⧫ Dimineață pierdută
Roman evantai, Dimineață pierdută, începe cu bombănelile madamei Vica Delcă, o bătrânică de șaptezeci și ceva de ani care pornește de îndată ce se trezește în vizite neanunțate pe la prieteni, supraviețuitori ai celor Două Războaie Mondiale care au bombardat Bucureștiul și au rupt bucăți din harta României, se desface într-o pleiadă de dezvăluiri extrase din filele de jurnal ale profesorului Mironescu, martorul tăcut al evenimentelor politice din anii 1914-1916, și se închide cuminte, cu ofurile tănărului nepot al Vicăi, Gelu, un personaj ancorat în propriul lui prezent, rupt de un trecut pe care nu îl cunoaște al unei alte generații care nu îl interesează.
Orfană de mamă de la unsprezece ani, Vica și-a crescut frații mai mici așa cum s-a priceput ea mai bine. De n-ar fi fost mobilizarea obligatorie din preajma primului război, Vica ar fi urmat cursurile liceului la care abia se înscrisese și, poate, viața ei ar fi fost alta, dar așa, în locul minunatei școli promise, Vica a fost nevoită să îndure cozile nesfârșite la alimentele distribuite pe cartelă, frigul din casa neîncălzită, plânsetele celor mici, iar peste toate, lipsa mamei, cea mai cruntă pedeapsă pentru copilul devenit peste noapte și mamă, și tată. Fără să crâcnească împotriva nedreptății destinului, Vica și-a luat în serios rolul de cap al familiei și s-a angajat slujnică în casa familiei Mironescu. Măritată cu Delcă la nouăsprezece ani, Vica a muncit ca femeie în casă, hangiță, croitoreasă și a ieșit la pensie după o viață în care a învățat să nu mai judece oamenii, ci să-i accepte exact așa cum sunt, cu bune și cu rele, fără a le înmulți nejustificat calitățile sau a le reduce până la zero defectele sâcâitoare. Inteligentă și cu un limbaj colorant, pensionara Vica Delcă hotărâtă să se bucure din plin de una dintre rarele ei plimbări bucureștene, va pătrunde în casele rudelor și prietenilor și ne va povesti simplu, cu dezinvoltură și umor cât cuprinde, o seamă de pățanii trăite de ea sau de gazde, analizate și concluzionate practic, fără prea multe omisiuni sau dichisuri.
La polul opus simplității Vicăi Delcă, profesorul Mironescu, o personalitate a epocii în care a trăit, precupat de soarta țării și cu idealuri înalte, va ține un jurnal în care va nota cele mai importante evenimente politice care au schimbat cursul a o sută de ani de istorie a României, printre care va strecura picanterii ale vieții sale personale dedicate soției Sophia și copilei Ivone. Aparținând unei clase sociale privilegiate, burghezia, profesorul Mironescu, trăiește aceleași drame personale ca ale Vicăi Delcă – frica permanentă de sărăcie și de moarte, la care se va adăuga, în perioada comunismului, teama de Securitate-, iar în plus va avea de îndurat și chinurile geloziei stârnite de infidelitățile superbei sale soții. Căsătorită cu Mironescu, îndrăgostită de Titi Ialomițeanu și recăsătorită, după moartea profesorului, cu generalul Ioaniu, Sofia a avut un singur copil, o fetiță, pe Ivona, și un singur nepot, pe Tudor, un copil răsfățat de mamă și bunică, nefericitul urmaș al fostei burghezii sărăcite de războaie și vânate de comuniști. Urmărind destinul unei familii de-a lungul a trei generații Sofia-Ivona-Tudor, Gabriela Adameșteanu urmărește toate transformările pe care le-a suferit societatea românească de-a lungul unui secol zbuciumat.
În paralel cu frământările familiei Mironescu-Ioaniu, și familia Vicăi Delcă a suferit neîncetate transformări. Cel din urmă nepot, Gelu, adolescentul preocupat de bani și fete, total dezinteresat de lumea înconjurătoare, o va privi pe Vica Delcă contrariat de diferențele de gândire ale celor două generații. Desfășurat în ultima vizită a bunicuței, dialogul absurd dintre Vica și Gelu, un amestec de trecut adus cu forța într-un prezent în care nu are ce căuta, se termină, ca o iertare a nesuprapunerii atâtor lumi diferite, cu una dintre cele mai frumoase declarații pe care o poate face un om altuia: Și nu m-am săturat și io de tine... Nevoia de celălalt și bucuria de a fi împreună, fie și numai pentru o scurtă vizită, resimțite de Vica Delcă din ce în ce mai tare odată cu înaintarea în vârstă, izbucnește în acest final ca o promisiune a neuitării celuilalt indiferent de dorințele nutrite sau de calea aleasă în viață.
„Dacă nu ne acordăm credit unii altora, cum să mai trăim? Cea mai machiavelică născocire a comuniștilor a fost să facă din fiecare un posibil suspect: să ne suspectăm unii pe alții – iată pe ce se bazează, de fapt, puterea lor!” (Gabriela Adameșteanu, Dimineață pierdută, p.94)
Magda Lungu, 24 februarie 2018
Gabriela Adameșteanu – „Dimineață pierdută”
Editura Polirom, 2011, 456 pagini
 |
 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu