⧫ Să nu mă părăsești
La sfârșitul anilor '90, într-o școală specială din Anglia, trei elevi se întâllnesc și vor rămâne prieteni pentru tot restul vieții. Izolată de restul comunității, școala din Hailsham în care Ruth, Tommy și Kathy au dus o viață aproape normală învățând, jucându-se și descoperind lumea atât cât le-a fost permis să o descopere, se va dovedi a fi un institut de creștere a clonelor-copii până la stadiul de adult, vârstă la care își vor îndeplini rolul pentru care au fost creați, acela de donatori de organe. Având parte de o pregătire specială, Kathy H. va deveni îngrijitoarea adulților-clone și povestitoarea unor amintiri dintr-o copilărie naivă, trăită cu speranța unei vieți libere, alta decât cea de clone donatoare.
Supuși unui examen medical săptămânal, copiii-clone, izolați de lumea reală în spatele unui gard de sârmă ghimpată, nu aveau vacanțe și nu primeau niciun fel de vizite din afară. Programul lor zilnic, supravegheat de paznici și diferit de programa școlară a elevilor de aceeași vârstă, era împărțit între desen, poezie, sport și științe, dar notele sau calificativele lipseau cu desăvârșire. Fără a se încuraja competiția între elevi sau dorința de și mai multă cunoaștere, copiii-clone primeau informații treptat, la vârste prea mici pentru a le putea înțelege, și creșteau cu senzația că au mai auzit cânda discutându-se despre un anumit subiect. Tema cea mai importantă, donațiile de organe, le era prezentată superficial, ca parte a unui întreg firesc, iar copii-clone creșteau obișnuiți cu ideea că nu este nimic excepțional în a fi o minifabrică de piese de schimb pentru trupul îmbolnăvit al altcuiva.
De vârste apropiate, dar cu ADN-uri diferite, Ruth, Tommy D. și Kathy H., cei trei copii-clone, s-au cunoscut la școala Hailsham și au copilărit împreună până la vârsta primelor donații. Încăpățânată și arogantă, lui Ruth i-a plăcut de mică popularitatea și a încercat să fie în centrul atenției celor mici și celor mari, chiar dacă asta a însemnat, de multe ori, umilirea prietenilor obligați să îi suporte toanele și comentariile acide. Tommy, un artist impulsiv cu un comportament oscilant între două extreme, cea în care, sătul de tachinările celorlalți, izbucnea exprimându-și zgomotos nemulțumirile, urmată de o perioadă melancolică în care prefera să asculte muzică de unul singur, să citească sau să deseneze, prieten cu Kathy și iubitul lui Ruth, avea să fie motivul despărțirii celor două prietene, iar peste ani, motivația reîntâlnirii lor.
La mijloc și punte de legătură între impulsiva Ruth și enigmaticul Tommy, Kathy H., sensibilă și bună la suflet, a încercat să o tempereze pe Ruth în timp ce-i încuraja lui Tommy creativitatea și nevoia de exprimare. Mereu prezentă, echilibrată și împăciuitoare, Kathy H. va părăsi Hailsham-ul împreună cu ceilalți doi prieteni, dar, spre deosebire de ei, va urma cursurile de îngrijitor urmând ca, peste ani, să se ocupe îndeaproape de foștii ei prieteni. Umani, asemănători fizic oamenilor și capabili de sentimente, emoții și regrete, adulții-clone își vor accepta cu seninătate rolul pe care-l vor avea de jucat și vor începe ciclul de donări de organe fără a ști după a câta donație nu se vor mai putea ridica de pe patul de spital. Împotrivindu-se acestui destin chinuitor și frânt prea de timpuriu, Kathy H., convinsă de Ruth că este sufletul-pereche al artistului, va căuta o alternativă care să stăvilească distrugerea lui Tommy. Auzise ea un zvon cum că ar exista o perioadă de amânare a donațiilor pentru cuplurile care pot demonstra că se iubesc și, plină de speranță, Kathy își va căuta fostele paznice de la Halisham, pe Marie-Claude și pe Miss Emily, și le va ruga să o învețe cum ar putea să mai amâne puțin cruntul deznodământ.
Senine și bine documentate, cele două doamne îi vor povesti sensibilei Kathy toată istoria institutului Hailsham, ridicat în scopul de a crește clone umane până la vârsta adultă la care vor putea fi sacrificate treptat, prin donații succesive de organe. Acceptate de oameni ca purtătoare de piese de schimb, privite cu îndoială de educatori și dezgust de paznici, copii-clone din generația lui Kathy fuseseră crescuți în cadrul unui experiment. Miloși și dorind să le îndulcească chinul viitoarelor donații, câțiva oameni de știință au propus un program de educație care să le inducă clonelor speranța că, într-un viitor nu prea îndepărtat, ar putea fi și altceva decât niște mini-fabrici de organe umane. Trăind cu speranța unui posibile vieți, copiii-clone și-au făcut planuri și au îndrăznit să viseze că undeva, cândva, va exista un loc pe lume și pentru ei.
„Nu cred deloc că amintirile la care țin cel mai mult vor păli vreodată. Am pierdut-o pe Ruth, apoi l-am pierdut pe Tommy, dar nu voi pierde niciodată amintirile pe care le am cu ei.” (Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăsești, p.321)
Magda Lungu, 18 februarie 2018
Kazuo Ishiguro – Să nu mă părăsești
Editura Polirom, 2011, 326 pagini
Traducere din limba engleză: Vali Florescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu