⧫ Un cal intră într-un bar
Invitat de prietenul din copilărie la un spectacol de stand-up, stimabilul domn judecător Avishai Lazăr este profund impresionat de spectacolul oferit publicului de clovnul Dovală Gi, alias Ursuleț, cincizeci și șapte de ani și o carieră impresionantă. La capăt de drum ca artist, știind că nu mai are nimic de pierdut, comediantul scăldat în luminile reflectoarelor se dezlănțuie într-un șir neîntrerupt de glume care stârnesc hohote nebune și o serie de amintiri din viața personală, atât de triste încât îngheață zâmbetul de buze, invitând sala să urce, împreună cu el, într-un carusel uluitor de emoții pe care el, Dovală, îl stăpânește cu talentul incredibil al unui păpușar care, în locul marionetelor, mânuiește zâmbete și lacrimi.
Urlând din culise un Bună seara! care stârnește râsete și aplauze, Dovală se aruncă pe scenă slăbănog și scund, împleticindu-se de parcă ar fi primit un picior în spate. Curios de un asemenea spectacol de care nu avusese încă parte, avocatul va urmări reacțiile publicului, în parelel cu spectacolul oferit de comediant și, spre surprinderea lui, va avea parte de o experiență inedită, pe care n-ar fi putut-o trăi nici într-o sută de ani de procese judecătorești. Deși sala din barul spectacolului a fost inițial aproape goală, atras de clinchetul plăcut al veseliei, publicul o va umple încet-încet și, încântat de ce vede, va înțepeni în scaunele incomode, hipnotizat de prestația omulețului care joacă șotron cu cuvintele, neuitând, nici măcar pentru o clipă, replica, locul și rolul.
Artist în deplinătatea cuvântului, comediantul umple scena, interacționează cu pulicul, oferă emoții de toate felurile și cere reacții, licitându-și măiestria la suprapreț. Simțindu-se ca un actor într-o melodramă în care a uitat replica exact atunci când a ajuns în punctul culminant, judecătorul se mulțumește cu rolul modest, de spectator, într-o reprezentație care i-a depășit cu mult așteptările. Timp de o oră și jumătate, fără pauze, distanța dintre scenă și public se micșorează pe negândite, iar când artistul simte că și-a câștigat pe deplin publicul, se transformă într-o tornadă umană de o violență devastatoare. Sclav înlănțuit de bunăvoie, îngenunchiat în fața adoratului său public, Dovală se înjură, se automutilează, se lovește cu pumnii și se umple de sânge reușind, printre lacrimi, să urmărească hohotele sau stupefacția unor spectatori care nu mai știu ce să mai creadă și habar nu au ce simt. Efectul obținut este electrizant, iar judecătorul rămâne șocat în fața unei arte despre care, în urmă cu două ore, nu știa mai nimic.
Copil fără copilărie, Dovală venise pe lume într-o familie de evrei și a crescut tânjind după un dram de afecțiune din partea mamei sau ascunzându-și înclinațiile artistice de pumnul de fier al tatălui, Hezkel Grinstein, din Ierusalim, care nu concepea ca singurul lui copil să se maimuțărească în fel și chip în fața străinilor numai de dragul de a stârni zâmbete. Născut cu un talent imposibil de stăpânit, băiatul a început să meargă în mâini de mic, apoi să dea reprezentații scurte, în bucătărie, în fața mamei care se distra de giumbușlucurile puștiului, a terminat școala fără multe pretenții și și-a continuat drumul fără șovăială și fără a se gândi că ar fi putut învăța orice altă meserie. Hotârăt să înțeleagă și să stăpânească o artă în care simțea pe deplin fericit, Dovală eliminase, de-a lungul anilor, orice alte tentații l-ar fi putut îndepărta de meseria în care era din ce în ce mai bun, incluzând în tentații și eventualii prieteni care i-ar fi putut ocupa timpul cu altceva în afară de ce-și dorea.
Ajuns la cincizeci și șapte de ani, acolo, pe scenă, în fața publicului, amintirile unui trecut aproape uitat au început să năvălească peste el din cine știe ce unghere ascunse ale sufletului și, neștiind cum să le potolească, le-a lăsat să se manifeste. Vorbind cu spectatorii despre viața lui tristă, glumind cu țintă sau povestind anecdote fără gust, gesticulând necontrolat și știind că are în sală, invitat, un privitor special, singurul lui prieten din copilărie, Dovală a dus până la capăt spectacolul vieții sale. După ce ultimul spectator a părăsit sala, epuizat, rănit și din nou singur, comediantul, privit și înțeles cu totul altfel acum de către judecător, va fi condus acasă de Avishai Lazăr, omul pe care și l-a ales să-i fie prieten și dincolo de mirajul fermecător, dar efemer, al scenei.
„Îmi încrucișez brațele pe piept și-l privesc pe omul de pe scenă, și în ochii lui spălăciți mă văd pe mine și îl văd pe el, și-mi aduc aminte de sentimental acela de «amîndoi». De arsura emoției, și totodată de fîstîceala permanentă pe care o simțeam atunci cînd eram cu el: pe atunci băieții nu vorbeau așa.” (David Grossman, Un cal intră într-un bar, p.51)
Magda Lungu, 13 decembrie 2020
David Grossman – Un cal intră într-un bar
Editura Polirom, 2018, 232 pagini
Traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu
