Se afișează postările cu eticheta #Adamesteanu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta #Adamesteanu. Afișați toate postările

Gabriela Adameșteanu

⧫ Provizorat


În România anilor 1970, în care un ochi imens supraveghea orice mișcare, Letiția Branea, căsătorită Arcan, o tânără scriitoare talentată, dar speriată de cenzură și de fantomele trecutului, încearcă să scape de dezamăgirea unei cariere eșuate și de nefericirea unei căsnicii ratate în brațele ambițiosului său coleg de serviciu, Sorin Olaru. Începută cu pași mici, șovăielnici, și continuată cu poticneli, povestea de dragoste dintre Letiția și Sorin devine, zi după zi, din ce în ce mai apăsătoare.

După o copilărie petrecută în preajma celebrilor frați Branea, unchiul Ion, fost secretar de stat în guvernul generalului Antonescu, și tata Victor, fost deținut politic, Letiția s-a căsătorit cu profesorul Petru Arcan, uimită că universitarul, de puțin timp divorțat de Manuela, a ales-o tocmai pe ea din roiul de studente care nu-l slăbeau nicio clipă. Dornică de afecțiune, încredere și stabilitate, Letiția Arcan și-a văzut toate așteptările spulberate în clipa în care Petru, șicanat de colegi și amânat la nesfârșit cu viza de ieșire din țară, a cedat și a început să-i reproșeze trecutul politic al fraților Branea. Rănită de vorbele grele ale soțului, care au acuzat-o pe nedrept de greșelile altora, Letiția s-a simțit umilită și a căutat în altă parte susținerea și atenția de care nu s-a putut bucura acasă.

Tânăr, generos, sensibil și ambițios, aflat la limita dintre dezgust și complicitate cu sistemul, Sorin Olaru s-a simțit măgulit de interesul nedisimulat al talentatei doamne Arcan, care îi zâmbea cu bunăvoință ori de cțte ori se întâlneau pe holurile Clădirii în care lucrau amândoi. Mai joacă, mai în serios, zâmbetele largi ale celor doi colegi de serviciu au fost urmate de priviri dezmierdătoare și atingeri întâmplătoare, apoi de povestea de dragoste pe furate, ascunsă de soț și de ochii lumii în garsoniera lui Florinel din Militari. Îndrăgostită de Sorin, dar recunoscutoare lui Petru pentru serviciul obținut în urma recomandărilor sale, Letiția trăiește doar pe jumătate, nehotărâtă pe cine să aleagă dintre cei doi bărbați. La fel de nehotărâtă este și pe plan profesional. Deși scrie un roman, nu își propune o zi în care să-l finalizeze, iar pentru articolașele literare publicate preferă în locul numelui real,un pseudonim, Lelia Arcașu.

La fel de ezitant ca Letiția, Sorin Olaru bâjbâie și el prin viață, în semiîntunericul în care a fost aruncat fără voie, chiar din copilărie. Venit pe lume din iubirea antipaticului Vasi Stamatiu cu Sorana, verișoara lui Nelly Olaru și soția ofițerului politic Iulian Iovănescu, băiețelul cu ochi albaștri a fost botezat Corneliu Vasile, după numele celor doi martiri legionari, Corneliu Codreanu și Vasile Marin. Lăsat de mamă în grija familiei Nelly și Virgil Olaru, în ziua în care Sorana a fost arestată, pruncul Corneliu Vasile a fost rebotezat Sorin și adoptat cât s-a putut de repede de familia Olaru, cu ajutorul influentului Iulian Iovănescu. Strigat de nenumărate ori cu noul nume, Sorin Olaru premiantul a uitat ziua în care și-a piedut mama și a primit în dar o altă viață, dar s-a îmbolnăvit de o anxietate cronică pe care n-a vindecat-o nici noua sa familie, nici medicina, nici draga de Letiția douăzeci de ani mai târziu.

Singurul care pare că știe ce vrea, doar că nu reușeșet să obțină, este Petru Arcan. Deloc interesat de provizoratul profesional și amoros al nevestei, universitarul Petru Arcan se zbate să își termine doctoratul și să plece din România, pentru a se putea bucura pe deplin de o catedră la o universitate din străinătate. După o ieșire de câteva luni în China, întors acasă, dar rămas în așteptarea unei numiri care întârzia să apară, Petru Arcan și-a făcut din Bachus un prieten de nedespărțit și a ajuns la concluzia că timpul trece mai ușor atunci când plutești în aburii alcoolului. Dezgustată de noua pasiune a domnului soț și însărcinată în câteva săptămâni cu copilul amantului Sorin, Letiția începe să se întrebe dacă tot provizoratul în care se complace nu o va aduce în situația de a-și pierde mințile. Destul de tânără pentru a visa la un viitor mai bun decât prezentul, Letiția Arcan se desparte de Sorin Olaru, nutrind speranța că un accident o va ajuta să lepede sarcina nedorită.

”Tot ce mi se întâmplă, de ani de zile, a devenit un pretext ca să ne șușotim, în garsoniera împrumutată, la telefonul public din fața Clădirii, uitându-mă în jur să nu mă vadă cineva cunoscut, ori la telefonul de acasă, atunci când Petru e plecat. Nu mai știu nici eu când mă prefac, când spun adevărul.” (Gabriela Adameșteanu, Provizorat, p.69)
Magda Lungu, 16 decembrie 2022

Gabriela Adameșteanu – „Provizorat”
Editura Polirom, 2020, 440 pagini

Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600 » ... »


Gabriela Adameșteanu


⧫ Dimineață pierdută

Roman frescă al secolului al XIX-lea, Dimineață pierdută începe cu bombănelile amuzante ale inconfundabilei Vica Delcă, o bătrână de șaptezeci și ceva de ani, care pornește, de îndată ce se trezește, într-o serie de vizite neanunțate. Ultima oprire a Vicăi este în casa Ivonei Scarlat, unde o fotografie de epocă reînvie amintiri din anii 1914-1916, o perioadă plină de evenimente, despre care profesorului Ştefan Mironescu, tatăl Ivonei, a scris meticulos și elevat într-un jurnal cu tentă autobiografică. După acest salt în timpul altui secol, povestea dimineții revine în prezentul Vicăi și al nepotului Gelu, un tânăr ancorat în propria sa viață, care nici nu deplânge trecutul altora, nici nu se teme de viitor. Roman al mai multor generații care au trăit de-a lungul unui veac încărcat de istorie, Dimineață pierdută are un farmec aparte datorită limbajului colorat al Vicăi Delcă, o femeie simplă și directă, care nu se sfiește să spună ce gândește.

Orfană de mamă de la unsprezece ani, Vica și-a crescut frații mai mici așa cum s-a priceput ea mai bine. De n-ar fi fost mobilizarea obligatorie din preajma primului război, Vica ar fi urmat cursurile liceului la care abia se înscrisese și, poate, viața ei ar fi fost alta, dar așa, în locul minunatei școli promise, Vica a fost nevoită să îndure cozile nesfârșite la alimentele distribuite pe cartelă, frigul din casa neîncălzită, plânsetele celor mici, iar peste toate, lipsa mamei, cea mai cruntă pedeapsă pentru copilul devenit peste noapte și mamă, și tată. Fără să crâcnească împotriva nedreptății destinului, Vica și-a luat în serios rolul de cap al familiei și s-a angajat slujnică în casa familiei Mironescu. Măritată cu Delcă la nouăsprezece ani, Vica a muncit ca femeie în casă, hangiță, croitoreasă și a ieșit la pensie după o viață în care a învățat să nu mai judece oamenii, ci să-i accepte exact așa cum sunt, cu bune și cu rele, fără a le înmulți nejustificat calitățile sau a le reduce până la zero defectele sâcâitoare. Inteligentă și cu un limbaj colorant, pensionara Vica Delcă hotărâtă să se bucure din plin de una dintre rarele ei plimbări bucureștene, va pătrunde în casele rudelor și prietenilor și ne va povesti simplu, cu dezinvoltură și umor cât cuprinde, o seamă de pățanii trăite de ea sau de gazde, analizate și concluzionate practic, fără prea multe omisiuni sau dichisuri.

La polul opus simplității Vicăi Delcă, profesorul Mironescu, o personalitate a epocii în care a trăit, precupat de soarta țării și cu idealuri înalte, va ține un jurnal în care va nota cele mai importante evenimente politice care au schimbat cursul a o sută de ani de istorie a României, printre care va strecura picanterii ale vieții sale personale dedicate soției Sophia și copilei Ivone. Aparținând unei clase sociale privilegiate, burghezia, profesorul Mironescu, trăiește aceleași drame personale ca ale Vicăi Delcă – frica permanentă de sărăcie și de moarte, la care se va adăuga, în perioada comunismului, teama de Securitate-, iar în plus va avea de îndurat și chinurile geloziei stârnite de infidelitățile superbei sale soții. Căsătorită cu Mironescu, îndrăgostită de Titi Ialomițeanu și recăsătorită, după moartea profesorului, cu generalul Ioaniu, Sofia a avut un singur copil, o fetiță, pe Ivona, și un singur nepot, pe Tudor, un copil răsfățat de mamă și bunică, nefericitul urmaș al fostei burghezii sărăcite de războaie și vânate de comuniști. Urmărind destinul unei familii de-a lungul a trei generații Sofia-Ivona-Tudor, Gabriela Adameșteanu urmărește toate transformările pe care le-a suferit societatea românească de-a lungul unui secol zbuciumat.

În paralel cu frământările familiei Mironescu-Ioaniu, și familia Vicăi Delcă a suferit neîncetate transformări. Cel din urmă nepot, Gelu, adolescentul preocupat de bani și fete, total dezinteresat de lumea înconjurătoare, o va privi pe Vica Delcă contrariat de diferențele de gândire ale celor două generații. Desfășurat în ultima vizită a bunicuței, dialogul absurd dintre Vica și Gelu, un amestec de trecut adus cu forța într-un prezent în care nu are ce căuta, se termină, ca o iertare a nesuprapunerii atâtor lumi diferite, cu una dintre cele mai frumoase declarații pe care o poate face un om altuia: Și nu m-am săturat și io de tine... Nevoia de celălalt și bucuria de a fi împreună, fie și numai pentru o scurtă vizită, resimțite de Vica Delcă din ce în ce mai tare odată cu înaintarea în vârstă, izbucnește în acest final ca o promisiune a neuitării celuilalt indiferent de dorințele nutrite sau de calea aleasă în viață.

„Dacă nu ne acordăm credit unii altora, cum să mai trăim? Cea mai machiavelică născocire a comuniștilor a fost să facă din fiecare un posibil suspect: să ne suspectăm unii pe alții – iată pe ce se bazează, de fapt, puterea lor!” (Gabriela Adameșteanu, Dimineață pierdută, p.94)
Magda Lungu, 24 februarie 2018

Gabriela Adameșteanu – „Dimineață pierdută”
Editura Polirom, 2011, 456 pagini


Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
1 » ... » 100 » ... » 200 » ... » 300 » ... » 400 » ... » 500 » ... » 600 » ... »