuitoare, dar nu va renunța la pictură nici chiar atunci când dreapta va refuza să țină pensula sau să traseze tușele de culoare din tablourile cu chipuri, peisaje sau flori de o splendoare nepământeană. Distrus de o boală care nu a putut fi tratată, Ștefan Luchian va închide ochii la 48 de ani, în noapte de 27 spre 28 iunie 1916, lăsând în urma sa o simfonie a celor mai luminoase și mai calde culori.
Artistul care și-a trăit căutările
Copil de ofițer, Ștefan Luchian și-a trăit copilăria și adolescența fascinat de chipuri, flori și culorile anotimpurilor în veșnică schimbare. Brunet, bine făcut, sănătos și puternic, cu obraji plini, cu privirea atentă și scotocitoare, înarmat mereu cu întrebări pentru cei mari, părinți, dascăl, preot, părea mai mare decât era. Vestea morții tatălui său l-a întristat profund, dar l-a și îndemnat să își aleagă o altă carieră decât cea pe care părinții i-o predestinaseră. Refuzând cu îndărătnicie să răspundă la întrebările examinatorilor dispuși să îl admită la Școala de Infanterie, dacă ar fi deschis măcar o singură dată gura, Ștefan Luchian s-a îndreptat cu pași grăbiți către Școala de Belle Arte și Conservator. La 17 ani, i-ar fi plăcut să urmeze și muzica, și desenul, dar farmecul irezistibil al culorilor l-a îndemnat să abandoneze studiul flautului cu care își fermeca audiența atunci când sufletul îl îndemna să cânte.
Cu zeci de speranțe ascunse în buzunarul de la piept, Ștefan Luchian a intrat în Școala Artelor mai fericit decât avea să iasă. Profesorii mult prea conservatori ai viitorilor artiști, intrigile lor mărunte și nerecunoștința colegilor altor generații, în loc să îl apropie de pictură, l-au îndepărtat. Uimit de picturile lui Grigorescu și dezgustat de studiile care nu-l învățau mai nimic, Ștefan Luchian a decis că nu poate studia pictura decât în marile muzee ale lumii. Bursier la Munchen, în 1889, student al Academiei Julian din Paris și învățăcel în atelierul lui William-Adolphe Bouguereau, Ștefan Luchian a învățat tehnici de pictură, dar nu s-a extaziat în fața metodelor rigide de predare care nu i se potriveau deși își dădea toată silința să asculte și să priceapă. După primele expoziții trecute cu vederea de criticii de artă, pictorul, dezamăgit de meseria care nu-l împlinea, a mai primit o lovitură, apoi încă una.
Moartea mamei și moștenirea unei averi care nu l-a interesat, dar care a fost subiectul aprins al discuțiilor cu fratele Anibal, l-au îndepărtat de pictură, iar pentru Ștefan Luchian a nu picta era sinonim cu a nu respira. Dorind să se elibereze de averea care-l încătușa în loc să-l elibereze, artistul a împărțit moștenirea cuvenită cu Anibal, iar după câțiva ani de huzur în București, s-a trezit și fără bani, și fără contracte sau expoziții în care și-ar fi putut vinde tablourile. Zugrav de icoane, Ștefan Luchian a acceptat să picteze catedrale, s-a îndrăgostit de Cecilia, fata primarul Anghelescu din Alexandria, apoi s-a întors la București fără iubită, fără banii promiși și îmbolnăvit de umezeală și de o căzătură de pe schelă. Alarmat de durerile de spate apărute din senin și de mâna care nu mai voia să-l asculte, artistul a cerut unui medic explicații despre ce I se întâmplă, i-ar diagnosticul primit, o ironie a sorții, l-a scufundat într-o tristețe vecină cu disperarea.
Pictor dependent de culori și mișcare, cu scleroză în plăci și obligat să locuiască cu chirie, Ștefan Luchian a continuat să studieze și să picteze până când dreapta, chiar și legată de pensulă în ultimele luni ale bolii și vieții, i-a înțepenit pentru totdeauna. Suferind și țintuit în nemișcare, Ștefan Luchian a înțeles că, pentru el, pictura îl ține în viață și tot ea este cea care-l omoară. Acuarele sau uleiuri, peisaje, chipuri sau natură moartă, Luchian a pus în tablouri toată suferința unui artist care nu numai că și-a acceptat destinul, dar a mai găsit și puterea de a-și înveseli prietenii cu glume bune și optimismul lui molipsitor.
Pictorul cu dor de lumină și simfonia tulburătoare a culorilor lui blânde și calde
Încântat de flori și culori, fermecat de gingășia gesturilor și de emoțiile citite pe chipuri de oameni, Ștefan Luchian și-a căutat drumul în artă cu îndărătnicia artistului care își cunoaște locul potrivit și știe că, indiferent de ce i se întâmplă, într-o zi, tot va ajunge acolo. Atent la detalii și lumină, studiind permanent și muncind până ce rămânea fără suflare, artistul a renunțat la tot ce s-a putut renunța, în afară de mișcare și culoare. Tablourile lui vii care desfată priviri și alungă neliniști, expuse în marile muzee ale lumii pe care artistul le-a vizitat în tinerețe, sunt recunoaștea pe care și-ar fi dorit-o mai grabnic, dar de care a avut parte când a fost prea târziu. Tot zbuciumul pictorului și toate dezamăgirile prin care a trecut, înșiruite ca niște pietre de moară premergătoare bolii lui crunte au fost, rând pe rând, cele care l-au pustiit ca om și l-au îmbogățit ca artist, înălțându-l în spirit și desăvârșindu-l în artă.
„Nu, nu este de ajuns să vezi și să notezi ceea ce vezi, își spunea. Trebuie să interpretezi, să redai subînțelesul, să adâncești, să spui poezia din țesătura cea mai intimă a ceea ce vezi. Iar poezia asta nu poate însemna decât un limbaj personal.” (Veronica D. Niculescu, Luchian. Ochii, sufletul, mâna, p.79)
Magda Lungu, 31 mai 2024
Veronica D. Niculescu – Ochii, sufletul, mâna
Editura Polirom, 2020, 288 pagini
