Albert Camus

⧫ Ciuma

Noaptea de dinaintea zilei de 16 aprilie a anului 1941 fusese liniștită și nimic nu tulburase liniștea locuitorilor orașului algerian supranumit Radiosul. Al doilea ca mărime din țară și port la Marea Mediterană, Oranul se trezise dimineața devreme plictisit și fără chef, obligat de curgerea firească a timpului să-și continuie viața din punctul în care o lăsaseră neterminată cu o seară în urmă. Puținii turiști dornici de mare și soare prezenți în aprilie în Oranul încadrat într-un peisaj perfect, cu spatele la golf, încă mai dormeau când doctorul Bernard Rieux părăsi apartamentul în care locuia, pregătit să înceapă o nouă și istovitoare zi de muncă. Abia făcuse câțiva pași pe palier când ceva ciudat îi atrăsese atenția. Se miră puțin și își continuă drumul, iar peste zi, împărțit între boli și bolnavi, uită cu desăvârșire de ciudățenia care aducea cu ea moartea neagră.

Întors acasă după o zi care-l storsese de vlagă, medicul revăzu ciudățenia de dimineață, dar nici de această dată nu îi acordă o atenție deosebită. Îngândurat de oboseala unui drum pe care soția lui, bolnavă de un an, se pregătea să-l parcurgă singură, a doua zi, doctorului Rieux nu-i stătea mintea la cei doi guzgani, unul mort și unul amețit, pe care-i văzuse pe palier și care-l scârbiseră suficient de mult încât să îi ignore. A doua zi, portarul i se pânse că cineva, un vecin sau poate huliganii, făcuseră o farsă și aduseseră șobolani morți în bloc. Bănuind vag tristul adevăr medicul își schimbă rapid programul normal de vizite la domiciliul clienților și porni spre unul dintre cartierele mărginașe ale Oranului. Aici, la capătul orașului, în zona în care locuiau cei mai săraci dintre clienții săi, descoperi că bolnavii, speriați, vorbeau numai despre șobolani.

Șobolani vii sau șobolani morți, guzganii de toate mărimile se transformară în câteva săptămâni, din principalul subiect dezbătut de locuitorii dezgustați și îngroziți, într-o teroare ce amenința să pună stăpânire, treptat, pe întregul oraș. Întâi s-au speriat bătrânii și copiii neobișnuiți să vadă peste tot, o invazie grețoasă purtătoare de microbi, iar, în cazuri mai grave, aducătoare de moarte. Apoi, din pricina cazurilor din ce în ce mai dese de îmbolnăviți ce prezentau simptome asemănătoare, s-au alertat medicii. Circumspect la început, doctorul Rieux a amânat să pronunțe cuvântul ciumă până când, conștient fiind de gravitatea epidemiei ce lua amploare de la o săptămână la alta, a insistat ca prefectul să oblige populația să respecte măsurile minime de prevenție și să izoleze orașul.

Trist și apăsător, romanul Ciuma lui Camus nu face parte dintre romanele ușor de citit sau de recitit și nu este o lectură ușoară cu care să-ți omori timpul când nu ai altceva mai bun de făcut. Cele patru personaje principale, medicul Bernard Rieux, ateu convins că rostul lui e să salveze vieți, ziaristul Rambert, omul potrivit captiv în oraș într-un moment nepotrivit, funcționarul Joseph Grand chinuit de coșmarul de-a deveni scriitor și preotul Paneloux, se luptă cu molima încercând să găsească o soluție sau o explicație. Acțiunile lor diferite deși au un singur dușman comun dau naștere unor dispute care, în loc să-i separe, îi apropie din ce în ce mai mult încât devin aliați sau prieteni. Celelalte personaje, bolnavi întorși pe dos de o boală care distruge fizic și macină psihic, sau oameni sănătoși obligați să trăiască separat reacționează haotic și dificil de anticipat.

Reușind să separe raționalul de latura afectivă, Camus o accentuează pe cea de-a doua și reușește să transforme un subiect morbid într-un roman greu, în care speranțele absurde abia se zăresc la capătul unei realități foarte greu de acceptat și imposibil de justificat. Citit pe îndelete și descoperit paragraf cu paragraf, Ciuma lui Camus are o sută de nuanțe și tot atâtea subtilități care prind și surprind. Cred că romanul ar trebui citit întâi ca pe un roman bun și recitit pentru a fi redescoperit, de fiecare dată, altfel.

”Pentru prima oară, cei despărțiți nu se mai simțeau stingheriți să vorbească despre cel care a plecat, să folosească limbajul tuturor, să-și cerceteze despărțirea sub același unghi ca și statisticile epidemiei. Dacă, până atunci, își sustrăseseră cu îndârjire suferința lor din nefericirea colectivă, ei acceptau acum să le amestece. Fără memorie și fără speranță, se instalau în prezent.” (Albert Camus, Ciuma, p.174-175)

Magda Lungu, 12 iunie 2021

Albert Camus – ”Ciuma”

1957 - Premiul Nobel pentru Literatură

Editura Polirom, 2019, 327 pagini

Traducere din limba franceză: Eta Wexler și Marin Preda

Tweet

Albert Camus

⧫ Străinul

La câteva zile după înmormântarea mamei internată în ultimii ani de viață într-un azil de bătrâni, domnul Meursault este acuzat de crimă și dus la închisoare. Urmează procesul în care judecătorul are de stabilit un verdict în urma audierii martorilor care, în loc să povestească fapte sau împrejurări ce ar putea fi considerate probe, își dau cu părerea despre caracterul unui om pe care l-au cunoscut prea puțin sau aproape deloc.

Liniștit și rezervat, preferând să asculte și să absoarbă ce se întâmplă în jur, domnul Meursault participase la înmormântarea mamei sale fără a interacționa prea mult cu cei prezenți. Nu acordase nici sprijin, nici consolare celorlalți bătrâni prezenți la tristul eveniment, iar drumul, emoțiile și socializarea excesivă îl storseseră de energie și-l goliseră de gânduri. Întors acasă, trist și epuizat, se culcase nemâncat pentru ca a doua zi să se întoarcă la muncă.

Viața lui banală, de funcționar amărât, animată când și când de cei câțiva prieteni și de Marie Cardona, o fostă dactilografă de la birou cu care se reîntâlnește în port și începe o relație care nu pare să ducă undeva, este dată peste cap de un incident la care participă din inerție. Raymond, vecinul și prietenul său, avusese o relație cu o femeie de care se despărțise cu plânsete și țipete. Invitat de acesta să petreacă o zi la casa de pe plajă a unui prieten, domnul Meursault este urmărit de fratele fostei iubite, amenințat cu un cuțit și, sub un impuls de moment, fără să se gândească la consecințe, comite o crimă.

Urmează arestarea, câteva interogatorii scurte, reținerea preventivă și, abia după o săptămână, procesul în urma căruia va fi stabilit dacă acuzatul se face vinovat și dacă da, care va fi pedeapsa. Până la proces, domnul Meursault plutește. Incapabil să înțeleagă ce făcuse și ce i se întâmplă, audierea preliminară i se păruse o joacă, iar sfaturile avocatului care l-a vizitat la pușcărie le-a luat în derâdere ofensându-l printr-o atitudine aeriană care i-a dat de înțeles omului legii că sprijinul oferit îi este indiferent și că nu îl interesează încotro se vor îndrepta lucrurile.

Această atitudine detașată nu a fost generată de tensiunea ultimelor zile. Domnul Meursault își trăise întreaga viața la fel de neimplicat în tot ce i se întâmplase. Simplu spectator rătăcitor printr-o societate în care nu-și găsise locul și rostul, proaspătul acuzat de crimă a respectat legea, n-a încălcat norme, s-a supus ritualurilor pe care nu le-a putut evita, n-a socializat excesiv, dar nici nu s-a izolat complet de oameni. O viață la limita decenței, adaptată felului lui de a fi, în care s-a pus pe primul loc refuzând să se implice în ceva ce simțea instinctiv că nu i se potrivește.

Excelent observator al celorlalți și cel mai bun prieten cu el însuși, domnul Meursault se cunoștea suficient de bine încât să nu trebuiască se să mintă, fie și de dragul celor din jur. Pe mama sa o internase la azil din lipsa banilor și pentru că văzuse că se plictisea la el acasă unde n-avea ce face și cu cine să-și petreacă timpul. Iubitei, Marie, îi spusese că se pot căsători dacă ea își dorea asta, dar că nu o iubește și că nu simte nevoia să se căsătorească cu ea sau cu altcineva. Pe toată perioada procesului ascultă relatările martorilor, dezbaterile, pledoaria finală a avocatului, vede jurnaliștii, înregistrează tot ce se întâmplă în sala de judecată și așteaptă verdictul la fel de calm cum ar fi așteptat un oarecare, un ultim tren care nu l-ar fi dus nicăieri.

Singura izbucnire necontrolată pe care o are domnul Meursault este în fața preotului venit să-i ușureze sufletul cu puțin timp înainte de a fi decapitat într-o piață publică. După ce îl refuzase de cîteva ori, ateu convins, fără niciun Dumnezeu, trăind în lumea lui din cap paralelă cu restul lumii, condamnatul are în prezența preotului o reacție de o violență fizică și verbală care m-a speriat. Apoi m-a pus serios pe gânduri. În cele câteva minute, condamnatul a scos din el tot ce nu îndrăznise să spună, să facă sau să gândească în întreaga lui viață din care nu mai rămăsese nimic de trăit.

”Mă simțeam istovit și m-am aruncat pe pat. Cred c-am dormit, pentru că m-am trezit cu stelele licărind pe față. Freamătul câmpului urca până la mine. Miresme de noapte, de țărână și de sare îmi răcoreau tâmplele. Tihna fermecată a verii moleșite de somn se strecura în mine precum mareea. Atunci, din capătul nopții, au prins să șuiere sirenele. Vesteau plecări spre o lume care acum îmi era de-a pururi indiferentă.” (Albert Camus, Străinul, p. 146-147)

Magda Lungu, 04 aprilie 2021

Albert Camus – ”Străinul”

1957 - Premiul Nobel pentru Literatură

Editura Polirom, 2019, 200 pagini

Traducere din limba franceză: Daniel Nicolescu

Tweet