⧫ Panta rhei
Întors acasă după 30 de ani de lagăr sovietic, Ivan Grigorievici încearcă să găsească un motiv pentru a merge mai departe, dar numic din ce a lăsat în urmă nu mai este ce-a fost. Rudele apropiate nu știu cum să se poarte cu fostul deținut, prietenii îl ocolesc de teama unor destăinuiri care i-ar face părtași la niște experințe pe care nu doresc să le cunoască, iar în orașele tinereții în care a locuit, a sperat și a iubit pentru prima oară nu-și mai găsește locul. Din ce în ce mai însingurat și mai dezamăgit de toți și de toate, Ivan Grigorievici se pierde în gânduri, încercând să găsească o legătură între evenimentele marii istorii și viața sa personală distrusă de abuzuri și dezumanizare.
Așteptat de Maria Pavlovna și Nikolai Andreievici în casa lor elegantă din Moscova, bătrânul sosi abia către seară. Cărunt și zbârcit, deși sărăcăcios îmbrăcat, cu o haină vătuită și ghete soldățești stâlcite de atâta purtat, Ivan Grigorievici își păstrează simțul umorului și își asigură verișorii că n-a venit să le ceară nici bani, nici viză și că întârziat pentru că a trecut pe la baia publică pentru a îndepărta, preventiv, niscaiva lighioane. Pasionat de sculptură, matematică și literatură din copilărie, timid, rușinos și sensibil acasă, dar capabil de o asprime nemiloasă atunci când își înfrunta adversarii în războiul ideilor, Ivan terminase un liceu real, dăduse admitere la universitate, intrase la filosofie, trecuse fără probleme prin epurarea universitară pe criterii de clasă pentru că provenea dintr-o familie de intelectuali fără avere și luase cuvântul, în sala de curs, împotriva dictaturii. În urma acelui discurs, Ivan a fost exclus din universitate și deportat 3 ani în regiunea Semipalatinsk, apoi trimis acasă și arestat de mai multe ori în următorii 8 ani, după care a fost închis 19 ani, fără nici întrerupere, în diferite lagăre.
După 28 de ani de lagăre, pe 5 martie 1953, Stalin a murit neplanificat, lăsând în urma lui minți și inimi în derută, incapabile să înțeleagă că moartea, marele final, nu ține cont de vârstă, putere, bani sau planuri cincinale. Din ziua fatidică, Nikolai Andreievici a început să simtă amestecat, o ușurare tulbure și căință pentru semnătura pusă pe o scrisoare colectvă care răstingea pe stâlpul infamiei oameni nevinovați. Cercetător ștințific principal într-un foarte cunoscut institut de cercetare, Nikolai Andreievici era din studenție bolnav după recunoaștere, dar cum succesul întârzia să apară, a preferat să nu vadă ce nu-i era în întregime pe plac și să voteze pedepse deși nu era pe deplin convins de vinovăția celor judecați. În urma acestor compromisuri a pătruns în domeniul în care nu avusese înainte succes. Revederea cu vărul Ivan Grigorievici, în loc să-l bucure, i-a amintit de vremurile acelea tulburi în care ar fi putut să aleagă o altă variantă dacă n-ar fi fost împins de la spate de disperarea aproape maladivă pentru succes. Absent vreme de 30 de ani din viața vărului său, Vania a intuit imediat că vizita sa, deși fără legătură cu cele întâmplate, trezea din somn niște monștri greu de stăpânit. Drept pentru care, cu scuzele de rigoare, a plecat fără să guste din bunătățile pregătite special pentru el de Maria Pavlovna.
Hoinar prin Moscova pe cale de apariție, în care izbele țărănești cu grădinile lor de zarzavat și grajdurile înghesuite se pregăteau să facă loc viitoarelor blocuri de opt-zece etaje, apoi prin Leningradul studenției în care locuia marea lui dragoste și unde îl întâlnește pe Vitali Antonovici Pineghin, un fost prieten care-i oferă bani, sperând să-și mai spele prin mărinimie măcar o parte din păcatele trecutului, Ivan Grigorievici se gândește că nu mai aparține prezentului, cu unui trecut din care n-a mai rămas decât amintirile. Chiriaș pentru câteva ruble în casa văduvei Anna Serghevna, o femeie tnără, blândă și gingașă, Ivan își găsește de muncă la cooperativa de feronărie a invalizilor, iar serile și le petrece cu Alioșa, nepotul de 12 ani al femeii, sau singur, depănând amintiri dureroase din anii lagărelor și reluând istoria unui stat întemeiat și condus de Lenin (1917 – 1924), apoi înregimentat și condus de Stalin (1924 – 1953) cu o mână de fier. Dură și lucidă, analiza celor 36 de ani de comunism sovietic, impactul pe care l-a avut asupra oamenilor foametea și frica permanentă împreună cu capitolele memorabile care descriu amănunțit câteva destine umane frânte de sistem sunt motivele pentru care Panta rhei a fost interzisă în URSS. Chiar și așa, manuscrisul a circulat clandestin, fiind publicat în Germania, în 1970.
„Trăind în lagăr, Ivan Grigorievici constatase permanenta năzuință a oamenilor de a se smulge dintre sârmele ghimpate, de a se întoarce la soții și copii. În schimb, în libertate, întâlnise uneori oameni eliberați din lagăr, iar servilismul lor fățarnic, spaima față de propriile gânduri și groaza de o nouă arestare erau atât de puternice, încât acești oameni păreau arestatați mai temeinic acum decât pe vremea muncilor silnice din lagăr. (Vasili Grossman, Panta rhei, p.97)”
Magda Lungu, 01 septembrie 2019
Vasili Grossman – Panta rhei
Editura Polirom, 2014, 216 pagini
Traducere din limba rusă de Janina Ianoși
Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu