⧫ Numele trandafirului
Cu o intrigă polițistă și mult mai mult decât atât, romanul lui Umberto Eco este o retrăire a pățaniilor adolescentine pe care Adso din Melk, ajuns la vârsta de optzeci de ani, le povestește rememorând săptămâna în care a rătăcit drumul către cele sfinte și și-ar fi pierdut și mințile dacă nu l-ar fi avut alături pe Guglielmo Baskerville, maestrulul spiritual care i-a dezvăluit realitatea de dincolo de iluzie și i-a îndrumat pașii șovăielnici înspre adevăr și frumos.
Novice abia intrat în mănăstirea din apropierea orașului Melk, copilandrul a fost smuls din tihna benedictină de tatăl său, care l-a vrut însoțitor în Italia, peninsula scăldată de cinci mări și împărțită în regiuni istorice și provincii bogate, atractive pentru curioșii veniți să o admire sau pentru cuceritorii dornici de averi nemeritate. Tatăl lui Adso, baronul, om de arme sub comanda regelui Ludovic, ajuns în Toscana, ar fi vrut să-i arate adolescentului o lume din care puțini copii de vârsta lui ar fi putut învăța admirând, numai că, prins cu sarcini ce sufereau amânare, l-a încredințat pe copilandru părintelui Gugliermo Baskerville, un călugăr franciscan înalt și slab, cu o privire ageră, o minte ascuțită și o vitalitate surprinzătoare pentru un bărbat de cincizeci de ani. După o călătorie lungă și obositoare în care Adso și Gugliemo au vizitat abație după abație, novicele și maestrul au ajuns la poalele unui munte semeț pe al cărui platou se înălța o construcție masivă, impunătoare și diferită de tot ce văzuse Adso până atunci.
Bogată și impozantă, abația din vârful muntelui se deosebea de toate cele văzute printr-un Edificiu, o construcție mult mai veche decât restul ansamblului și atât de înaltă încât părea că nu se mai termină. Fascinat de misterioasa construcție, Adso, îndrăzneț și curios, îl va însoți pe călugărul Guglielmo în turnul în care, într-o bibliotecă veche de veacuri, erau păstrate cărți și manuscrise rare a căror valoare o cunoștea un singur om, bibliotecarul. Deși nepăzită, biblioteca fusese construită ca un labirint în care oricine s-ar fi aventurat neînsoțit, s-ar fi rătăcit în sistemul întortocheat de camere și coridoare nemaigăsind ieșirea pe întuneric, înnebunit de chițăielile șobolanilor și de mirosurile puternice ale plantelor halucinogene. Cunoscând pericolul, călugării abației, scribi ai manuscriselor copiate care urmau a fi păstrate în misterioasa bibliotecă, nu s-ar fi aventurat pentru nimic în lume în ale încăperi decât cea în care munceau zilnic, dar Adso și Guglielmo, intrigați de moartea stranie a călugărului Adelmo, găsit fără suflare lângă zidurile Edificiului în chiar ziua sosirii lor la abație, vor pătrunde în bibliotecă din dorința de a găsi indicii care ar fi putut desluși cele întâmplate.
Furișați în bibliotecă fără știrea bibliotecarului sau a Abatelui, după o sperietură groaznică, Guglielmo și Adso vor descoperi, din întâmplare, un pergament cu un mesaj indescifrabil, cinci rânduri de semne devenite vizibile când flacăra lumânării din mâna lui Adso a atins, din greșeală, fila pe care au fost înscrise. Această descoperire uluitoare, cheia pentru a pătrunde în camera secretă a bibliotecii, cunoscută călugărilor sub denumirea de finis Africae, va fi începutul unei serii de coincidențe și piste false care se vor înmulți pe măsură ce un criminal abil și demonic va curma viețile a șase călugări, urmând un ritual straniu care i-ar fi năucit și pe înțelepții mai vârstici, obișnuiți cu intrigile și vrăjitoriile celui de-al XIV secol al unei Italii medievale. Mult mai experimentat în deslușirea tainelor minții omenești decât naivul Adso, răbdător și perseverent, Guglielmo Baskerville va aduna dovezi după fiecare crimă, va urmări semne secrete și va descifra documente codificate reușind să dea de capăt unui complot orchestrat cu pricepere de fostul bibliotecar, bâtrânul orb Jorge, un personaj diabolic de inteligent, autorul omorurilor săvârșite în mănăstire în numele unei cărți fatale, Poetica lui Aristotel. Râvnită de toți călugării, Poetica lui Aristotel, o carte unică în care era prezentată pe larg și explicată amănunțit forța distrugătoare a râsului, fusese furată din bibliotecă în preziua sosirii celor doi oaspeți, iar lanțul de crime care urmaseră furtului nu fuseseră nimic altceva decât o acoperire a dispariției cărții și o pedeapsă aplicată celor care au îndrăznit să atingă cu privirea cartea înțelepciunii și a nefericirii. Dialogul final dintre Guiglielmo și Jorje este cheia și lăcata înțelegerii acestui roman istoric și politic, pseudopolițist, plin de simbolistica și misterele unei Italii incredibile, cu atât mai fascinantă cu cât este mai greu de înțeles.
„Binele unei cărți constă în a fi citită. O carte este făcută din semne care vorbesc de alte semne, carele, la rândul lor, vorbesc despre lucruri. Fără un ochi care să le citească, o carte poartă semne care nu produc concepte, și deci e mută.” (Umberto Eco, Numele trandafirului, p.458)
Magda Lungu, 25 februarie 2018
Umberto Eco – „Numele trandafirului”
Editura Polirom, 2014, 624 pagini
Traducere din limba italiană de Florin Chirițescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu