⧫ Cafeneaua Pas-Parol
Într-o pensiune mică dintr-un oraș banal, Mihail Iorca s-a trezit într-o dimineață cu certitudinea că în odaia alăturată se află un mort și gândul nu i-a mai dat pace. La fel de neliniștit, Manase Hamburda, președinte de tribunal, avea de ceva timp senzația că mintea îi joacă feste și că gândurile îi sunt altele decât vorbele rostite. Iar colac peste pupăză, pictorul Epaminonda Bucevschi a început să scrie într-un jurnal în care nu el, ci literele parcă dețineau controlul. Rând pe rând, și alți locuitori ai micului oraș provincial au observat, cu stupoare, comportamente stranii de care nu se credeau în stare. Aparent fără legătură între ele, toate aceste ciudățenii au o singură explicație.
Foști colegi de liceu, Mihail Iorca și Manase Hamburda se cunoșteau destul de bine, iar revederea în gara orașului, neplanificată și prilejuită de vânzarea caselor care se scufundau încet în pământul moale al orașului, deși inevitabilă, nu le-a pricinuit o mare plăcere. Plecat de cel puțin zece ani din oraș, Mihail Iorca, proprietarul caselor, și-a salutat cu răceală fostul coleg de liceu, doar atât cât să nu pară nepoliticos, după care a luat o birjă și s-a îndreptat către pensiunea domnului Buraga unde a găsit fără probleme o cameră liberă. Iar a doua zi dimineață s-a trezit cu senzația profundă că în odaia de alături zace un mort.
Președinte de tribunal aflat într-un război permanent cu autoritățile din cauza căii ferate care trecerea prin mijlocul orașului și tulbura deopotrivă liniștea viilor din urbe și a răposaților din cimitir, Manase Hamburda mai avea de ceva timp încă o problemă care nu-i dădea pace. Împărțit de parcă ar fi fost în două capete diferite, creierul său divizat într-o parte mai mare și un mai mică era într-o competiție pe care președintele de tribunal o resimțea puternic ori de câte ori încerca să poarte o conversație civilizată cu cineva și una spunea, iar alta gândea. Peste măsură de agasat de divorțul celor două creiere care se războiau încercând să preia controlul, Manase Hamburda a început să se poarte ciudat, când exploziv, când peste măsură de distrat, un comportament bizar remarcat imediat de artistul Epaminonda Bucevschi.
Pictor de biserici din tinerețe și singuratic ca orice artist care nu suportă să fie deranjat în timpul creației, Epaminonda Bucevschi picta, de vreo trei ani, catedrala ortodoxă din oraș, de departe cea mai important operă murală din cariera sa. Încântat că primise o comandă atât de importantă și dornic să se depășească pe sine, pictorul municse până la epuizare până când, în urmă cu vreo șase luni, un tremur ușor al mâinii drepte, care nu-i trecea indiferent de ce ar fi făcut, l-a adus încet în pragul disperării. Speriat că suferă de o boală incurabilă și nefericit că nu va putea onora contractul, Epaminonda Bucevschi a început să țină un jurnal, nutrind într-ascuns speranța că scrisul îl va ajuta să-și recapete siguranța și eleganța atât de necesare unei mâini de artist.
La fel de nefericit ca pictorul Epaminonda Bucevschi, Hariton Remus își purta își purta suferința pe față și emana suferință în toate gesturile și prin tot ce spunea. Dificil, complexat, violent și mai tot timpul beat, Hariton Remus avusese pe la mijlocul vieții o scurtă perioadă de glorie. După ce și-a terminat studiile la Viena și a cântat în toate corurile studențești, a suplinit un an, în corul Operei din București, pe baritonul titular internat într-un sanatoriu din Italia. Revenirea la viață a titularului, după câteva luni în care Hariton Remus a cucerit publicul bucureștean cu vocea sa elegantă și impunătoare, a fost un șoc pentru supleant. Hariton Remus a început să bea și să certe din te miri ce, ajungând în cele din urmă să fie bătut crunt de un țăran vânjos, cu care s-a sfădit din cauza unei colinde.
Prezenți ca oaspeți sau invitați în pensiunea domnului Buraga, cei patru intelectuali, președintele de tribunal Manase Hamburda, pictorul Epaminonda Bucevschi, aristocratul Mihail Iorca și fostul bariton Hariton Remus, pun bazele, la inițiativa președintelui de tribunal, unei societăți a intelectualilor din provincie, care se reunește regulat în cafenaua Pas-Parol a domnului Zaremba, pentru a asculta nemulțumirile tuturor locuitorilor micului oraș și a avertiza comunitatea despre iminența unei catastrofe. Chinuite de haosul interior și sufocate pe dinafară de orașul mocirlos, amenințat de moarte și de animalele și insectele dezgustătoare care încearcă să-l ia în stăpânire, toate personajele bizare ale acestui roman despre frici și incertitudini devin captive într-un prezent din care nu pot scăpa decât murind sau fugind către nicăieri, în exil, cu trenul.
„Eu însumi nu mai vedeam oamenii decît ca pe niște personaje. Fiecare cuvînt de-al lor mi se părea ales cu grijă, fiecare gest mi se părea gîndit cu atenție, cu infinită perfidie, cu o mare forță de disimulare. Fiecare dintre ei părea că nu știa ce gîndea celălalt. Ei toți păreau că nu aveau încă habar unde urmau să ajungă.” (Matei Vișniec, Cafeneaua Pas-Parol, p.144)
Magda Lungu, 06 septembrie 2019
Matei Vișniec – Cafeneaua Pas-Parol
Editura Polirom, 2014, 348 pagini
Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu