⧫ Luna și doi bani jumate
Ilustrând monumental incompatibilitatea dintre artă și banalitate, Luna și doi bani jumate pornește de la biografia ieșită din comun a faimosului pictor francez Paul Gauguin care, la 35 de ani, a părăsit lumea afacerilor și s-a dedicat expresivității și culorilor, cu o pasiune și o viziune care l-au ajutat să devină un pilon al artei moderne. Charles Strickland, alter ego al lui Gauguin, un agent de bursă londonez, om cinstit și tată bun, dar fără nici măcar o excentricitate care să-l scoată din anonimat, ajuns în pragul vârstei de 40 de ani, fuge la Paris, lăsând familiei un bilet în care își anunță plecarea, dar omite motivul unei decizii atât de bruște. Înnebunită, soția bănuiește că Charles și-a găsit o amantă în timp ce prietenii îl suspectează că și-a pierdut mințile. Pornit pe urmele lui Strickland, scriitorul descoperă un artist capabil de orice sacrificiu necesar artei sale. Posedat de demonul picturii, Charles Strickland muncește până la epuizare, apoi evadează din civilizație și se izolează în Tahiti unde moarte orb și lepros, nu înainte de a lăsa în urma sa o operă genială, originală și nemuritoare.
Abia ieșit din școală, Charles Strickland a intrat funcționar în biroul unui agent de bursă, iar până la căsătorie, a dus o viață obișnuită pentru tinerii londonezi, cu petreceri dansante, puțin box în timpul liber și câteva desene stângace și pocite care au stârnit zâmbete sau nedumeriri. După ce s-a căsătorit cu Amy, Strickland n-a renunțat o clipă la visul lui de a picta, doar l-a lăsat deoparte până în clipa în care a avut curajul de a evada din mijlocul familiei și de a pleca din Londra. Considerat de rude egoist și inuman pentru că și-a părăsit locul de muncă, soția și pe cei doi copii fără niciun regret, Charles Strickland își motivează gestul, astfel: Îți spun că trebuie să pictez. N-am încotro. Nu mă pot stăpâni. Când un om cade în apă, nu contează cât de bine înoată. Totul este să iasă la mal, căci altfel se îneacă. Rugat de doamna Strickland să-l convingă pe Charles să se întoarcă acasă și rămas perplex în urma discuției cu artistul, scriitorul încearcă să înțeleagă ce-o fi în capul pictorului, fostul agent de bursă, dar nereușind să găsească o explicație logică, abandonează subiectul.
Cam după cinci ani de la ciudata întâmplare, scriitorul s-a mutat din Londra la Paris, pentru a pune capăt plictiselii unei vieți sufocate de banalitate. La două săptămâni de la sosirea în capitala Franței, îșu vizitează prietenul, pe Dirk Stroeve, un pictor ratat, și îl găsește înnebunit după „geniul” Charles Strickland. Uimit de entuziasmul prietenului său, scriitorul îl caută pe Strickland și îl găsește muritor de foame, slab, murdar și jerpelit, indiferent total față de comodități și confort. Am aflat că de șase luni trăise doar cu o pâine și o sticlă de lapte pe zi. Era un om senzual și totuși se arăta indiferent față de lucruri senzuale. Nu-l supărau privațiunile ori dificultățile. Era ceva impresionant în felul în care ducea o viață pe de-a-ntregul spirituală. Fără să fi vândut vreun tablou, în cei cinci ani parizieni, artistul a fost ghid, translator de reclame sau zugrav, iar cu puținii bani câștigați și-a cumpărat pânze și vopsele, lucrând de unul singur și descoperind fără ajutorul nimănui soluții tehnice pe care genrațiile anterioare le rezolvaseră deja.
Pătimaș și violent, liber și stăpân pe sentimentele sale, Charles Strickland va ajunge la maturitatea artistică prevăzută de Dirk Stroeve după un episod care-i va întări scriitorului convingerea că arta și realitatea n-au nicio legătură. Înfometat și nedormit, artistul se va îmbolnăvi grav, va fi salvat și îngrijit de familia Stroeve, iar drept mulțumire pentru bunătate și înțelegere, o va seduce pe Blanche, apoi o va părăsi, declanșând o tragedie. Cât timp cei doi au fost împreună, artistul a pictat un nud al femeii, o adevărată operă de artă în care Dirk Stroeve va recunoaște sclipirea geniului. Șocat de reacția lui Dick Stroeve, oripilat de sinuciderea femeii și de detașarea artistului de tot ce nu era pictură sau n-avea legătură cu pictura, scriitorul va renunța să-l mai înțeleagă pe pictor și se vor despărți prieteni, fără a se mai întâlni vreodată. Peste alți zece ani, o excursie în Tahiti îl va conduce pe scriitor exact în locul în care s-a izolat în ultimii lui ani, a creat în chinuri o operă inegalabilă și a murit sărac, orb și lepros, artistul care începuse deja să fie recunoscut ca un vizionar și pictor de geniu.
„Mă uitam la omul din fața mea, cu hainele lui ponosite, cu nasul mare și ochii strălucitori, cu barba roșie și părul nepieptănat, și-mi dădea senzația stranie că e doar un înveliș și că mă aflu în prezența unui spirit care s-a desprins de trup.” (W. Somerset Maugham, Luna și doi bani jumate, p.162)
Magda Lungu, 02 februarie 2019
W. Somerset Maugham – „Luna și doi bani jumate”
Editura Polirom, 2013, 248 pagini
Traducere din limba engleză și note de Andrei Bantaș
Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
