Se afișează postările cu eticheta #Grossman. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta #Grossman. Afișați toate postările

David Grossman

⧫ Un cal intră într-un bar


Invitat de prietenul din copilărie la un spectacol de stand-up, stimabilul domn judecător Avishai Lazăr este profund impresionat de spectacolul oferit publicului de clovnul Dovală Gi, alias Ursuleț, cincizeci și șapte de ani și o carieră impresionantă. La capăt de drum ca artist, știind că nu mai are nimic de pierdut, comediantul scăldat în luminile reflectoarelor se dezlănțuie într-un șir neîntrerupt de glume care stârnesc hohote nebune și o serie de amintiri din viața personală, atât de triste încât îngheață zâmbetul de buze, invitând sala să urce, împreună cu el, într-un carusel uluitor de emoții pe care el, Dovală, îl stăpânește cu talentul incredibil al unui păpușar care, în locul marionetelor, mânuiește zâmbete și lacrimi.

Urlând din culise un Bună seara! care stârnește râsete și aplauze, Dovală se aruncă pe scenă slăbănog și scund, împleticindu-se de parcă ar fi primit un picior în spate. Curios de un asemenea spectacol de care nu avusese încă parte, avocatul va urmări reacțiile publicului, în parelel cu spectacolul oferit de comediant și, spre surprinderea lui, va avea parte de o experiență inedită, pe care n-ar fi putut-o trăi nici într-o sută de ani de procese judecătorești. Deși sala din barul spectacolului a fost inițial aproape goală, atras de clinchetul plăcut al veseliei, publicul o va umple încet-încet și, încântat de ce vede, va înțepeni în scaunele incomode, hipnotizat de prestația omulețului care joacă șotron cu cuvintele, neuitând, nici măcar pentru o clipă, replica, locul și rolul.

Artist în deplinătatea cuvântului, comediantul umple scena, interacționează cu pulicul, oferă emoții de toate felurile și cere reacții, licitându-și măiestria la suprapreț. Simțindu-se ca un actor într-o melodramă în care a uitat replica exact atunci când a ajuns în punctul culminant, judecătorul se mulțumește cu rolul modest, de spectator, într-o reprezentație care i-a depășit cu mult așteptările. Timp de o oră și jumătate, fără pauze, distanța dintre scenă și public se micșorează pe negândite, iar când artistul simte că și-a câștigat pe deplin publicul, se transformă într-o tornadă umană de o violență devastatoare. Sclav înlănțuit de bunăvoie, îngenunchiat în fața adoratului său public, Dovală se înjură, se automutilează, se lovește cu pumnii și se umple de sânge reușind, printre lacrimi, să urmărească hohotele sau stupefacția unor spectatori care nu mai știu ce să mai creadă și habar nu au ce simt. Efectul obținut este electrizant, iar judecătorul rămâne șocat în fața unei arte despre care, în urmă cu două ore, nu știa mai nimic.

Copil fără copilărie, Dovală venise pe lume într-o familie de evrei și a crescut tânjind după un dram de afecțiune din partea mamei sau ascunzându-și înclinațiile artistice de pumnul de fier al tatălui, Hezkel Grinstein, din Ierusalim, care nu concepea ca singurul lui copil să se maimuțărească în fel și chip în fața străinilor numai de dragul de a stârni zâmbete. Născut cu un talent imposibil de stăpânit, băiatul a început să meargă în mâini de mic, apoi să dea reprezentații scurte, în bucătărie, în fața mamei care se distra de giumbușlucurile puștiului, a terminat școala fără multe pretenții și și-a continuat drumul fără șovăială și fără a se gândi că ar fi putut învăța orice altă meserie. Hotârăt să înțeleagă și să stăpânească o artă în care simțea pe deplin fericit, Dovală eliminase, de-a lungul anilor, orice alte tentații l-ar fi putut îndepărta de meseria în care era din ce în ce mai bun, incluzând în tentații și eventualii prieteni care i-ar fi putut ocupa timpul cu altceva în afară de ce-și dorea.

Ajuns la cincizeci și șapte de ani, acolo, pe scenă, în fața publicului, amintirile unui trecut aproape uitat au început să năvălească peste el din cine știe ce unghere ascunse ale sufletului și, neștiind cum să le potolească, le-a lăsat să se manifeste. Vorbind cu spectatorii despre viața lui tristă, glumind cu țintă sau povestind anecdote fără gust, gesticulând necontrolat și știind că are în sală, invitat, un privitor special, singurul lui prieten din copilărie, Dovală a dus până la capăt spectacolul vieții sale. După ce ultimul spectator a părăsit sala, epuizat, rănit și din nou singur, comediantul, privit și înțeles cu totul altfel acum de către judecător, va fi condus acasă de Avishai Lazăr, omul pe care și l-a ales să-i fie prieten și dincolo de mirajul fermecător, dar efemer, al scenei.

„Îmi încrucișez brațele pe piept și-l privesc pe omul de pe scenă, și în ochii lui spălăciți mă văd pe mine și îl văd pe el, și-mi aduc aminte de sentimental acela de «amîndoi». De arsura emoției, și totodată de fîstîceala permanentă pe care o simțeam atunci cînd eram cu el: pe atunci băieții nu vorbeau așa.” (David Grossman, Un cal intră într-un bar, p.51)
Magda Lungu, 13 decembrie 2020

David Grossman – Un cal intră într-un bar
Editura Polirom, 2018, 232 pagini
Traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu

Colecția TOP 10+ ⊰ 1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600


Vasili Grossman

⧫ Panta rhei


Întors acasă după 30 de ani de lagăr sovietic, Ivan Grigorievici încearcă să găsească un motiv pentru a merge mai departe, dar numic din ce a lăsat în urmă nu mai este ce-a fost. Rudele apropiate nu știu cum să se poarte cu fostul deținut, prietenii îl ocolesc de teama unor destăinuiri care i-ar face părtași la niște experințe pe care nu doresc să le cunoască, iar în orașele tinereții în care a locuit, a sperat și a iubit pentru prima oară nu-și mai găsește locul. Din ce în ce mai însingurat și mai dezamăgit de toți și de toate, Ivan Grigorievici se pierde în gânduri, încercând să găsească o legătură între evenimentele marii istorii și viața sa personală distrusă de abuzuri și dezumanizare.

Așteptat de Maria Pavlovna și Nikolai Andreievici în casa lor elegantă din Moscova, bătrânul sosi abia către seară. Cărunt și zbârcit, deși sărăcăcios îmbrăcat, cu o haină vătuită și ghete soldățești stâlcite de atâta purtat, Ivan Grigorievici își păstrează simțul umorului și își asigură verișorii că n-a venit să le ceară nici bani, nici viză și că întârziat pentru că a trecut pe la baia publică pentru a îndepărta, preventiv, niscaiva lighioane. Pasionat de sculptură, matematică și literatură din copilărie, timid, rușinos și sensibil acasă, dar capabil de o asprime nemiloasă atunci când își înfrunta adversarii în războiul ideilor, Ivan terminase un liceu real, dăduse admitere la universitate, intrase la filosofie, trecuse fără probleme prin epurarea universitară pe criterii de clasă pentru că provenea dintr-o familie de intelectuali fără avere și luase cuvântul, în sala de curs, împotriva dictaturii. În urma acelui discurs, Ivan a fost exclus din universitate și deportat 3 ani în regiunea Semipalatinsk, apoi trimis acasă și arestat de mai multe ori în următorii 8 ani, după care a fost închis 19 ani, fără nici întrerupere, în diferite lagăre.

După 28 de ani de lagăre, pe 5 martie 1953, Stalin a murit neplanificat, lăsând în urma lui minți și inimi în derută, incapabile să înțeleagă că moartea, marele final, nu ține cont de vârstă, putere, bani sau planuri cincinale. Din ziua fatidică, Nikolai Andreievici a început să simtă amestecat, o ușurare tulbure și căință pentru semnătura pusă pe o scrisoare colectvă care răstingea pe stâlpul infamiei oameni nevinovați. Cercetător ștințific principal într-un foarte cunoscut institut de cercetare, Nikolai Andreievici era din studenție bolnav după recunoaștere, dar cum succesul întârzia să apară, a preferat să nu vadă ce nu-i era în întregime pe plac și să voteze pedepse deși nu era pe deplin convins de vinovăția celor judecați. În urma acestor compromisuri a pătruns în domeniul în care nu avusese înainte succes. Revederea cu vărul Ivan Grigorievici, în loc să-l bucure, i-a amintit de vremurile acelea tulburi în care ar fi putut să aleagă o altă variantă dacă n-ar fi fost împins de la spate de disperarea aproape maladivă pentru succes. Absent vreme de 30 de ani din viața vărului său, Vania a intuit imediat că vizita sa, deși fără legătură cu cele întâmplate, trezea din somn niște monștri greu de stăpânit. Drept pentru care, cu scuzele de rigoare, a plecat fără să guste din bunătățile pregătite special pentru el de Maria Pavlovna.

Hoinar prin Moscova pe cale de apariție, în care izbele țărănești cu grădinile lor de zarzavat și grajdurile înghesuite se pregăteau să facă loc viitoarelor blocuri de opt-zece etaje, apoi prin Leningradul studenției în care locuia marea lui dragoste și unde îl întâlnește pe Vitali Antonovici Pineghin, un fost prieten care-i oferă bani, sperând să-și mai spele prin mărinimie măcar o parte din păcatele trecutului, Ivan Grigorievici se gândește că nu mai aparține prezentului, cu unui trecut din care n-a mai rămas decât amintirile. Chiriaș pentru câteva ruble în casa văduvei Anna Serghevna, o femeie tnără, blândă și gingașă, Ivan își găsește de muncă la cooperativa de feronărie a invalizilor, iar serile și le petrece cu Alioșa, nepotul de 12 ani al femeii, sau singur, depănând amintiri dureroase din anii lagărelor și reluând istoria unui stat întemeiat și condus de Lenin (1917 – 1924), apoi înregimentat și condus de Stalin (1924 – 1953) cu o mână de fier. Dură și lucidă, analiza celor 36 de ani de comunism sovietic, impactul pe care l-a avut asupra oamenilor foametea și frica permanentă împreună cu capitolele memorabile care descriu amănunțit câteva destine umane frânte de sistem sunt motivele pentru care Panta rhei a fost interzisă în URSS. Chiar și așa, manuscrisul a circulat clandestin, fiind publicat în Germania, în 1970.

„Trăind în lagăr, Ivan Grigorievici constatase permanenta năzuință a oamenilor de a se smulge dintre sârmele ghimpate, de a se întoarce la soții și copii. În schimb, în libertate, întâlnise uneori oameni eliberați din lagăr, iar servilismul lor fățarnic, spaima față de propriile gânduri și groaza de o nouă arestare erau atât de puternice, încât acești oameni păreau arestatați mai temeinic acum decât pe vremea muncilor silnice din lagăr. (Vasili Grossman, Panta rhei, p.97)”
Magda Lungu, 01 septembrie 2019

Vasili Grossman – Panta rhei
Editura Polirom, 2014, 216 pagini
Traducere din limba rusă de Janina Ianoși

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600 » ... »